Curtea Constituțională a declarat neconstituținal cu totul alineatul din Codul penal care prevede: ”Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.” Asta după ce parlamentarii nu l-au modificat după o altă decizie CCR din 2018 care arată că este neconstituțională sintagma „oricărui act de procedură în cauză“ din respectiva prevedere.
Specialiștii în drept penal spun că este o decizie cu impact major.
”Curtea Constituţională a admis astăzi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., excepţie pe care am susţinut-o de nenumărate ori în dosarele penale.
Multe din acele excepţii au fost respinse ca inadmisibile de instanţele de judecată. Aceasta a fost admisă şi îi mulţumim dlui avocat Bogdan Pocovnicu pentru colaborare.
Rămâne să vedem motivarea şi limitele acestei decizii, care va avea însă un impact uriaş în dreptul penal şi va trage probabil semnalul de alarmă necesar care să spună că deciziile CCR trebuie puse în executare prin modificări legislative, nu prin lăsarea lor la aplicarea mai mult sau mai puţin aproximativă a instanţelor de judecată.
Felicitări colegului nostru, avocat Ştefan Alexandru, pentru susţinerea excepţiei în faţa Curţii Constituţionale.”, au postat cei de la casa de avocatură Chiriță și Asociații din Cluj.
Articolul 155 – Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale
(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
Notă
*) Prin DECIZIA nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.
Conform art. 147 alin. (1) din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI republicată în MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, în intervalul 25 iunie 2018 – 8 august 2018, soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, a fost suspendată de drept, încetându-și efectele juridice începând cu data de 9 august 2018, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Ce a susținut avocatul Ștefan Alexandru:
”Încălcarea separaţiei puterilor în stat, rolului Parlamentului şi atribuţiilor Curţii Constituţionale în măsura în care prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. se completează cu soluţia legislativă anterioară, regăsită în art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969.
Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
Pornind de la aceste prevederi, chiar şi în literatura de specialitate s-a arătat că Parlamentul României deţine un monopol legislativ, în sensul că nicio altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege. […] Tot prin Constituţie se instituie delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă, iar Preşedintele României poate şi el să recurgă la delegarea legislativă pe calea unor decrete normative. […] Delegarea legislativă reprezintă transferul unor atribuţii legislative la autorităţile puterii executive, printr-un act de voinţă al Parlamentului, ori pe cale constituţională în situaţii extraordinare. În ambele cazuri, transferul este limitat şi condiţionat. Numai anumite prerogative legislative pot fi transferate puterii executive, pe o perioadă limitată de timp şi sub un control parlamentar bine definit. (I. Vida în I. Muraru, E.S. Tănăsescu – coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe articole, 2008, p. 598).
Pornind de la aceste coordonate, se poate conchide că introducerea în dreptul pozitiv, ca o completare a art. 155 alin. (1) C. pen., a soluţiei legislative cuprinse în art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, ar încălca monopolul legislativ acordat constituţional Parlamentului. Mai mult, delegarea legislativă nu poate fi acordată Curţii Constituţionale şi nici nu a fost acordată prin Constituţie sau prin voinţa Parlamentului.
Nu se poate discuta despre existenţa unui efect limitat în timp al acestui aşa zis act de legiferare, iar asupra deciziei Curţii Constituţionale de introducere în dreptul pozitiv a unor norme abrogate anterior, Parlamentul nu poate exercita vreo forma de control.
Potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: […] hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului.
Prevederile constituţionale care atribuie rolul de exercitare a controlulului constituţional a posteriori asupra dispoziţiilor cuprinse în legi trebuie privit în strânsă corelaţie cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care statuează: Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În acest sens, s-a arătat că atribuţiile Curţii Constituţionale au fost limitativ stabilite prin Constituţie. Aşadar, nicio altă activitate, care trimite la rolul Curţii de garant al respectării Legii fundamentale, nu poate fi exercitată de această autoritate publică în lipsa unei învestiri constituţionale exprese (C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, 2008, p. 857).
În exercitarea atribuţiilor sale de control, Curtea Constituţională nu este competentă să modifice sau să completeze dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate o constată. Cu alte cuvinte, Curtea se limitează doar la a evidenţia neconcordaţa unor prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituţie. Altfel, ar însemna să se confere acestei autorităţi publice calitatea de „legiuitor pozitiv”. În calitate de garant al respectării Constituţiei, Curtea nu îşi poate asuma rolul de a crea, abroga sau modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de „legiuitor pozitiv” (Decizia nr. 27/1996 a CCR). […] Curtea Constituţională nu are dreptul să îşi asume, prin deciziile pe care le pronunţă, rolul de legiuitor pozitiv, subrogându-se astfel funcţiei legiuitoare a Parlamentului, care potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie este unica autoritate legiuitoare a ţării (Decizia nr. 99/2008 a CCR). În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea se pronunţă numai asupra caracterului constituţional al reglementării ce face obiectul controlului său constituţional (C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, 2008, p. 857-858 din Decizia nr. 45/2008 a CCR).
În concluzie, singurul efect la care poate conduce o decizie a Curţii este cel de eliminare din dreptul pozitiv a normei neconforme cu Constituţia. Pentru a rămâne într-un cadru constituţional, Decizia nr. 297/2018 a CCR ar fi putut doar să elimine din dreptul pozitiv prevederea legală neconstituţională: oricărui act de procedură în cauză, urmând ca Parlamentul sau Guvernul, în virtutea prerogativelor lor constituţionale, să introducă în dreptul pozitiv situaţii de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Nicidecum nu i-ar fi fost îngăduit Curţii să introducă în dreptul pozitiv norme care să stabilească modalităţi de întrerupere a cursului prescripţiei, iar din conţinutul deciziei nici nu pare că asta ar fi fost intenţia Curţii.
Nu poate fi negat rolul de izvor de drept penal al deciziilor Curţii Constituţionale. Însă, Curtea trebuie să se limiteze la rolul său constituţional de aşa zis „legiuitor negativ”, iar nu pozitiv. În literatura de specialitate s-a arătat că deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe sunt obligatorii şi opozabile erga omnes. Pe cale de consecinţă, credem că aceste decizii au caracter de izvoare de drept penal căci, deşi ele nu creează norme de incriminare, au capacitatea de a scoate din vigoare o astfel de normă. De aceea, s-a afirmat că deciziile Curţii Constituţionale constituie izvoare formale directe cu caracter negativ (F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, 2008, p. 101).
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Unica situaţie cunoscută în care s-a pus problema ca o decizie a Curţii să aibă ca efect reintrarea în dreptul pozitiv a unor norme juridice abrogate anterior a fost generată de de dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 şi de Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale.
Prevederile art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 stabileau: Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: […] Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă. În acest fel, Parlamentul a abrogat printre altele dispoziţiile din Codul penal anterior referitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie, respectiv cele referitoare la proba veritărţii.
Prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale. În aceste condiţii, ca efect al deciziei, s-a ridicat problema reintroducerii în dreptul pozitiv normelor respective.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 8/2010 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 si 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constitutionale, nu sunt în vigoare. În considerente, instanţa supremă a arătat printre altele chiar argumente invocate în cuprinsul prezentei excepţii, respectiv: câtă vreme faptele de insultă şi de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare. Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituţional, nu poate conduce univoc la soluţia de suplinire a acestei puteri esenţiale în cadrul statului de drept şi la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziţii de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil şi în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că “nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial”.
Lipsa de previzibilitate a textului de lege în actuala configuraţie.
În urma Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, indiferent dacă prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. se completează cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969 sau dacă decizia a eliminat din dreptul pozitiv şi a lipsit de efecte juridice cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei intervenite anterior, dispoziţiile legale sunt profund neprevizibile. În momentul introducerii excepţiei de neconstituţionalitate, persoana cercetată nu avea nicio posibilitate să cunoască şi să îşi adapteze apărările în funcţie de situaţia ei juridică, în concret în funcţie de incidenţa sau lipsa incidenţei prescripţiei răspunderii penale.
Din perspectiva lipsei de previzibilitate, trebuie remarcat şi faptul că inclusiv Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale operează cu termeni diferiţi şi cu modalităţi diferite de descriere a împrejurării care ar trebui să conducă la întreruperea cursului prescrupţiei. Astfel, dacă la pct. 18 şi pct. 34 sunt folosite expresii care vizează efectuarea de acte care, potrivit legii, trebuie comunicate, la pct. 19, pct. 23 şi pct. 24 sunt folosite expresii care vizează efectuarea de acte care sunt în concret comunicate.
Folosirea unor termeni diferiţi, care evocă situaţii de fapt diferite (efectuarea de acte care trebuie comunicate versus efectuarea de acte comunicate efectiv), chiar dacă se conchide în finalul deciziei că soluţia legislativă anterioară era conformă cu Constituţia, e în măsură să genereze confuzie şi să introducă arbitariul în procesul de aplicare a legii.
Pe de altă parte, completarea art. 155 alin. (1) C. pen. cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen din 1969 ar reintrduce în fondul legislativ noţiunea de învinuit, calitate procesuală cu care actualul Cod penal nu operează şi care ar fi în măsură să genereze confuzie cu privire la actele apte să întrerupă curgerea termenului de prescripţie.
Constituţionalitatea unei norme penale presupune ca aceasta să fie redactată cu destulă claritate, astfel încât orice persoană vizată să îşi poată da seama dacă o acţiune intră sub imperiul său, care este sancţiunea la care se expune şi care este termenul în care autorităţile statului pot proceda la tragerea sa la răspundere penală. De dată recentă, chiar Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 405/2016 că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie.
Din moment ce ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consfinţit în Cauza Cantoni împotriva Franţei, Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei şi în Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, că legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul în care: „în primul rând, legiuitorului îi revine obligaţia, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare şi aplicare a legii şi de stabilire a defectuozităţii îndeplinirii atribuţiei de serviciu, le revine obligaţia de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripţia normativă.”
În concluzie, prevederile art. 155 alin. (1) C. pen., care fac obiectul excepţiei, nu respectă caracterul lex certa specific unei norme penale, a cărei componentă este predictibilitatea, încălcând astfel art. 1 alin. (5), dar şi art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.
Nu trebuie ignorat nici faptul că introducerea în fondul legislativ actual a prevederilor art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969 ar fi în contradicţie cu o altă decizie a Curţii Constituţionale, în concret cu Decizia nr. 265/2014 prin care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Practic, prin acea decizie a fost interzisă folosirea lex tertia în procesul de aplicare a legii, iar în măsura în care Decizia nr. 297/2018 impune completarea art. 155 alin. (1) C. pen. cu o dispoziţie din Codul penal anterior s-ar ajunge tocmai la folosirea acelui procedeu neconstituţional din perspectiva Curţii.
În lumina tuturor considerentelor mai sus expuse, este atributul unic al Curţii Constituţionale de a interveni autoritar şi de a constata că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. în actuala configuraţie, indiferent dacă ele se completează sau nu cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969 ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, sunt neconstituţionale, fiind încălcate: principiul separaţiei puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuţiile Curţii Constituţionale şi, finalmente, calitatea şi claritatea legii şi principiul previzibilităţii legii penale, în concret prevederile art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.