Clujust vă prezintă motivarea excluderii de către magistrații Curții de Apel Cluj a 161 file de înregistrări efectuate în baza legii 51/1991 privind siguranța națională într-un dosar DNA Cluj. Judecătorii arată că este efectul deciziei Curții Constituționale nr. 91/2018.

În 13 martie, în procedura camerei preliminare, analizând contestația împotriva încheierii Tribunalului Cluj, judecătorii Curții de Apel Cluj pronunțau următoarea soluție:

”În temeiul art.102 alin.2-4 Cpp exclude din materialul probator toate procesele verbale de certificare a înregistrărilor din datele de 13.10.2014 şi 21.10.2014 -existente la f.118-279 volumul 24 dosar urmărire penală – şi, conform deciziei CCR 22/2018, dispune îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă şi a suporţilor care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică, precum şi eliminarea redării conţinutului acestor mijloace de probă din rechizitoriul întocmit în dosar 163/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie –Serviciul Teritorial Cluj.”

DNA Cluj a comunicat recent că nu menține trimiterea în judecată, ci solicită restituirea cauzei la parchet.

În motivarea Încheierii penale nr.36/2019 din 13 martie 2019, completul format din judecătoarele Monica Șortan și Monica Rodina arată următoarele:

”Analizând contestaţiile formulate, din prisma probelor administrate, a motivelor invocate şi raportat la prevederile art. 342 şi următoarele Cod procedură penală, judecătorii de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Cluj constată următoarele:

Apreciem, din perspectiva recentelor decizii ale Curţii Constituţionale a României pronunţate după încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Cluj care face obiectul prezentelor contestaţii, că din materialul probator administrat în dosarul de urmărire penală trebuie excluse interceptările de convorbiri telefonice obţinute urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere emise în baza Legii nr. 51/1991.

Observăm că trimiterea în judecată a inculpaţilor din prezentul dosar s-a fundamentat pe măsuri de supraveghere tehnică autorizate în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, teza II-a prin raportare concretă la prevederile art. 3 lit. f din acest act normativ.

În acest text se prevede „constituie ameninţare la adresa siguranţei naţionale a României; subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii sociale economice sau apărării naţionale.

Prin decizia nr. 91/2018 a Curţii Constituţionale a României s-a constatat că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f din Legea nr. 51/1991 este neconstituţională.

În considerentele obligatorii ale acestei decizii se arată la paragraful 29 „înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea reţine că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale.

În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală.

Mai mult, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, „Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora“.

De asemenea, Curtea observă că, în general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la „date şi informaţii“.

Curtea observă că, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. De altfel, Curtea constată că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV -Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii – din Codul de procedură penală.

Concluzia Curţii Constituţionale a României este cuprinsă în paragraful 33 în care se arată că, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organelor de urmărire penală dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii.

Nici nu ar putea fi altfel în condiţiile în care obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale iar nu tragerea la răspundere penală a inculpaţilor şi nici reglementarea mijloacelor de probă în procesul penal.

Codul de procedură penală stabileşte elementele ce constituie mijloace de probă şi enumeră expres mijloacele de probă:
■ declaraţiile suspectului, inculpatului;
■ declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
■ declaraţiile martorilor;
■ înscrisuri;
■ rapoarte de constatare şi de expertiză;
■ procese-verbale;
■ fotografii;
■ mijloace materiale de probă.

În materia înregistrărilor atât în reglementarea anterioară, cât şi în cea actuală- art. 139 alin. 3 Cod procedură penală – sunt menţionate ca mijloace de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

Dispoziţiile Legii nr. 51/1991 nu conferă calitatea de probă, mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale ale omului. Celelalte decizii ale Curţii Constituţionale invocate de către apărătorii aleşi ai inculpaţilor contestatori susţin aceeaşi concluzie.

Raportat la cauza concretă dedusă judecăţii observăm o anumită particularitate care face inutilă continuarea alegaţiilor cu privire la calitatea de organ de urmărire penală, la probe, mijloace de probă şi procedee probatorii.

În volumul XXIV al dosarului de urmărire penală se regăsesc o parte din mandatele de supraveghere tehnică dispuse în baza Legii nr. 51/1991. Este facil de observat că ele au fost emise şi puse în executare anterior sesizării din oficiu care a stat la baza prezentului dosar.

Astfel, conform scriptelor de la dosar (fila 10-22 vol XXIV dup) mandatele de prelungire emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt din 6 aprilie 2012, 28 iunie 2012, 4 octombrie 2012, 27 decembrie 2012, 1 aprilie 2013; 2 iulie 2013; 2 octombrie 2013 iar sesizarea din oficiu a avut loc în decembrie 2013.

Simplificând la extrem, vom constata că aceste interceptări de convorbiri care stau la baza trimiterii în judecată a inculpaţilor prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr. 163/P/2015 au fost efectuate anterior începerii procesului penal or potrivit art. 342 Cod procedură penală obiectul camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală..

Conform jurisprudenţei naţionale şi CEDO debutul procesului penal este sesizarea din oficiu, plângerea sau denunţul. Anterior acestora modalităţi de sesizare a organelor de urmărire penală nu se poate vorbi de un proces penal.

Doar din acest punct devin incidente dispoziţiile procesual penale destinate constatării existente sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate.

Acesta este motivul pentru care nu vom da curs solicitărilor inculpaţilor contestatori de a constata nulitatea absolută a interceptărilor convorbirilor telefonice utilizate în prezentul dosar.

Aceste interceptări efectuate în baza unor mandate de supraveghere tehnică emise în baza Legii nr. 51/1991 de către judecătorii anume desemnaţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se bucură de prezumţia de legalitate, ele fiind efectuate în baza unor prevederi legale în vigoare şi care erau constituţionale la momentul efectuării lor. Din acest considerent nu am făcut demersurile solicitate de apărătorii inculpaţilor de a solicita desecretizarea în întregime a încheierilor pronunţate de judecătorii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce au emis mandatele de supraveghere tehnică sau de a solicita relaţii mai detaliate referitoare la o posibilă colaborare între DNA- SRI în prezentul dosar.

Judecătorii de cameră preliminară, cum am arătat şi anterior, conform art. 342 Cod procedură penală are obligaţia de a analiza legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Or, în opinia noastră, susţinută şi în decizia Curţii Constituţionale a României nr. 91/28 februarie 2018, aceste interceptări au fost efectuate anterior debutului procesului penal, în baza dispoziţiilor unei legi speciale, care nu prevăd nicio posibilitate legală de a transforma date şi informaţii în mijloace de probă în procesul penal.

Aceste date şi informaţii pot şi chiar trebuie comunicate organelor de urmărire penală dacă se referă la săvârşirea unor infracţiuni. În acest sens sunt prevederile art. 14 alin. 3 din OUG nr. 43/2002- forma în vigoare până la 1 ianuarie 2014 în care se arată că „serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţia DNA, de îndată, datele şi informaţiile obţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la complicitate”.

În Legea nr. 14/1992, în vigoare până la 1 februarie 2014, se arată în art. 11 că activitatea prevăzută la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmit cu respectarea Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă însă această prevedere legală trebuie interpretată coroborat cu art. 13 unde se arată în mod expres şi neechivoc că „organele SRI nu pot efectua acte de cercetare penală”.

În actuala reglementare – Legea nr. 14/1992 – art. 11 are următorul cuprins „în cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute de art. 9 şi 10 rezultă date, informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile art. 61 Cod procedură penală care stipulează că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate.

Revenind, concluzionăm că se impune excluderea din materialul probator al interceptărilor procesele verbale de certificare a înregistrărilor din datele de 13.10.2014 şi 21.10.2014 -existente la f.118-279 volumul 24 dosar urmărire penală pentru că acestea nu au fost efectuate în cadrul unui proces penal, încălcându-se astfel dreptul inculpaţilor la un proces echitabil, aşa cum este el reglementat în art.6 CEDO.”

Avocații Călin Budișan, Gheorghiță Mateuț, Lucian Criste si Tiberiu Ban au invocat, printre altele, nelegaltatea administrării probelor (art. 102 alin. 3 C.proc.pen.), nelegalitatea punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică (art. 142 C.proc.pen.), nelegalitatea consemnării activităților de supraveghere tehnică (art. 143 C.pr.pen.), ș.a., în raport de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 91 din data de 28 februarie 2018 prin care s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 sunt neconstituţionale; Decizia nr. 21/2018, privitoare la art. 352 alin. 11 C.pr.pen.; Decizia nr. 22/2018, privitoare la art. 102 alin. 3 C.pr.pen.

Comments

comentarii