Enel Energie a chemat în judecată o femeie pentru a o obliga la plata mai multor facturi, dar, surpriză, instanța a constatat că nu există contract. Cei de la Enel au susținut că relații contractual au început în momentul în care pârâta a început să consume energie electrică.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.05.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, formulată de reclamanta Enel Energie Munteania SA, în contradictoriu cu pârâta R.M, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1326,52 lei reprezentând debit principal, contravaloare servicii prestate și 38,66 lei, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere calculate conform prevederilor contractuale, cu cheltuieli de judecată.

Instanța a respins cererea Enel ca neîntemaiată, motivând în felul următor:

”În speță, pretențiile reclamantei au ca temei răspunderea contractuală a pârâtului, ceea ce presupune, implicit, existența unui contract valabil încheiat.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat instanței faptul că între părți operează condițiile unui contract de adeziune, aplicabil la nivel național, conținutul său fiind stabilit prin dispoziții normative, respectiv contractul nr. 1010-…—1 din 01.01.1950 reactualizat conform Ordinului ANRE nr. 88/2015, la data de 02.07.2017.

De asemenea, reclamanta a susținut că, prin consumarea de energie electrică, pârâta și-a însușit toate obligațiile care decurg din contractul de adeziune menționat, începerea relațiilor contractuale realizându-se în momentul în care pârâta a început să consume energie electrică.

Instanța nu poate reține aceste susțineri ale reclamantei.

În primul rând, contractul de adeziune rămâne un contract sinalagmatic, supus dispozițiilor Codului Civil. Atât actuala reglementare, cât și Codul Civil anterior prevedeau regula conform căruia un contract se naște prin manifestarea neechivocă a consimțământului părților în sensul nașterii, modificării ori stingerii unor raporturi juridice. Contractul de adeziune este, așadar, un contract în care clauzele sunt prestabilite de către una dintre părți, cealaltă având doar opțiunea de a adera la acesta ori nu, adică de a încheia sau nu contractul în forma prestabilită.

În prezenta cauză nu se poate susține că a existat o ofertă a reclamantei, acceptată de către pârât prin consumarea de energie electrică. Existența unei astfel de oferte ar fi trebuit să fie dovedită de către reclamantă pentru a-i putea fi atribuite efecte juridice. În plus, era necesar a fi probat faptul că pârâta este cea care a acceptat această ofertă.

Reglementarea conținutului contractului prin dispoziții normative nu poate constitui prin ea însăși ofertă de contract, la care consumatorii aderă prin simpla executare. Tocmai de aceea în Ordinul A.N.R.E. nr. 88/2015 există rubrici speciale pentru semnăturile consumatorului și ale furnizorului, contractul cadru fiind un model de la care furnizorul și clientul nu pot deroga, iar nu o ofertă generală, nedeterminată de contract (cu atât mai mult cu cât, conform Codului Civil, oferta trebuie să fie determinată și adresată unei/unor persoane anume).

Instanța apreciază că obligația de plată a consumului de energie electrică care incumbă pârâtei nu îi poate fi opozabilă acesteia în baza legii, prin raportare la Ordinul A.N.R.E. care stabilește modelul contractului cadru de furnizare a energiei pentru consumatorii casnici, întrucât acest decizie nu conține nicio obligație de plată în sarcina pârâtei, ordinul stabilind un model–tip de contract care să fie aplicat de reclamantă în relația cu toți beneficiarii săi, urmărind astfel uniformizarea raporturilor contractuale, neputând suplini și lipsa contractului, reclamanta având obligația de a încheia un anumit contract cu beneficiarul, contract care să respecte modelul impus de lege, însă prin care să fie stipulate în mod expres condițiile specifice de derulare a raporturilor contractuale, în absența acestora instanța se află în imposibilitate de a realiza o verificare a concordanței, spre exemplu, dintre valoarea serviciilor facturate și valoarea stipulată în contract a acestora.

În niciun caz lipsa contractului nu poate fi suplinită prin ordinul indicat mai sus, acesta nefiindu-i opozabilă pârâtei în condițiile în care nu și-a manifestat consimțământul de a i se aplica.

Totodată, facturile fiscale depuse la dosarul cauzei nu poartă semnătura pârâtei și nu s-a făcut dovada însușirii în niciun mod de către pârât a acestora.

Facturile pot fi emise în ipoteza unui contract deja încheiat (caz în care facturile nu fac decât să-i recunoască existența, dovedind îndeplinirea obligațiilor contractuale) sau ca urmare a unei oferte de a contracta, caz în care vânzătorul atestă încheierea contractului, furnizând serviciile și expediind factura. Totuși, factura fiscală, ca înscris sub semnătură privată, are putere doveditoare, atâta timp cât poartă semnătura părților. Din coroborarea dispozițiilor art. 268, 272 și 273 C.proc.civ. rezultă că, în lipsa semnăturii, înscrisul sub semnătură privată face dovada doar împotriva emitentului său.

Lipsa contractului și a dovezii însușirii acestuia de către debitor nu poate fi suplinită prin aplicarea unei prezumții de existență a acestor condiții, prezumție bazată pe o simplă afirmație neconcludentă a reclamantei.

Așadar, în prezenta cauză există un dubiu cu privire la formarea contractului. Având în vedere regulile privind sarcina probei, precum și standardul de diligență impus de lege în sarcina reclamantei, acest dubiu trebuie să îi profite pârâtei, întrucât reclamanta avea obligația de a-și dovedi pretențiile conform art. 249 C.proc.civ.”

Enel a atacat sentința cu apel, care se judecă la Tribunalul București.

Comments

comentarii