Preşedinţii secţiilor de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul curţilor de apel din țară (cu excepția celei din București) au emis o scrisoare deschisă către Secţia de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în care explică efectul OUG nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale. Redăm scrisoarea:
”Subsemnaţii, în calitate de preşedinţi ai secţiilor în care se soluţionează litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul curţilor de apel Cluj, Alba Iulia, Bacău, Braşov, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara şi, prin prezenta vă semnalăm situaţia fără precedent creată prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2024, prin care se neagă atributul jurisdicţional al instanţelor de drept comun, în ce priveşte un segment semnificativ al litigiilor ce ne sunt date în competenţă.
Acest act normativ interzice practic soluţionarea cauzelor privitoare la drepturile salariale şi la pensiile bugetarilor, pe baza legilor ţării şi a probelor de la dosar, de către judecătorii competenţi în această materie.
Se impune în schimb, prin dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2024, sesizarea obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra tuturor chestiunilor de drept invocate în aceste dosare, chestiuni de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor.
Rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii nu poate justifica o confiscare de facto a atributului esenţial de judecată al judecătorului de scaun. Acesta are independenţă deplină în soluţionarea cauzelor, inclusiv sub aspectul necesităţii sesizării Î.C.C.J. pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când apreciază că acest lucru se impune, faţă de complexitatea şi noutatea problemei de drept.
Această centralizare obligatorie a cazuisticii reprezintă aşadar o încălcare a atributului instanţelor de a judeca potrivit competenţelor lor stabilite prin lege organică, impunându-se un sistem de chestionare obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru interpretarea legii, acolo unde nu există deja pronunţate RIL-uri sau HP-uri.
Soluţia legislativă astfel adoptată, intempestiv, marchează o schimbare profundă a viziunii legiuitorului asupra rolului judecătorului în soluţionarea cauzelor, acesta devenind din interpret al legii ce se bucură de independenţă în activitatea sa – un simplu angajat la buget, lipsit tocmai de atributul judecăţii şi chemat să ceară instrucţiuni pentru modul cum să interpreteze legea aplicabilă la situaţiile de fapt din dosare.
În acest mod, se aduce atingere, în primul rând, însăşi ideii de justiţie. Este evident că interpretarea legii a fost şi trebuie să rămână principalul atribut al judecătorului. Independenţa judecătorului este asigurată tocmai ca o garanţie a judecăţii sale, astfel încât lipsirea judecătorului de atributul de judecată va pune în discuţie, ca o consecinţă logică, legitimitatea acestei garanţii. Practic, ducând la ultimele consecinţe acest început al lipsirii judecătorului de funcţia jurisdicţională, independenţa sa nu va mai avea un corespondent în importanţa şi specificul activităţii judecătorului, pentru a se justifica.
Or, rolul Consiliului Superior al Magistraturii este tocmai acela de garant al independenţei justiţiei.
Se încalcă, în al doilea rând, competenţa stabilită prin lege pentru litigiile de muncă şi asigurări sociale vizate prin acest act normativ. Chiar dacă, aparent, aceste litigii rămân pe rolul instanţelor de fond, interpretarea legii în cadrul demersului judiciar este delegată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel decupată o parte importantă (de cele mai multe ori cea mai importantă) din competenţa de soluţionare a cauzelor, în afara oricăror dispoziţii ale Codului de procedură civilă care să prevadă aceasta.
Instrumentele de unificare a practicii, din opţionale, devin obligatorii. Acest fapt reprezintă, în sine, un pericol pentru ideea de justiţie într-un stat democratic. Justiţia trebuie să rămână în competenţa instanţelor legal constituite şi să fie administrată individual, iar nu colectiv.
Speţele create pe marginea unor dispoziţii legale sunt deosebit de variate, şi de asemenea, în cadrul litigiilor, avocaţii, sindicatele, angajatorii, vin cu abordări diferite, cu puncte de vedere şi perspective deosebite, astfel încât înăbuşirea cazuisticii înainte de a o lăsa să se formeze semnifică o negare a dreptului real de acces la instanţă.
Se pune întrebarea dacă un judecător, sesizat cu o nouă perspectivă asupra unei probleme de drept, prin ipoteză, lămurită în cadrul acestor organizări jurisdicţionale pe care le impune O.U.G. nr. 62/2024, va mai fi dispus să analizeze această nouă perspectivă, sau va fi tentat să respingă fără nici o analiză elementul de noutate care îi este adus, îngrămădind soluţia în dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tot astfel, se pune întrebarea dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi dispusă să răspundă la TOATE întrebările care se pot pune pe marginea unei probleme de drept, cu toate nuanţele pe care le poate presupune.
Ca atare, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, sesizarea pentru HP, obligatorie şi fără cenzura instanţei de scaun, echivalează cu instituirea unui soi de acţiuni colective, fără a prevedea însă garanţii pentru părţi, caracteristice acestor tip de proceduri. Efectul este acela al unor hotărâri care încalcă flagrant principiul contradictorialităţii, în condiţiile în care suspendarea automată şi obligatorie a cauzelor împiedică părţile să prezinte instanţei argumente juridice care pot fi decisive în soluţionarea cauzei lor.
Consecinţele pe care O.U.G. nr. 62/2024 le aduce, prin această importantă ştirbire a ideii de justiţie, reprezintă un precedent foarte periculos, care oricând va putea fi extins la alte tipuri de cauze, negând practic dreptul cetăţenilor, consistent şi real, la o instanţă.
Pe de altă parte, dispare, odată cu acest act normativ, ideea de lege previzibilă şi clară.
În prezent, chiar făcând abstracţie de acest nou act normativ, stabilirea legii aplicabile unei speţe a devenit o sarcină dificilă, prin necesitatea de a se urmări un număr impresionant de RIL-uri şi HP-uri, fapt care îndepărtează foarte mult legislaţia de cetăţean şi o face adresabilă doar unor supra-specialişti. În plus, legislaţia însăşi a atins, în ultimii ani, un atribut de extensivitate care o face inabordabilă destinatarilor ei simpli. Spre exemplu, doar articolul 38 din Legea nr. 153/2017, transpus în document text, are o întindere pe 14 pagini cu toate notele şi trimiterile pe care programul legislativ al ministerului le include, şi un total de 8990 de cuvinte.
Pornind de la această realitate, odată cu adoptarea O.U.G. nr. 62/2024, sarcina stabilirii legii va fi într-un mod inimaginabil complicată, prin adăugarea îndatoririi judecătorului de a urmări trimiterile pe care TOATE completele investite cu soluţionarea cauzelor de tipul celor vizate prin ordonanţă sunt obligate să le trimită în teritoriu, la toate celelalte instanţe investite cu acest tip de cauze. Se conturează crearea unui aflux greu de gestionat de informaţii, în condiţiile în care sunt obligate să formuleze sesizări toate completele de la cele peste 50 de instanţe (tribunale şi curţi de apel). Aceste sesizări, în viziunea noului act normativ, trebuie tezaurizate şi reţinute pentru cazul în care o speţă similară va apărea pe rolul magistratului, astfel încât sarcina studiului unei şedinţe se va complica de o manieră inacceptabilă.
Stimaţi membri judecători ai Consiliului Superior al Magistraturii,
Faţă de toate aceste aspecte, care dovedesc o afectare fără precedent a ideii de justiţie, a dreptului cetăţenilor la un proces real, în faţa unei instanţe care să le asculte cauzele sub toate aspectele pe care le vor invoca, şi nu în ultimul rând, a independenţei judecătorului, a bunei administrări a justiţiei, ca şi a unui cadru normal în care judecătorul să îşi poată desfăşura activitatea, precum şi a atributului primordial al judecătorului – acela de a judeca, vă solicităm să luaţi toate măsurile organizaţionale şi legale care vă stau la îndemână pentru a preveni aceste consecinţe grave care afectează justiţia, determinate de adoptarea O.U.G. nr. 62/2024.”