Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului in România – Comitetul Helsinki publică o poveste tulburătoare a unei femei care a stat închisă un an și 9 luni, iar în martie 2015 a fost declarată nevinovată. Femeia povestește cum a fost anchetată în 2001 de procurorul Cristian Panait, încât avocatul ei a ajuns să spună că ”nu trăim pe vremea lui Stalin!”.

APADOR-CH publică pe blogul asociației un interviu cu femeia ancheată de Cristian Panait, care arată o altă față a fostului procuror, care în aprilie 2002 s-a aruncat de pe un bloc din București și a rămas în istorie ca un simbol al luptei împotriva sistemului care aranja dosare la vremea respectivă.

Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni.

În februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.

După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție.

Extras din interviul acordat pentru APADOR-CH despre ancheta procurorului Panait

R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?

D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.

A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

R: Poate era o tactică?

D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>…

R: Și după cele 5 zile?

D.T.: Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. M-a dus în eroare faptul că procurorul Panait s-a întors de două ori din ușă, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce.

R: Și totuși, cât ați stat în arest și pe perioada procesului nu v-a mai întrebat nimeni nimic?

D.T.: În toată perioada asta am dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,… nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: <îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă>. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.

Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Mă socoteau pericol concret pentru ordinea publică.

Interviul integral îl puteți citi AICI.

Comments

comentarii