O femeie de serviciu hărțuită sexual a învins România la CEDO după ce în țară cazul a fost clasat pe motiv că nu e așa grav

Doamna C, o femeie de serviciu dintr-o comună din Timiș, asistată de avocat, a învins România la CEDO după ce în țară nu i s-a făcut dreptate într-un dosar în care s-a plâns că a fost hărțuită sexual de șeful stației CFR în care făcea curățenie.

Dupa ce a epuizat căile interne la parchet și instanță, femeia a primit o soluție de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care dă speranță victimelor unor astfel de abuzuri.

Statul român trebuie să-i plătească reclamantei daune morale de 7.500 de euro.

Starea de fapt descrisă în hotărârea CEDO:

Reclamanta era angajată la o firmă care presta servicii de curățenie. În 2014 a fost repartizată să lucreze la gara Timişoara Est, care aparţinea Companiei de căi ferate de stat CFR Călători, unde a rămas până la 25 octombrie 2017.

La 3 noiembrie 2017 reclamanta, asistata de avocat, a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara („parchetul”), împotriva C.P., directorul staţiei, acuzându-l că i-a făcut avansuri sexuale pe o perioadă de doi ani. Ea a invocat articolul 223 din Codul penal.. A propus mai mulți martori și a depus înregistrări făcute de ea ale mai multor discuții cu C.P. de natură sexuală.

Situația a fost descrisă astfel în plângerea penală:

„[Reclamanta] și-a îndeplinit îndatoririle în ultimii 5 ani, dar în urmă cu aproximativ 2 ani, [C.P.] și-a schimbat atitudinea inițială (care fusese potrivită), solicitând ca reclamanta să aibă relații sexuale cu el.

Întrucât ea a refuzat în mod constant avansurile sale, el a întreprins o serie de acte menite să creeze disconfort la locul de muncă pentru victimă, terorizându-o.

A încercat în mod repetat să o dezbrace când a găsit-o singură sau în locuri izolate; i-a descheiat jacheta de mai multe ori și a rugat-o să stea pe loc pentru că i-ar face ceva „frumos”.

El a fost foarte insistent și, în timp, a devenit din ce în ce mai agresiv… când reclamanta a refuzat avansurile sale – și ea a refuzat întotdeauna.

Pentru a nu-i pune în pericol locul de muncă, [reclamanta] l-a evitat pe făptuitor, dar acesta din urmă a urmărit-o atunci când era singură sau în locuri în care acesta putea săvârși faptele sale vătămătoare.

El și-a schimbat și comportamentul văzând opoziția ei, în sensul că a refuzat să-i dea produsele de curățare de care avea nevoie pentru serviciul ei și apoi a acuzat-o că nu își face treaba în mod corespunzător.

De asemenea, el a susținut în mai multe rânduri că o va „lovi cu piciorul în fund” și a subliniat întotdeauna poziția sa de șef, spre deosebire de faptul că ea este o simplă doamnă de curățenie, iar comportamentul său degradant și insultător față de reclamantă era notoriu.”

Parchetul a emis ordonanța de clasare la 22 octombrie 2019  pe motiv că faptele săvârșite nu constituie infracțiune prevăzută de lege.

Motivarea ordonanței: „În consecință, în lumina probelor de la dosar, se aplică dispozițiile articolului 16 § 1 lit. b) din [Codul de procedură penală], faptele săvârșite de [C.P.] nu constituie infracțiunea penală în discuție în cazul de față. În plus, nu a fost realizată consecința directă cerută de lege, adică intimidarea sau umilirea victimei, faptele nefiind astfel tipice.

În conformitate cu articolul 15 din Codul penal (Legea nr. 286/2009), infracțiunea este „o faptă interzisă de legea penală, săvârșită cu intenție, nejustificată și imputabilă.” Definiția actuală a infracțiunii conține cele trei trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni, astfel cum au fost prescrise de legiuitor în 2009, și anume tipicitatea (interzisă de legea penală), ilegalitatea (fapta trebuie să fie nejustificată, ilicita) și imputabilitatea (fapta trebuie să fie imputabilă).

Tipicitatea rezultă din principiul incriminării și presupune corelarea dintre fapta săvârșită efectiv, direct sau indirect, de o persoană, și caracteristicile obiective și subiective stabilite de legiuitor în modelul (tipul) abstract proscris de legea penală.

Astfel, încadrarea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta efectiv săvârșită, a cărei încadrare în infracțiune este întreprinsă, să corespundă în întregime descrierii făcute acesteia de legiuitor în legea penală. Această corespondență trebuie să existe atât în ​​ceea ce privește elementele obiective, cât și subiective ale infracțiunii.”

La data de 13 decembrie 2019, procurorul-șef al aceluiași parchet a menținut ordonanța sus-menționată pe motiv că faptele în cauză nu au fost săvârșite cu gradul de răspundere penală prevăzut de lege, justificând astfel aplicarea articolului 16 alin. b) din Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 30 de mai jos). Această decizie nu conținea o descriere sau o reevaluare a probelor din dosar.

Reclamanta s-a plâns de ordonanțele procurorilor la Judecătoria Timişoara. Într-o decizie finală din 11 iunie 2020, aceasta le-a menținut. A constatat că a stabilit că C.P. solicitase favoruri sexuale reclamantei, dar a considerat că aceasta nu s-a simțit amenințată în libertatea sa sexuală sau umilită, elemente cerute de lege pentru ca faptele să constituie infracțiune. Ea și-a bazat concluzia pe următoarele argumente: (i) în înregistrări, reclamanta nu a părut stânjenită de discuțiile cu presupusul ei agresor; (ii) acestea din urmă declaraseră în timpul anchetei că au avut o dată relații sexuale în trecut; și (iii) conform declarațiilor martorilor (a se vedea paragrafele 9-23 de mai sus), reclamanta păruse doar uneori tristă după întâlnirile ei cu C.P., în timp ce alteori păruse destul de veselă.

Ce spun judecătorii CEDO: ”cercetarea cauzei reclamantei a avut vicii importante”

”Curtea observă că principalul motiv care rezultă atât din ordonanța parchetului din 22 octombrie 2019, cât și din hotararea Judecătoriei din 11 iunie 2020 este absența umilirii victimei prin faptele în cauză. Cu toate acestea, autoritățile nu au oferit alte explicații pentru constatările lor și nu au încercat să plaseze în context dovezile care sugerau că ea părea uneori tristă după întâlnirile ei cu C.P., în timp ce alteori păruse destul de veselă . De exemplu, menționarea acestor afirmații în decizii nu a fost însoțită de nicio evaluare a raportului de putere și subordonare dintre reclamantă și C.P. și nici de amenințările pe care acesta le-ar fi formulat împotriva acesteia, deși aceste elemente au fost aduse în mod corespunzător autorităților”. atenție în cursul procedurii (a se vedea paragraful 8 in fine și, mutatis mutandis, Bărbulescu împotriva României [GC], nr. 61496/08, § 117, 5 septembrie 2017).

Autoritățile nu au făcut nicio încercare de a corela constatările lor cu dreptul intern, în ciuda faptului că respectarea demnității este o trăsătură proeminentă în legislația statului pârât.

În plus, autoritățile nu au întreprins măsuri active pentru a constata consecințele pe care acțiunile C.P. le-au avut asupra reclamantei. În acest sens, ținând cont de relevanța pe care o are elementul de intimidare sau umilire a victimei pentru stabilirea existenței infracțiunii de hărțuire sexuală în temeiul dreptului intern, autoritățile ar fi putut dispune o evaluare psihologică a reclamantei. în scopul obținerii unei analize de specialitate a reacțiilor sale după întâlnirile cu C.P. și să se determine existența unor posibile consecințe psihologice ale presupusei hărțuiri (a se vedea, mutatis mutandis, M.G.C. împotriva României, nr. 61495/11, § 70, 15 martie 2016). Ei ar fi putut verifica, de asemenea, dacă existau motive pentru ca reclamanta să facă acuzații false împotriva lui C.P., așa cum a fost sugerat de unele dintre declarațiile martorilor. Cu toate acestea, Curtea observă că niciuna dintre cele de mai sus nu a fost făcută în nicio etapă a anchetei în prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, I.C. împotriva României, nr. 36934/08, § 54, 24 mai 2016).

În plus, Curtea reține cu îngrijorare că ordonanța Parchetului din 22 octombrie 2019 conținea o relatare detaliată a insinuațiilor făcute de C.P. în declarațiile sale despre viața privată a reclamantei și despre presupusele motive pentru acțiunile și acuzațiile acesteia. După cum a afirmat reclamanta, ele ar fi putut fi doar o strategie de apărare pentru C.P. . Deși ar fi fost necesar ca procurorul să facă referire la anumite aspecte ale acestor declarații, este greu de înțeles ce scop pentru examinarea infracțiunii a fost servit de reproducerea lor extensivă în ordonanța procurorului. Pe lângă faptul că sunt insensibile și ireverente față de reclamantă, prezența lor a stigmat-o și poate fi privită ca o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, J.L. c. Italiei, nr. 5671/16, § 136, 27 mai 2021 și Sanchez Cardenas împotriva Norvegiei, nr.12148/03, §§ 33‑39, 4 octombrie 2007) (….)

În sfârșit, Curtea observă că, chiar și după ce compania de căi ferate a luat cunoștință de plângerile de hărțuire sexuală, reclamanta a continuat să sufere consecințele acesteia, deoarece în cele din urmă a fost forțată să-și părăsească locul de muncă (a se vedea paragrafele 5 și 8 in fine, mai sus). Acest element, care a adăugat, fără îndoială, suferință și sentimente de neputință, nu a avut nicio legătură cu modul în care autoritățile i-au evaluat nemulțumirile.

Din aceste considerente, fără a depăși sfera examinării sale și principiul subsidiarității, și fără a-și exprima o opinie cu privire la vinovăția C.P., Curtea constată că cercetarea cauzei reclamantei a avut vicii atât de importante încât a constituit o încălcare a obligațiilor pozitive ale statelor în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, M.C. c. Bulgaria, citată mai sus, § 167, și Söderman, citată mai sus, §§ 90-91).”, se arată în motivarea hotărârii CEDO

Comments

comentarii