CLUJUST.ro vă prezintă motivarea sentinței Curții de Apel Cluj, prin care s-a respins cererea lui Sam cel Român de anulare a deciziei de expulzare din România și de interdicție pe 2 ani și jumătate.

Americanul Samuel Reames, cunoscut ca ”Sam cel Român”, reprezentat de avocata Manuela Crișan, a solicitat instanţei anularea deciziei de returnare a Oficiului Român pentru Imigrări (ORI) din aprilie 2014 și obligarea oficiului la acordarea în favoarea sa a  ”tolerării rămânerii pe teritoriu” în temeiul OUG 194/2002, până la acordarea vizei.

Ce a susținut Sam cel Român

Potrivit motivării deciziei Curții, „în susţinerea celor solicitate, contestatorul arată că în ultimii ani a avut o viaţă socială solidă în România, are un cerc de prieteni extins, iar mai mult a învăţat limba română (…) Mai arată contestatorul că apreciază cultura, obiceiurile, iar în timpul  şederii a  încercat că ajute „adoptând” oameni ai străzii pe care i-a găzduit şi le-a oferit hrană şi îmbrăcăminte; a scris numeroase cărţi care s-au bucurat de aprecieri, a desfăşurat o vastă activitate de promovare, menită să schimbe prejudecăţile românilor şi a străinilor faţă de această ţară. Chiar dacă a depăşit termenul de şedere, în acest timp nu a săvârşit infracţiuni.

Decizia atacată este nelegală, încălcând prevederile art.92 alin.1 lit.c din OG 194/2002 potrivit cărora îndepărtarea de pe teritoriul României este interzisă atunci când străinul este căsătorit cu un cetăţean român, iar căsătoria nu este de convenienţă.

Cu privire la tolerare arată că a solicitat această măsură în condiţiile art.103 lit.f din OG 194/2002 până la momentul eliberării vizei de România deoarece doreşte să formuleze o atare cerere după căsătorie. Nu există o situaţie de natură să atragă consecinţa returnării câtă vreme nu prezintă pericol pentru ordinea de drept, securitatea naţională, cu atât mai mult cu cât iubeşte această ţară.”, se arată în motivare.

Cum a explicat judecătorul Curții de Apel respingerea cererii

”În cauză, contestatorul se găseşte în situaţia în care a depăşit termenul permis de lege pentru şedere pe teritoriul României. Actele depuse (procese verbale, declaraţie), atestă cu privire la contestator că a intrat pe teritoriul României mai întâi în baza permisului de şedere ce a încetat la 20.12.2006, iar ulterior a intrat în ţară în martie 2007. De atunci niciun act nu atestă că s-ar fi solicitat un permis de şedere, o prelungire a şederii sau că s-ar fi părăsit teritoriu în intervalul de timp de la  intrarea în ţară până la momentul depistării. Prin urmare, în lipsa unor documente care să ateste un drept de şedere legal – în termenul permis şi potrivit scopului, şederea pe teritoriu a devenit ilegală, iar din această perspectivă în raport de dispoziţiile actului normativ mai sus arătat, măsura dispusă prin decizie nu poate fi considerată nelegală.

Cu privire la nelegalitatea actului, susţine contestatorul că au fost încălcate dispoziţiile art.92 alin.1 lit.c din OUG 194/2002.

Susţinerea nu poate fi primită, întrucât acte care să ateste o căsătorie nu au fost depuse. Pe de altă parte, decizia contestată nu are în vedere şederea devenită ilegală în condiţiile unei căsătorii de convenienţă ci cu totul o altă situaţie a depăşirii termenului permis pentru şedere, respectiv a încetării scopului pentru care a fost permisă şederea. Ori, acest din urmă aspect aşa cum se observă din considerentele contestaţiei nici măcar nu a fost criticat. Prin urmare în lipsa actelor , a unor menţiuni prin decizie şi în lipsa  unor critici cu privire la cele reţinute prin actul contestat susţinerile contestatorului se vădesc nefondate şi vor fi respinse.

Susţine contestatorul că ar fi încălcate prevederile art.69 alin.1 lit.f şi g. Prin norma menţionată se prevede că străinii intraţi pe teritoriu în baza unei vize pot solicita prelungirea dreptului de şedere pe teritoriu pentru alte scopuri: desfăşurarea unor activităţi în cadrul unor programe de voluntariat, sau desfăşurarea de alte activităţi care nu contravin legilor române – cu avizul autorităţilor competente atunci când este necesar sau dacă prezintă documente prin care să justifice necesitatea şederii.

Norma enunţată are în vedere situaţia în care străinul a intrat mai întâi cu viza iar în baza şederii legale ulterior expirării perioadei pentru care a fost acordată  şederea se cere prelungirea. Ori, contestatorul nu a prezentat acte prin care să ateste viza de lungă şedere sau o altă viză acordată anterior în alt scop şi care necesită a fi prelungită în condiţiile enunţate de norme ;un  permis de şedere anterior valabil .  In plus nu a depus nici acte care să ateste o solicitare de prelungire sau  înscrierea într-un program de voluntariat; care să evidentieze desfăşurarea unei activităţi comerciale/de afaceri sau a altei activităţi obţinute cu avizul corespunzător. Mai mult, în faţa instanţei contestatorul a arătat că nu mai cunoaşte denumirea societăţii înfiinţate la intrarea pe teritoriul României, iar în atare situaţie o verificare la registrul comerţului nu a putut fi făcută. Ca atare, în lipsa unor documente care să ateste intrarea în baza unei vize, solicitarea/cererea adresată autorităţii de prelungire, nu se poate vorbi de o încălcare în sensul invocat de contestator.

A mai susţinut contestatorul că şederea este permisă atunci când se găseşte în imposibiltiatea de a părăsi teritoriu.

Nici această susţinere nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate a  actului contestat, întrucât nu se evidenţiază şi nici nu se arată care ar fi dificultăţi din ţara de origine în măsura să justifice imposibilitatea care astfel ar determina o şedere legală.

Se mai susţine de către contestator că a intrat pe teritoriul României cu viza turistică respectiv desfăşurare activitate comercială şi nu a avut cunoştinţă de termenul prevăzut pentru şedere.

Susţinerea de asemenea nu poate fi reţinută, întrucât iniţial a părăsit teritoriul la expirarea celor 90 zile (permisul încetând în decembrie 2006), iar ulterior conform propriei declaraţii a intrat în ţară în 2007. Ori, la intrarea pe teritoriul ţării, potrivit normelor, străinul  prezintă documentele cerute de normele interne şi îşi asumă respectarea acestora. Prin urmare, în condiţiile prezentării documentelor cerute de normele interne şi al părăsirii iniţiale în termenul instituit – maxim 3 luni   –  nu se poate vorbi de o imposibilitate de a se lua cunoştinţă efectiv de un termen.

Legat de acesta mai susţine contestatorul că deţinând paşaport şi fiind pe teritoriu din 2007 în lipsa unei informări a avut convingerea că şederea este permisă până la expirarea valabilităţii documentului.

Susţinerea nu poate fi reţinută ca motiv de nelegalitate, întrucât potrivit OG 194/2002 avea obligaţia de a poseda documente, de a îndeplini formalităţile de luare în evidenţă, de a comunica datele necesare autorităţilor, precum şi de a informa autoritatea cu privire la schimbările intervenite, inclusiv cu privire la schimbarea documentului de trecere a frontierei. Actele nu relevă că pe parcursul şederii ar fi informat autorităţile cu privire la obligaţiile prevăzute de norme. Pe intervalul de la data intrării cu viza şi până la încheierea contractului de închiriere în februarie 2014 niciun act nu atestă că ar fi fost informate autorităţile cu privire la locaţie (hotelieră, alta amenajare turistică),la reşedinţă, dar nici cu privire  la schimbarea documentelor de trecere. Prin urmare, în lipsa unor acte care să ateste schimbările intervenite, al necunoaşterii în concret a unei locaţii, nu se poate vorbi de o tolerare a autorităţii în măsura să creeze convingerea că nu este  prevăzut un termen permis pentru şedere pe teritoriu.

A mai susţinut contestatorul că permisul de şedere i-a fost furat, ca nu a săvârşit infracţiuni şi nu constituie un pericol.

Nici aceste împrejurări nu pot fi reţinute ca motive în măsura să justifice o şedere legală, câtă vreme nu a îndeplinit obligaţiile privind informarea cu privire la schimbarea produsă:locaţie,documente de trecere şi de vreme ce diligenţe ulterioare cu privire la cercetare furt nu se dovedesc, iar buna credinţă este cerută oricărui străin ce intră pe teritoriul ţării.

Se susţine de către contestator că nu a putut lua cunoştinţă de măsura dispusă şi în atare condiţii, decizia este nelegală.

Susţinerea nu poate fi reţinută deoarece aşa cum se observă decizia nu a fost redactată doar în limba română, ci şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Prin urmare, în condiţiile în care actul a fost emis potrivit art. 82 din OG 184/2002 nu se poate vorbi de o nelegalitate şi respectiv, de o imposibilitate de a se lua cunoştinţă în mod efectiv de măsura dispusă.”

Comments

comentarii