Avocatul german, obligat să depună mărturie împotriva administratorilor societății pe care o reprezenta, a pierdut la CEDO.

CEDO a constatat că nu există o violare a art.8 din Convenție, decizia fiind adoptată cu opinia contrară a judecătoarei Yudkivska, care a apreciat că a existat o violare a art.8.

În Cauza Klaus Müller împotriva Germaniei (nr. 24173/18), Curtea a decis că nu a existat o violare a art.8 din Convenție și că privilegiul secretului profesional nu acoperă relația avocat-administrator al societății reprezentate de către avocat.

Reclamantul, Klaus Müller, este un cetățean german care s-a născut în 1967 și locuiește în Rhede (Germania).

Cazul se referea la privilegiul avocat-client.

Între 1996 și 2014, reclamantul (un avocat) și firma sa, au oferit consultații juridice pentru patru companii care au intrat în insolvență în 2014. În 2017 au fost deschise proceduri penale împotriva primilor administratori ai acelor companii. Reclamantul a fost chemat ca martor. În ciuda faptului că directorii administrativi de la momentul procesului au renunțat la privilegiul avocat-client, reclamantul a refuzat să depună mărturie, susținând că este încă obligat să păstreze secretul profesional, cu excepția cazului în care acesta este eliberat de acesta de către directorii administrativi.

De două ori, Curtea Regională Münster a decis că reclamantul nu avea dreptul să refuze să depună mărturie și l-a amendat.

Cu prima ocazie, Curtea de Apel Hamm a anulat ordinul de amendare. În al doilea recurs, Curtea de Apel a confirmat decizia Curții Regionale. A recunoscut că există o jurisprudență divergentă a curților de apel din Germania în materii similare. Cu toate acestea, a declarat că relația avocat-client a existat numai între companie și avocatul acesteia și că interesele unui fost director general ar putea fi contrare celor ale companiei.

Reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală, care, la 26 martie 2018, a respins plângerea.

Ulterior, reclamantul a plătit o amendă de 600 de euro și a depus mărturie în instanță, în caz de detenție administrativă.

Bazându-se pe articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private) din convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că obligându-l să depună mărturie i-a s-a încălcat privilegiul profesional juridic.

Curtea a constatat, la data de 19 noiembrie 2020, că nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție.

În hotărârea Curții se arată că, ,,reclamantul a susținut că privilegiul profesional juridic a intervenit chiar dacă el (sau firma sa de avocatură) a încheiat o relație contractuală numai cu societățile ca persoane juridice, întrucât o relație de încredere ar putea exista doar între persoane fizice. Întrucât persoanele juridice nu puteau acționa decât prin intermediul persoanelor fizice, aceștia din urmă, adică directorii administrativi ai celor patru companii, trebuiau să fie incluși direct în relația de încredere protejată de privilegiul profesional juridic, fără a fi necesar ca directorii administrativi să aibă o relația contractuală cu avocatul. În cazul în care directorii executivi riscau ca, după o modificare a conducerii companiilor, comunicarea lor cu avocatul companiilor să nu mai fie confidențială, aceștia nu ar putea comunica toate informațiile relevante, inclusiv informațiile potențial relevante conform legislației penale pentru directori, către avocat și astfel să obțină consultanță juridică cuprinzătoare pentru companiile lor.”

Tot în hotărârea Curții se menționează  următoarele: ,,Curtea reamintește, de asemenea, că a stabilit principiul, care este, de altfel, general acceptat, că privilegiul profesional juridic acoperă doar relația dintre un avocat și clienții săi. În acest context, a subliniat că legea trebuie să indice cu suficientă claritate ce aspecte legate de activitatea unui avocat sunt acoperite de relația avocat-client și sunt astfel protejate de privilegiul profesional juridic (comparați Kopp, citat mai sus, §§ 73 și 75).

Aplicarea acestor principii în cazul de față

Curtea observă de la bun început că impunerea unei amenzi administrative reclamantului pentru a-l obliga să depună mărturie în calitate de martor în cadrul procedurilor penale avea o bază în dreptul intern, și anume articolul 70 § 1 din Codul de procedură penală, citit împreună cu articolul 53 § 1 nr. 3 și § 2 din Codul de procedură penală. În plus, observă că Curtea de Apel Hamm, care era instanța de ultim grad din zona de jurisdicție în cauză, a interpretat aceste dispoziții în sensul că reclamantul nu avea dreptul să refuze să depună mărturie în circumstanțele cauzei. Această interpretare a fost în concordanță cu interpretarea adoptată de o serie de alte curți de apel în astfel de cazuri. În schimb, alte curți de apel din diferite domenii de competență avuseseră opinia opusă în circumstanțe comparabile.

În ceea ce privește proporționalitatea acestei măsuri față de scopul legitim urmărit, Curtea observă că legislația și practica internă protejează privilegiul profesional juridic prin faptul că prevede o excepție de la obligația menționată de a depune mărturie în cadrul procedurilor penale pentru avocați în anumite circumstanțe. Conform articolului 53 § 1 nr. 3 din Codul de procedură penală, avocații pot, de regulă, să refuze să depună mărturie cu privire la informațiile care le-au fost încredințate sau care le-au fost cunoscute în această calitate. Cu toate acestea, în temeiul articolului 53 § 2 din dispozițiile menționate, avocații nu mai au dreptul să nu depună mărturie dacă au fost eliberați de obligația de păstrare a secretului de către clientul lor, a cărui protecție îndeplinește această datorie.”

Mai reține Curtea că, ,,prin urmare, prezenta cauză ridică doar întrebarea dacă limitările la sfera privilegiului profesional juridic în temeiul Codului de procedură penală, astfel cum sunt interpretate și aplicate de instanțele naționale în prezenta cauză, pot fi considerate proporționale. Acest lucru militează pentru o marjă destul de largă de apreciere. Curtea observă în acest sens că instanțele naționale au considerat, în esență, că clienții firmei de avocatură a reclamantului în prezenta cauză au fost doar cele patru companii care încheiaseră un contract de consultanță juridică cu firma de avocatură și nu directorii administrativi individuali. reprezentând companiile la momentul relevant. În opinia instanțelor naționale, reclamantul nu mai avea, prin urmare, dreptul de a nu depune mărturie în cadrul procedurii penale atunci când actualii reprezentanți ai companiilor au renunțat la confidențialitate.

În plus, Curtea reține și că, în măsura în care gravitatea sancțiunii în cauză este la fel de relevantă pentru proporționalitatea măsurii atacate, Curtea observă că o amendă în valoare de 600 EUR, deși nu este neglijabilă, nu poate fi considerată excesivă, ținând seama de interesele în joc.

În plus, Curtea nu trece cu vederea faptul că, în urma acelei amenzi, reclamantul a fost pasibil de detenție pentru a-l obliga să depună mărturie (articolul 70 § 2 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, legislația internă conținea suficiente garanții cu privire la durata maximă a unei astfel de detenții. O astfel de detenție nu ar putea fi extinsă nici dincolo de încheierea procedurii în fața instanței în cauză, nici dincolo de o perioadă de șase luni pentru aceeași infracțiune, a se vedea articolul 70 §§ 2 și 4 din Codul de procedură penală).”

Textul integral al Hotărârii, în limba engleză, se poate vizualiza aici.

Comments

comentarii