Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Cum a câștigat Danileț procesul împotriva ziarului Ring. Colecție de hotărâri CEDO despre presă

Cum a câștigat Danileț procesul împotriva ziarului Ring. Colecție de hotărâri CEDO despre presă

Clujust.ro vă prezintă extrase din motivările celor două instanțe care i-au dat dreptate judecătorului Cristi Danileț în litigiul cu ziarul de scandal Ring. Tribunalul București doar a obligat ziarul să publice sentința, după care Curtea de Apel a acordat și daune morale de 1.000 de euro. Motivările celor două instanțe citează o colecție impresionantă de hotărâri CEDO despre presă, libertate de exprimare și dreptul la viață privată.

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului București la data de 09.04.2014 și înregistrată sub nr. 12327/3/2014, repartizată spre soluționare Secției a V-a Civilă, reclamantul Vasilică-Cristi Danileț a chemat în judecată pe pârâții Bogdan Cotiga și S.C. Ring Media Group S.R.L, în calitate de editor al cotidianului tipărit Ring, solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța:

–  să se constate caracterului ilicit al publicării si difuzării de fotografii privind viața privată de familie a reclamantului, în format scris și pe internet, în cadrul reportajului Pe cine duce Danileț, seara, în vizită la CSM”;

să fie obligați pârâții în solidar la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată constând în urmărirea sa la domiciliu și pe stradă, și publicarea în format print a unor fotografii ce țin de viața privată în cotidianul „Ring” apărut și distribuit în 100.000 exemplare în data de 06.09.2012, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare si reputație prin afirmațiile calomnioase făcute în textul scris;

să fie obligați pârâții în solidar la plata sumei de 50.000 de Euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată constând în urmărirea sa la domiciliu și pe stradă și în publicarea pe internet a unor fotografii ce țin de viața privată la adresa webwww.ziarulring.ro/stiri/pe-cine-duce-danilet-seara-in-vizita-la-csm, faptă continuă începând cu data de 6.09.2012 și până în prezent, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare si reputație prin afirmațiile calomnioase făcute în textul scris;

– să fie obligată pârâta S.C. Ring Media Group S.R.L. la eliminarea de pe site www.ziarulring.ro administrat de ea a celor opt fotografii care îl înfățișează pe reclamant singur sau împreună cu fiica sa pe stradă, la gară și în fața blocului unde locuiește, sub sancțiunea plății de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunțării hotărârii executorii, in cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.

– să fie obligată pârâta S.C. Ring Media Group S.R.L. la postarea pe site la adresa a www.ziarulring.ro/stiri//pe-cine-duce-danilet-seara-in-vizita-la-csm a hotărârii executorii pronunțate în prezenta cauză, care să fie poziționată înainte de textul articolului pe care îl consideră defăimător, sub sancțiunea plații de daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunțării hotărârii executorii, in cuantum de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere.

– pârâții să fie obligați în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Reclamantul susține că în data de 06.09.2012 a fost publicat un reportaj, atât în varianta printată (ziarul Ring aparținând pârâtei S.C. Ring Media Group S.R.L., distribuit zilnic în 100.000 exemplare gratuite în mun. București, potrivit propriilor susțineri din căsuța tehnică a ziarului) cât și în varianta on-line (pe site-ul www.ziarulring.ro, administrat de pârâtul S.C. Ring Media Group S.R.L, unde articolul a fost păstrat până în prezent),intitulat „Pe cine duce Danileț seara, în vizită la CSM”, evenimentele fiind redate astfel:

„ Un judecător a făcut din clădirea CSM loc de “pelerinaj”. Magistratul Cristi Danileț, care a intrat recent în atenția opiniei publice după ce le-a arătat ușa pușcăriei celor care au îndrăznit să-i critice pe procurori, a fost surprins de paparazzi “ring” făcând un soi de du-te- vino în clădirea CSM.

A ieșit, s-a dus acasă, s-a întors la CSM, iar după terminarea programului a primit vizita a trei bărbați. Seara, Danileț a revenit la CSM intrând in clădire cu o tânăra. Au zăbovit acolo preț de câteva minute, după care au ieșit la plimbare și au revenit la el acasă. Reporterii Ring i-au solicitat judecătorului detalii pe care el a acceptat sa le ofere prin SMS.  După ce ne-a spus cine este fata, de ce a dus-o seara în clădirea CSM și ce relație există între ei, a invocat Codul civil și a menționat că nu își dă acordul pentru publicarea pozelor și a informațiilor. Probabil așa a înțeles dl. judecător libertatea presei.

La ora 17.00, după terminarea programului angajaților, trei bărbați intră în CSM si, după doua ore, ies împreuna cu Danileț, de care se despart cordial.

Ca un tip de treaba, judecătorul se duce glonț acasă. 

Reclamantul arată că textele anterior redate au însoțit două fotografii în care reclamantul se afla în fața blocului unde are reședința și șase fotografii cu acesta si  fiica sa făcute pe stradă, la gară si în fața blocului precum și faptul că ziarul Ring, conținând aceste imagini si reportajul care le-a inclus, a fost distribuit într-un număr de 100.000 exemplare gratuite în București, în toate mijloacele de transport în comun, utilizate intens în perioada matinală a zilei, iar articolul publicat pe site-ului cotidianului și în care apar fotografiile și textele a fost vizualizat de peste 1.800 de persoane, prin menținerea articolului pe internet din septembrie 2012 până în prezent și prin preluarea lui în conținutul altor site-uri.

Reclamantul arată că efectul negativ generat de acest articol este probat inclusiv prin comentariile negative pe internet apărute la adresa sa, de faptul că informația a fost preluată în mod negativ de o parte a presei naționale și internaționale, în timp ce reacțiile la adresa jurnaliștilor care au realizat articolul au fost destul de puține pe plan național și internațional.

Se susține de către reclamant că prin apariția acestui articol i-a fost încălcată viața privată, creându-i-se  un sentiment de insecuritate produs prin faptul că a fost urmărit și fotografiat în secret, precum și de faptul că a fost expus publicului larg un aspect particular al vieții sale, fără acceptul său, demnitatea subiectivă și onoarea, resimțind un sentiment de jenă și rușine generate de faptul că se afirmă lucruri neadevărate legate de persoana sa și se fac supoziții nefirești în legătură cu persoanele cu care a intrat în legătură în ziua de 04.09.2012, deși în primul caz era vorba strict de atribuții de serviciu, iar în al doilea caz de aspecte de familie, dar și  demnitatea obiectivă, fiindu-i afectată reputația în legătură cu exercitarea funcției sale  publice ( speculându-se că ar abuza de funcție) și moralitatea sa (se speculează că are o relație nepotrivită cu o „tânără” cu care s-a plimbat și pe care a dus-o acasă la el, ceea ce a determinat comentarea subiectului de către internauți și chiar preluarea sa de către alte publicații, generându-se inclusiv ideea de pedofilie).

Reclamantul susține că prin activitatea desfășurată pârâții au comis mai multe fapte ilicite: l-au urmărit la domiciliu, în timpul unei plimbări private și în timp ce era angajat într-o convorbire telefonica privată, încălcând astfel dispozițiile art.71 alin.1 și alin.2, respectiv art.74 lit.e C.Civ; au relatat publicului despre activitățile sale  private (plimbare, însoțirea de alte persoane, vorbit la telefon), încălcând astfel dispozițiile art.71 alin.1 și alin.3, respectiv art.74 lit.e C.Civ; l-au fotografiat și au publicat acele fotografii deși le-a interzis expres acest lucru, încălcând astfel dispozițiile art.73 alin. 1 și alin. 2 C.Civ; au prezentat activitatea sa oficială ca fiind una abuzivă și relația sa cu persoana care l-a însoțit în plimbare ca fiind una imorală, încălcând astfel dispozițiile art.72 alin. 1 și alin. 2 C.Civ. (….)

Tribunalul  a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul ilicit al publicării și difuzării de fotografii privind viața privată  de familie a reclamantului în format scris și pe internet în cadrul reportajului « Pe cine duce Danileț, seara, în vizită la C.S.M.» în ziarul Ring din data de 06.09.2012, respectiv pe site-ul www.ziarulring.ro. și a obligat pârâta S.C. Ring Media Group S.R.L. să publice dispozitivul prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă a acesteia, în ziarul Ring și pe site-ul www.ziarulring.ro, respingând restul cererii ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut următoarele:

Din analiza fotografiilor și a textelor ce apar în articolul din data de 06.09.2012 în ziarul Ring, în care reclamantul este surprins în ipostaze ale vieții sale private, respectiv vorbind la telefon, plimbându-se cu fiica sa minoră pe stradă, Tribunalul a reținut că a fost difuzat publicului un reportaj despre viața privată, de familie a reclamantului, fără ca pentru aceasta să existe un acord din partea acestuia, în condițiile în care nu se poate justifica în nici un fel interesul legitim al publicului pentru aceste aspecte din viața reclamantului, fiind astfel încălcate prevederile art.71 cu referire la art.74 lit d Noul Cod Civil. Mai mult, între fotografiile difuzate, se aflau și unele ce o înfățișează pe fiica minoră a reclamatului, în condițiile în care nu există un acord al reprezentanților legali ai acesteia de a difuza fotografiile, reclamantul comunicând în mod expres pârâtului faptul că nu este de acord cu publicarea vreunei fotografii ce ar avea legătură cu viața sa privată sau a unor informații legate de fiica sa minoră, cu atât mai puțin a fotografiilor în care aceasta apare (conform schimbului de sms-uri dintre reclamant și pârâtul Cotiga).

Tribunalul, din analiza actelor de la dosar, nu a reținut și incidența textului de lege referitor la supravegherea persoanei fizice, invocat de către reclamant, ca formă a imixtiunii în viața privată, apreciind că urmărirea reclamantului pentru o scurtă perioadă de timp, în vederea realizării unor fotografii de tip paparazzi, nu poate fi asimilată cu noțiunea de ținere sub observație, avută în vedere de legiuitor în art.74 lit.d din Codul Civil, și care presupune o activitate de supraveghere, de o anumită durată în timp, susceptibilă de a afecta dreptul la viață privată tocmai prin posibilitatea de a colecta, stoca și eventual folosi informații despre o persoană, pe o perioadă mai mare de timp.

Tribunalul a apreciat că pentru a determina în ce măsură imixtiunea în viața privată a reclamantului realizată prin publicarea fotografiilor anterior descrise și a textelor ce le însoțesc reprezintă o faptă de natură ilicită, aptă de a atrage răspunderea delictuală a pârâților, se impune a se analiza în ce măsură atingerea adusă dreptului la viață privată și de familie este permisă de lege sau de actele internaționale la care România este parte.

Din această perspectivă s-a reținut ca fiind incidente prevederile art.30 din Constituția României dar și dispozițiile art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în interpretarea acestui articol, în cadrul căreia în mod constant s-a statuat în sensul că «adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația  în  care analizează o fapta pretins ilicită comisă de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (a se vedea cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă si Mazăre  contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie  2004, Thoma  contra M., hotărârea din 29 martie 2001) ».

Potrivit art.30 alin.1 din Constituția României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Art.20 Constituția României prevede că legile interne sunt interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Prin urmare, interpretarea instanței de contencios european se impune, în virtutea principiului subsidiarității și față de instanța de contencios național.

În acest context în careurmează a se face interpretarea, Tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit art. 10 din CEDO, «orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești».

Dreptul apărat de articolul 10 din CEDO cuprinde, așadar, atât libertatea de opinie, cât și, ceea ce interesează în cauza de față, dreptul de a primi sau comunica informații sau idei, sau „libertatea de exprimare”.

Libertatea de exprimare este unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice; sub rezerva paragrafului 2 al art.10 din CEDO, ea acoperă nu numai „informațiile” și „ideile” care sunt primite favorabil sau cu indiferență de opinia publica, ori cele inofensive, ci și pe acelea care șochează sau deranjează. Libertatea de exprimare, așa cum este prevăzuta de art. 10, este obiectul unui număr de excepții care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător.

Potrivit jurisprudenței Curții în materie (cauza Handyside contra Regatului Unit) « libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi » și acoperă «nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței si spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică».

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alineatului 2 al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ in alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Protecția reputației unei persoane și a drepturilor altora este prevăzută în art.10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare.

Imaginea persoanei ține de sfera vieții private, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar dacă aceasta este persoană publică, „o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private” împotriva practicilor presei de senzație (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68). Protejarea reputației și drepturilor altora este menită să restrângă mai mult decât de obicei libertatea presei, în cazul în care aceasta din urmă nu își propune să contribuie la o dezbatere de interes general, ci să satisfacă, în scop pur comercial, curiozitatea unui anumit public cu privire la detalii din viața privată și activitățile cotidiene ale unei celebrități.

Întrucât, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice se impune protejarea libertății de exprimare, Curtea a acordat o poziție privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular,  libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.

Prin raportare la scopul exercitării unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul libertății de exprimare, în special prin presă, jurisdicția europeană de contencios al drepturilor omului  a fost adeseori confruntată cu soluționarea „conflictului” ce poate să apară între exercitarea libertății de exprimare și necesitatea protejării „reputației și drepturilor ce aparțin altor persoane”. Cel mai adesea această problemă s-a pus atunci când s-a susținut că faptul condamnării unor ziariști sau a unor particulari pentru afirmații cu caracter defăimător făcute la adresa unor oameni politici, funcționari, membri ai corpurilor judiciare, a altor persoane publice sau chiar la adresa unor particulari reprezintă o încălcare a libertății de exprimare a autorilor unor asemenea afirmații. Statutul special pe care îl au anumite persoane (spre exemplu: militari, deținuți, funcționari publici, ziariști, oameni politici) poate restrânge sau mări protecția acordată dreptului lor.

Prin cauza Lingens c. Austriei, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare (distincție ce corespunde într-o anumită măsură celei realizate în chiar textul articolului 10 din Convenție: „libertatea de a primi sau comunica informații sau idei”). Potrivit Curții, „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit” (această distincție a fost reluată în majoritatea cauzelor ulterioare din domeniu: CEDO, cauza Cumpănă și Mazăre c. României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004; CEDO, cauza De Haes și Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997; CEDO, cauza McVicar c. Marii Britanii, hotărârea din 7 mai 2002; CEDO, cauza Krone Verlag Gesellachaft M.B.H. și Gerhard Walter c. Austriei, decizia de inadmisibilitate din 13 mai 2004).

Analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecăți de valoare, precum și de atitudinea subiectivă a ziaristului în momentul comiterii faptei. Calificarea unei declarații ca fiind una de natură factuală sau o judecată de valoare revine în primul rând autorităților naționale, care au în acest sens o marjă de apreciere.

Din distincția pe care a realizat-o Curtea între fapte și judecăți de valoare se poate desprinde concluzia potrivit căreia persoanele care fac afirmații referitoare la fapte obiective li se poate în mod legitim cere să dovedească adevărul acestora.

Calificarea unor afirmații ca fiind judecăți de valoare ori informații factuale este o sarcină dificilă, de vreme ce în majoritatea cazurilor intră în discuție elemente ale ambelor tipuri de afirmații: judecățile de valoare sunt însoțite de afirmații factuale ce le determină, după cum afirmații factuale sunt rar lipsite de afirmații de valoare consecutive.

Atunci când din ansamblul afirmațiilor ceea ce a fost afectat mai mult este imaginea și demnitatea terțului, este vorba despre o judecată de valoare, iar Curtea va consideră că afirmația litigioasă în ansamblul său este o judecată de valoare și invers. Atunci când există fapte necontestate de nimeni, orice interpretare se dă acestora constituie o judecată de valoare (CEDO, cauza Dichand și alții c. Austriei, hotărârea din 26 februarie 2002, par. 39).

Totuși, jurisprudența organelor de la Strasbourg a făcut o aplicare nuanțată a acestui principiu. În situația în care se are în vedere sancționarea unei persoane pentru afirmațiile făcute iar aceasta dorește să dovedească adevărul spuselor sale, probele pe care le propune nu trebuie respinse ca inadmisibile (CEDO, cauza Castells c. Spaniei, hotărârea din 23 aprilie 1992, par. 63; CEDO, cauza Colombani c. Franței, hotărârea din 25 iunie 200, par. 55).

Pe de altă parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), coroborat cu scopul demersului jurnalistic. Astfel înțeleasă, buna-credință a ziariștilor le va atrage protecția art. 10 al Convenției chiar dacă, în speță, nu reușesc să facă proba verității, dacă s-au bazat pe informații credibile.

Curtea face o distincție, în cazul reportajelor bazate pe conversații (gen interviuri), între afirmațiile ziaristului însuși și cele pe care acesta le citează de la cei intervievați, considerând că „sancționarea unui ziarist pentru a fi ajutat la difuzarea declarațiilor unui terț în cursul interviului ar constitui un obstacol serios la contribuția presei la discutarea problemelor de interes general și nu s-ar putea concepe fără motive suficient de serioase” (CEDO, cauza Thoma c. Luxembourgului, hotărârea din 29 martie 2001, par. 38; CEDO, cauza Jersild c. Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, par. 31).

Deși au, de regulă, obligația de a verifica afirmațiile factuale făcute de particulari, „faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariștii să se disocieze în mod formal și sistematic de conținutul unei afirmații (făcute în cursul unui interviu de către persoana intervievată) care ar putea să-i insulte pe terți, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile și ideile dintr-un anumit moment” (CEDO, cauza Dragoș Stângu c. României, decizia de inadmisibilitate din 9 noiembrie 2004, par. 19; CEDO, cauza Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, par. 45; CEDO, cauza Radio France și alții c. Franței, hotărârea din 30 martie 2004, par. 58).

În privința judecăților de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui ziarist au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor: „chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală” (CEDO, cauza Cumpănă și Mazăre c. României, hotărârea din 17 decembrie 2004, par. 38; CEDO, cauza Jerusalem c. Austriei, hotărârea din 27 februarie 2001, par. 34).

Analiza cazurilor privind libertatea presei este puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecăți de valoare, precum si de atitudinea subiectivă a autorului în momentul săvârșirii faptei. În raport de acest ultim criteriu, este necesar a se stabili buna credință a jurnalistului, atât în raport de adevărul afirmațiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că  acestea sunt adevărate sau false, dacă  a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și în funcție de scopul demersului jurnalistic (dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate).

Exercitarea libertății presei comportă totuși „obligații și responsabilități”, care dobândesc o semnificație deosebită atunci când sunt în joc reputația și drepturile semenilor. Jurnaliștii nu se pot prevala de garanția oferită de articolul 10 decât cu condiția să acționeze „cu bună credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere, respectând deontologia jurnalistică” (CEDO, cauza Radio France c. Franței, hotărârea din 30 martie, par. 37), cu atât mai mult atunci când mijlocul de difuzare are un impact potențial considerabil, ca de exemplu în cazul mijloacelor audiovizuale.

Deși Convenția părea să opereze „neutralizarea” reciprocă a dreptului la libertatea de expresie și a celui la respectarea vieții private, autorizând statele să-l limiteze pe primul pentru a apăra viața privată de excesele libertății de informare, este evident că primul prevalează în prezent față de cel de-al doilea.

Curtea europeană a precizat, mai ales, că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui om politic, vizat în calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui simplu particular (CEDO, cauza Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, par. 36). Anumite categorii de persoane, datorită funcției sau poziției pe care o dețin în societate, trebuie să accepte un  grad al criticii mult mai ridicat față de persoanele obișnuite, deoarece se expun în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor lor, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor.

Omul politic se expune, în mod inevitabil și conștient, unui control atent al faptelor și gesturilor sale (mai ales atunci când face declarații sau desfășoară activități publice care se pretează la critică), control ce este exercitat atât de ziariști, cât și de masa cetățenilor. Desigur, omul politic are dreptul la protejarea reputației și demnității sale, în cadrul vieții private și în afara acestui cadru, dar imperativele acestei protecții au a fi puse în balanță cu interesele unei discuții libere a problemelor politice, astfel că excepțiile de la libertatea de exprimare au a fi interpretate restrictiv.

Curtea consideră chiar că libertatea jurnalistică include posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar de provocare (CEDO, cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000, par. 34). În acest sens, este relevantă hotărârea Flux c. Moldovei din 12 iunie 2007, în care Curtea a examinat din nou condițiile în care un jurnalist poate fi tras la răspundere pentru acuzații defăimătoare la adresa unui politician, constatând că un deputat trebuia să suporte chiar și anumite critici și acuzații nejustificate din partea ziarului reclamant, în contextul acuzațiilor oficiale lansate împotriva sa (CEDO, cauza Flux c. Republicii  Moldova, hotărârea din 12 iunie 2007, par. 33).

Mai mult, într-un anumit tip de contexte, Curtea socotește că acest nivel al criticii care trebuie acceptat poate să includă inclusiv o atitudine pur insultătoare (CEDO, cauza Pakdemirli c. Turciei, hotărârea din 22 februarie 2005, par. 57). Jurisprudența nouă (CEDO, cauza Roseiro Bento c. Portugaliei, hotărârea din 18 aprilie 2006, par. 46) a instanței de la Strasbourg merge până la oferirea unui soi de imunitate pentru ceea ce s-ar numi „jignire politică”. Atunci când disputa se păstrează în zona politică, fără a trece către insulta personală, limitarea discursului nu poate fi admisă, iar în context electoral ori politic, vivacitatea afirmațiilor este tolerabilă (CEDO, cauza Brasilier c. Franței, hotărârea din 11 aprilie 2006, par. 44).

Subiectele de interes general sunt cele care interesează publicul în ansamblul său sau o parte a acestuia, chiar dacă sunt atinse în cursul său și interese de ordin personal ori discuția degenerează într-o dispută personală (CEDO, cauza Urbino Rodrigues c. Spaniei, hotărârea din 29 noiembrie 2005, par. 51). Sunt interese de ordin general și cele care tratează un caz particular, dacă discuția implică instituții de interes public.

Presa, proclamată „câinele de pază al democrației”, nu trebuie să depășească anumite limite, ținând mai ales de protecția drepturilor și reputației altora, și a necesității de a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale; totuși, îi revine obligația de a comunica, cu respectarea responsabilităților și îndatoririlor sale, informațiile și ideile asupra chestiunilor politice ca și asupra altor teme de interes general (CEDO, cauza Jersild c. Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, par. 31; CEDO, cauza De Haes și Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, par. 37; CEDO, cauza Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegiei, hotărârea din 20 mai 1999, par. 59; CEDO, cauza Tammer c. Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001; CEDO, cauza Thoma c. Luxembourgului, hotărârea din 29 martie 2001, par. 45; CEDO, cauza Colombani și alții c. Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, par. 55).

Așadar, din jurisprudența anterior citată se reține că trebuie să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de articolul 10, și, pe de altă parte, cea a dreptului la viață privată și la reputație al persoanelor respective, protejate de articolul 8 al Convenției, statul având obligația de a lua măsuri în vederea asigurării acestui echilibru, chiar și în relațiile dintre particulari. (Chauvy si altii c. Frantei).

Analizând relația dintre cele două articole și gradul de protecție de care unul dintre drepturi beneficiază în detrimentul celuilalt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Von Hannover c. Germaniei că urmează a fi a fi analizate trei elemente: contribuția la dezbaterea de interes general, existența unui interes legitim de a difuza informațiile și existența unei speranțe  legitime a cetățeanului de a fi protejat în fața imixtiunilor în viața sa privată.

Raportând  aceste considerente din jurisprudența europeană la situația din cauza de față, Tribunalul a reținut că reportajul difuzat în cotidianul R___ la data de 06.09.2012 sub titlul „Pe cine duce Danileț seara, în vizită la CSM”, în care sunt redate fotografii ce țin de viața privată a reclamantului, înfățișându-l pe acesta în timpul liber împreună cu fiica sa minoră, fără a se avea acordul publicării acestor fotografii, reprezintă o ingerință în respectarea dreptului reclamantului la viață privată, demersul jurnalistic nefiind justificat sub nici o formă de interesul pe care publicul l-ar avea față de aceste aspecte ale vieții reclamantului, chiar dacă acesta, prin prisma funcției pe care o exercită (membru în Consiliul Superior al Magistraturii) este o persoană publică.

În plus, se reține de către instanță faptul că reportajul s-a axat pe un aspect pur privat al vieții reclamantului și nu poate fi considerat că a avut vreo contribuție la vreo dezbatere de interes general existentă în spațiul public la data publicării, susținerile pârâților în sensul că s-a dorit înfățișarea reclamantului într-o ipostază obișnuită, de tată grijuliu nefiind fondată și neprezentând oricum relevanță, aspectele legate de viața privată neputând constitui un subiect de interes public, general, publicarea fiind făcută în scopul de a satisface curiozitatea unui anume public pentru detaliile din viața privată a reclamantului.

Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a concluzionat că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, prin publicarea fără acordul său a unor  fotografii ce îl înfățișează în ipostaze ale vieții de familie, în timpul liber, fără acordul său, fiind dovedită astfel existența unei fapte ilicite.

Instanța nu a reținut ca și componentă a faptei ilicite reținute în sarcina pârâților conceperea părții scrise a reportajului, textele ce însoțesc fotografiile nefăcând referire la fapte care să fie considerate denigratoare de către reclamat sau la judecăți de valoare de natură al calomnia pe acesta și de a-i aduce atingere demnității.

Instanța a avut în vedere că textul, conceput telegrafic, descrie imaginea sub care apare, singurul comentariu la adresa reclamantului fiind « ca un tip de treabă », ce însoțește fotografia nr. 2, iar ansamblul de fotografii și textul scris care le însoțește nu poate fi considerat ofensator sau denigrator, pârâții neputând fi considerați responsabili pentru discuțiile care au fost generate ulterior în opinia publică cu privire la persoana reclamatului,  preluarea deformată a textului, distorsionarea adevărului prezentată de unele canale de televiziune sau site-uri neputând fi imputată pârâților.

Instanța a avut în vedere, că, deși titlul articolului este specific cotidienelor de tip tabloid, conținutul textului nu relevă nici un element de natură a considera că acesta este unul denigrator la adresa reclamantului, folosirea unei metode discutabile din punct de vedere etic și deontologic de a scoate în evidență reportajul neputând fi considerată o faptă de natură ilicită.

Având în vedere modalitatea în care a fost conceput textul scris, faptul că acesta reprezintă o descriere exactă a ipostazelor în care reclamantul a fost surprins în ziua de 06.09.2012, fără nici un comentariu sau fără nici o insinuare la persoana reclamantului sau la moralitatea sa, instanța consideră că pârâții nu pot fi ținuți răspunzători pentru comentariile care au fost ulterior postate pe diferitele site-uri unde reportajul a fost preluat, publicarea acestora nefiind sub controlul pârâților din prezenta cauză.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, Tribunalul, din analiza materialului probator administrat în cauză și ținând seama de faptul că prejudiciul moral reclamat nu transpare neapărat în exterior, el reprezentând o chestiune ce ține de ființa umană, a constatat că el a existat, reclamantul resimțind sentimente de jenă și de insecuritate în consumarea vieții private în locuri publice, neputând fi reținute față de considerentele anterior exprimate aspectele invocate de către reclamant referitoare la atingerile aduse onoarei și reputației sau prestigiului său profesional în contextul în care afirmațiile cu privire la imoralitatea sa nu au fost făcute de pârâți sau generate de către aceștia.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită reținută în sarcina pârâților și prejudiciul suferit de reclamant, Tribunalul a constatat că există, ea rezultând din materialitatea faptelor anterior descrise.

S-a apreciat de către instanță că și vinovăția ca și condiție a răspunderii civile delictuale este îndeplinită, pârâții acționând cu intenție, în cunoștință fiind că nu au dreptul de a publica fotografii cu reclamantul înfățișându-l în ipostaze ale vieții private, existând așadar intenția, cel puțin indirectă, întrucât aceștia au cunoscut că fapta comisă este de natură prejudiciabilă din punct de vedere moral pentru reclamat și au procedat la publicarea fotografiilor acceptând implicit și posibilitatea producerii unui prejudiciu moral reclamantului.

Reținând în concluzie că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, că nu a fost dovedită nici o împrejurare care să aibă caracter exonerator de răspundere față de pârâți, Tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat caracterul ilicit al publicării și difuzării de fotografii privind viața privată  de familie a reclamantului în format scris și pe internet în cadrul  reportajului «Pe cine duce Danileț, seara, în vizită la C.S.M.» în ziarul Ring din data de 06.09.2012, respectiv pe site-ul www.ziarulring.ro.

În ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit de către reclamant, Tribunalul a reținut  sub un prim aspect că prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, ele fiind inerent ființei umane, persoana prejudiciată fiind singura în măsură să aprecieze suferința cauzată de faptele ce aduc atingere dreptului său la viață privată, demnității, onoarei sau reputației, instanța putând doar să asigure o reparație în echitate a respectivului prejudiciu în funcție de elementele concrete ale cauzei.

Având în vedere aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că în prezenta cauză constatarea de către instanță a caracterului ilicit al publicării de către pârâți a fotografiilor reclamantului, fără acordul acestuia, precum și obligarea pârâtei S.C. Ring Media Grup S.RL. să publice dispozitivul prezentei hotărâri constituie o modalitate suficientă și echitabilă de reparare a prejudiciului încercat de către reclamat, nefiind justificată obligarea pârâților la plata vreunei sume de bani.

Extras din Decizia civilă nr. 506A/2016  – Curtea de Apel București -Secția a IV-a Civilă

Curtea reține următoarele:

Curtea constată că într-adevăr, după cum cu temei susține și apelantul, instanța a reținut ca premiză a analizei că publicarea reportajului de presă încalcă viața privată apelantului, însă  a concluzionat că doar că publicarea fotografiilor este ilicită deși acesta constituie un tot unitar, fotografiile fiind explicitate de textul menționat și făcând corp comun cu acestea.

În acest sens, instanța de apel constată că este adevărat că textul reportajului este conceput telegrafic și în stilul presei tabloide și că nu cuprinde imputații factuale nedovedite și nici judecăți de valoare în sensul jurisprudenței CEDO, însă nu este mai puțin adevărat că acesta este deosebit de sugestiv, autorii mizând pe efectul de contrast dintre imaginile prezentate și comentariile ce le însoțesc, pentru a induce cititorului ideea, într-un stil contrar deontologiei jurnalistice, existenței unei relații personale foarte discutabile între apelantul persoană publică, susținător al intransigenței morale profesionale (aspect prezentat explicit în text astfel; ,,marți, Cristi Danileț, care a intrat recent în atenția opiniei publice după ce le-a arătat ușa pușcăriei celor care au îndrăznit să-i critice pe procurori, a fost surprins de paparazzi “ring…,,) și o fată foarte tânără.  Astfel, în  text  se vorbește despre apelant ca despre ,,un tip de treabă,, însă această afirmație însoțește fotografiile în care apelantul prezentat din capul locului ca un exponent al moralei, însoțește în ipostaze foarte familiare o fată foarte tânără, îmbrăcată copilăresc, pe care o ține de mână sau o protejează ținând-o pe după gît, tocmai pentru a crea exact efectul opus, sugerând în mod transparent existența unei relații nepotrivite cu această tânără. Mai mult, această sugestie e clară dat fiind faptul că tânăra îl însoțește în sediul CSM, iese din apartamentul său și intră singură acolo, foarte familiarizată cu locul, fără a se menționa că este vorba despre fiica minoră a apelantului deși intimatul Cotiga Bogdan cunoștea acest lucru fiind informat de apelant, după cum rezultă din transcrierea SMS urilor purtate de apelant cu ziaristul.

În acest context, disocierea fotografiilor făcute de prima instanță  de textul ce le explicitează și le sporește considerabil efectul prejudiciabil pentru apelant este artificială și nu poate fi primită, astfel că nu are nicio relevanță faptul că acestea nu conțin afirmații nereale sau calomnii la adresa apelantului cîtă vreme tocmai textul aluziv sporește controversa cu privire la moralitatea acestuia în calitate de magistrat, membru CSM și susținător al intransigenței profesionale

Mai mult, din probele administrate în fața primei instanțe dar și în apel, respectiv din coroborarea transcrierilor unor postări pe site-uri și articole din presa on-line (de pe site-ul cristorian.ro, de pe site-ul nasul.tv,  de pe rețeaua de socializare-FB, extrase ale site-ului Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics, și altele) cu declarația martorei M. S. audiată de prima instanță, rezulta cu claritate că sensul perceput de public al fotoreportajului, respectiv al fotografiilor comentate de textul publicat era acela al unei relații nepotrivite a magistratului, membru CSM  și persoană intransigentă profesional cu o fată foarte tânără, aspect foarte evident în raport de ținuta vestimentară a acesteia, chiar dacă aceasta avea chipul ,,blurat,, iar în articol nu se menționa faptul că este fiica minoră a apelantului… În acest sens, unele televiziuni ce mizează pe controversă (în speță Antena 3), în climatul de tensiuni electorale ale anului 2012 chiar au comentat explicit reportajul în discuție, ajungîndu-se la un ton moralist vehement la adresa apelantului, iar potrivit probelor menționate (cristorian.ro-,….., postări de pe rețeaua de socializare-FB postări 2015), aspectul de controversă nereală cu privire la conduita morală a apelantului s-a perpetuat în spațiul public s-a perpetuat în perioada 2012-2014. În acest context nu pot fi apreciate ca fondate susținerile intimaților potrivit cărora  imaginea apelantului era la momentul apariției articolului incriminat, creionată de alte publicații, pe tematici diferite de cele abordate de intimați ca fiind aceea a unei persoane cel puțin non-conformiste și ar justifica încălcarea dreptului acestuia la viață privată deoarece existența unui interes public deosebit pentru activitatea publică a apelantului, magistrat și membru CSM nu poate justifica încălcarea dreptului său la viață privată, și nici nu poate fi înlăturată răspunderea intimaților în raport de existența altor derapaje mediatice cu privire la apelant aparținînd altor publicații (în acest sens fiind pozele apelantului într-un local public alături de prieteni, într-o sală de dans, alegații cu privire la părinții apelantului etc) sau în raport de  un interes public justificat cu privire la opiniile apelantului cu privire la instituții publice sau de stat.

Potrivit art.1 din Codul deontologic al ziaristului, publicat de Clubul Romăn de Presă se prevede că ,,ziaristul are datoria primordiala de a relata adevarul, indiferent de consecintele ce le-ar putea avea asupra sa, obligatie ce decurge din dreptul constitutional al publicului de a fi corect informat,, iar potrivit art.4 alin.1 din același cod se prevede clar  că ,,ziaristul este obligat sa respecte viata privata a cetatenilor si nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obtine informatii sau imagini despre aceasta,, însă în cauză aceste obligații deontologice ale intimaților au fost încălcate de către intimații care deși cunoșteau identitatea minorei ca fiind fiica apelantului au înțeles să publice reportajul menționat referitor la viața sa privată, astfel că sunt vădit nefondate susținerile acestora din întâmpinare referitoare la buna lor credință prin contribuția adusă la dezbaterea unui dezbaterea unui subiect de interes general, deoarece, după cum corect a reținut prima instanță cu privire la fotografii, considerente pe deplin valabile și în privința textului ce le explicitează, acestea s-au axat pe un aspect pur privat al vieții reclamantului ce nu poate fi considerat că a avut vreo contribuție la vreo dezbatere de interes general existentă în spațiul public la data publicării, iar demersul jurnalistic nu este justificat sub nici o formă de interesul pe care publicul l-ar avea față de aceste aspecte ale vieții reclamantului, chiar dacă acesta, prin prisma funcției pe care o exercită (membru în Consiliul Superior al Magistraturii) este o persoană publică.

Din această perspectivă buna credință a intimaților nu  poate exista nici în raport de faptul fotografiile au fost realizate într-un spațiu public deschis și circulat, de acela că poza minorei a fost blurată pentru a nu i se dezvălui identitatea, de lipsa de reacție și inexistența unui drept la replică al apelantului timp de 18 luni de la apariția articolului și de aceea că intimații au scos articolul de pe site la momentul formulării acțiunii deoarece aceste din urmă aspecte nu au relevanță cu privire la inexistența încălcării drepturilor apelantului ci doar cu privire la  încetarea încălcărilor, iar nu aceea a caracterului ei licit.

Totodată, este de reținut că reportajul tendențios publicat de către intimați cu privire la viața privată a apelantului, a fost cea care a avut un rol cauzal determinat  pentru preluarea  subiectului relației nepotrivite a apelantului cu o tânîră de către presa ce accentuează controversele, chiar dacă este adevărat că acesta a fost amplificat de această parte a presei, acesta având rolul cauzal al unei condiții ce a contribuit la crearea prejudiciului moral suferit de către apelant, criticile acestuia fiind fondate. În acest sens, doctrina (C.Stănescu, C.Bârsan, ,,Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,, edit. All, 1995, pag.165-175) și jurisprudența instanțelor judecătorești a dat efect cauzal condițiilor pornind de la premiza coexistenței dintre cauză și condiții, cuprinzînd în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie ,,cauza necesară,, ci și condițiile cauzale, adică faptele ilicite ce au făcut posibilă, care au mediat acțiunea cauzei, o asemenea faptă fiind, contrar celor reținute de tribunal și publicarea reportajului în discuție, care a creat condițiile denigrării severe a apelantului în spațiu public.

Aceasta cu atît mai mult cu cît, după cum arată și apaelantul, potrivit prevederilor art.1357 alin.2 C.Civ, autorul faptei ilicite răspunde pentru cea mai ușoară formă a culpei.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul critică sentința susținând că în mod netemeinic, prima instanță nu a reținut și aplicarea art.74 lit.d Cod Civil reținând că urmărirea apelantului pentru o perioadă scurtă de timp nu ar fi o „supraveghere” în sensul cerut de cod și consideră că  instanța a greșit arătând că urmărirea apelantului nu s-a petrecut așa cum prima instanță a susținut „pentru o scurtă perioadă de timp”, pe care instanța nici nu o cuantifică de altfel, și nici nu a fost invocată sau demonstrată în vreun fel de pârâți. Acest motiv de apel este nefondat.

În acest sens, este adevărat că prevederile art.74 lit.d Cod Civil nu prevăd necesitatea ca urmărirea persoanei prejudiciate să se exercite pentru o perioadă lungă de timp pentru a constitui o „supraveghere” în sensul textului de lege însă nu mai puțin adevărat este că din interpretarea gramaticală și logică a normei legale, rezultă că pentru a se vorbi de o ,,ținere a vieții private sub observație,, este necesară ca activitatea de monitorizare a vieții private să aibe o anumită gravitate, gravitate ce poate fi apreciată în raport de durata desfășurării sale, de mijloacele folosite, de modul în care are loc, de scopul ei. În raport de aceste criterii, perioada pentru care a fost urmărit apelantul nu depășește o după-amiază-respectiv, or, cum se susține prin motivele de apel, mai multe ore, a avut drept scop fotografierea acestuia în vederea efectuării unui reportaj jurnalistic, s-a efectuat doar prin intermediul unor aparate de fotografiat și nu poate fi apreciată a  fi o ,,ținere a vieții private sub observație,, faptă ilicită ce presupune o urmărire pe parcursul mai multor zile, făcută în scopul acumulării de informații nelicite în scopuri infracționale și presupune, eventual, folosirea unor mijloace tehnice combinate.

Este adevărat că fotografii trimiși de pârâți nu l-au întâlnit întâmplător, instantaneu, pe stradă, că l-au urmărit pe apelant la servici, acasă și în mai multe drumuri din timpul său liber, că urmare a acelei acțiuni, apelantul resimte o senzație de insecuritate, însă nu mai puțin adevărat este că scopul urmăririi lui a fost întocmirea reportajului nelicit, iar prejudiciul apelantului se datorează tocmai încălcării vieții sale private, astfel că neatingînd un anumit grad de intensitate, urmărirea în discuție nu poate constitui în sine, în sensul art.74 lit.d Cod Civil o ,,ținere a vieții private sub observație,, ci a constituit doar mijlocul de săvârșire a unei alte fapte ilicite, iar nu o faptă ilicită distinctă deoarece nu a depășit intensitatea cerută pentru atingerea acestui scop.

Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelantul critică sentința susținând că în mod netemeinic, în raport de probele administrate, prima instanță nu a dispus în sarcina pârâților repararea  prejudiciului moral încercat. Acest motiv de apel este fondat.

Este adevărat că, după cum a reținut prima instanță, potrivit prevederilor potrivit prevederilor art.253 ale C.Civ, aplicabile în situația încălcării drepturilor personale nepatrimoniale, principalele mijloace de apărare a acestor drepturi stabilite de legiuitor sunt cele de natură nepatrimonială prevăzute la alin.1 lit.a și b și alin.3 3 ale acestui text, cum ar fi cele care constau în constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, (art.253 alin.1 lit.c din C.Civ), în obligarea autorului la publicarea hotărârii de condamnare (art.253 alin.3 lit.a din C.Civ) etc, și doar în situația în care acestea sunt considerate insuficiente, potrivit alin.4, persoana prejudiciată poate obține o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat.

În cauză însă, după cum cu temei susține de altfel și apelantul, dată fiind gravitatea încălcării dreptului apelantului la viață privată și a prejudiciului suferit de acesta ca urmare a faptei ilicite a intimaților, dovedit prin depoziția numitei S. M, care a relatat despre sentimentele de frustrare și indignare încercate de apelant ca urmare a publicării articolului de către intimați și a preluării ideii imoralității apelantului datorate reportajului realizat de către intimați de o anumită parte a presei, contrar celor reținute de către prima instanță, instanța de apel apreciază că mijloacele de natură nepatrimonială de apărare prevăzute la alin.1 lit.a și b și alin.3  ale art.253 C.Civ, cum ar fi cele care constau în constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, (alin.1 lit.c din C.Civ) și în obligarea autorului la publicarea hotărârii de condamnare (art.253 alin.3 lit.a din) sunt  insuficiente, apelantul, în raport de prejudicul grav suferit fiind pe deplin îndreptățit a obține o reparație patrimonială pentru prejudiciul  nepatrimonial ce i-a fost cauzat.

Totodată, este adevărat că potrivit jurisprudenței ÎCCJ la evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit, instanța se raportează la criterii precum cele referitoare la suferințele fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al reclamantului, precum și a personalității sale morale, iar dat fiind faptul că în cazul când se încalcă atribute ale personalității umane ale victimei,  evaluarea exactă,  în   bani  a daunelor  morale  nu  este  posibilă,  întinderea  despăgubirilor  se realizează prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

ÎCCJ a statuat că ,,nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane al suferințelor fizice și psihice.,,  (decizia nr.1481/2008).

Jurisprudența constantă a instanțelor naționale (decizia nr.143/02.03.2009 a Curții secția a III a- a statuat că daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă iar nu să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, poate fi o sumă de bani, ce îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, însăși hotărârea de constatare a încălcării drepturilor producând un efect reparatoriu însemnat.

Despăgubirea pentru prejudiciul moral are doar scopul de a oferi un remediu pentru vătămarea suferită, la determinarea sa nefăcându-se o corespondență cu prejudiciul real suferit, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Jurisprudența națională urmărește ca nivelul indemnității cu caracter compensatoriu acordată victimei unei încălcări a drepturilor sale personale nepatrimoniale să nu fie disproporționată în raport de prejudiciului real suferit, iar în jurisprudența CEDO se acordă victimelor încălcării unor drepturi fundamentale o satisfacția echitabilă determinată ținând seama de gravitatea încălcărilor Convenției pe care le-a suferit reclamantul și pronunțându-se în echitate sub aspectul cuantumului, nivelul despăgubirilor acordat fiind mai degrabă moderate, fiind acordate sume rezonabile.

Reținând că este de netăgăduit că încălcarea vieții private în cauză a produs apelantului suferințe pe plan moral și social, deoarece i-a fost lezată demnitatea și onoarea, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, i s-a produs un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, instanța are a cuantifica despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral suferit de către apelant, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Prin urmare, cererea apelantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, însă la stabilirea întinderii acestora avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă, în raport de jurisprudența Curții de Apel București și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 1.000 de Euro constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.

În acest sens, reparația echitabilă acordată de Curtea europeană victimelor unor încălcări vizează un nivel echitabil și rezonabil, fiind apreciată, în cauza cauza Cumpănă și Mazăre contra României, că simpla constatare a încălcării reprezintă în sine o reparație echitabilă pentru repararea prejudiciului încercat de reclamanți, în cauza Barb contra Romîniei  reparația fiind stabilită pentru suma de 1000 Euro, iar în cazul ziariștilor condamnați penali în cauza Andreescu contra României, reparația fiind stabilită pentru suma de 5000 Euro, în cauza Sabou și Pârcălab contra României, pentru suma de 5000 Euro pentru primul reclamant și la 1000 Euro pentru al doilea, etc. Totodată, prin decizia civilă nr.170A/26 martie 2015 a Curții de Apel București a Secției a IV a, intimații au fost obligați la plata unor daune morale de 10.000 de Euro pentru afirmațiil denigratoare și deosebit de umilitoare referitoare la numele, aspectul fizic și viața privată a reclamatei și a celor privind profesia sa în cadrul unei campanii de presă televizate îndreptate împotriva reclamantei.

Chiar dacă fapta ilicită a fost săvîrșită prin intermediul mijloacelor de largă difuzare, respectiv presa scrisă și cea on-line, prejudiciul nu poate fi cuantificat în sensul propus de apelant, respectiv prin raportare la numărul de cititorii ai ziarului tipărit (100.000, potrivit căsuței tehnice a publicației Ring) și cei ai variantei on-line a articolului (1.800), estimat la 1 euro pentru batjocorirea sa în fața fiecărui cititor deoarece cuantumul despăgubirilor pentru dauna morală suferită de apelant nu poate avea un caracter de pedeapsă civilă ci are doar rolul de a repara prejudiciul suferit.

Prin cel de-al patrulea motiv de apel, apelantul critică sentința susținând că prima instanță a omis a se pronunța asupra daunelor moratorii cerute de reclamant.

Acest motiv de apel este nefondat.

În acest sens, Curtea constată că potrivit prevederilor art.904 C.pr.civ având denumirea marginală de ,,executarea obligației de a face,, se prevede că ,,dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.,, Prin urmare, tribunalul, în raport de aceste prevederi legale exprese nu avea a statua asupra aplicabilității unor prevederi legale incidente ulterior pronunțării hotărârii, care sunt prevăzute de legislație expres.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 alin.2 C.pr.civ, va admite apelul declarat de apelantul reclamant, și în consecință, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va obliga pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 1000 Euro în echivalent în lei la data plății cu titlul de daune morale. Vor fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați!