fbpx

CCR a motivat de ce a stopat menținerea măsurilor asiguratorii instituite de ANAF până la soluționarea cauzei penale

Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat motivarea Deciziei nr. 581 din 1 octombrie 2019, prin care a stopat menținerea măsurilor asiguratorii instituite de ANAF până la soluționarea cauzei penale, o problemă cu care s-au confruntat multe societăți comerciale din România. CCR a declarat neconstituțională prevederea din Codul de procedură fiscală care permitea această practică.

Prin aplicarea deciziei CCR, măsurile asiguratorii dispuse de organul fiscal (popririle și sechestrul ANAF pe bunuri și venituri unor firme) nu se mai prelungesc automat până la data finalizării cercetării penale sau a procesului în instanță. Judecătorii CCR spun că este neconstituțional ca o măsură administrativă să se întrepătrundă cu una penală, iar debitorul să nu mai poată ataca în instanță măsura dispusă de ANAF odată cu începerea cercetării penale. CCR spune că eventuale măsuri asiguratorii pot fi dispuse de procuror, separat. Textul declarat neconstituțional de CCR exceptează organele fiscale de la obligația de a ridica măsurile asigurătorii în ipoteza în care în termen de cel mult un an nu a fost emis și comunicat titlul de creanță, cu condiția doar ca acestea să fi sesizat organele de urmărire penală.

Decizia este motivată, dar nu este încă publicată în Monitorul Oficial

Extrase relevante:

”Este adevărat că legiuitorul poate stabili că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie pentru anumite categorii de infracţiuni [a se vedea, spre exemplu, art.20 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.219 din 18 mai 2000, art.11 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 27 iulie 2005, şi art.50 din Legea nr.129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.589 din 18 iulie 2019], însă dispunerea acestora se realizează de procuror în cursul procesului penal, şi nu de organele fiscale în procedură administrativă cu menţinerea valabilităţii lor pe parcursul procesului penal. Totodată, având în vedere efectele negative pe care le-ar produce încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condiţiile sesizării organelor de urmărire penală, aşadar în condiţiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea nu neagă posibilitatea ca măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să îşi menţină de jure valabilitatea pe un interval temporal scurt şi tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia dacă dispune sau nu măsuri asigurătorii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. Prin urmare, revine legiuitorului competenţa de a opta pentru o soluţie legislativă corespunzătoare care să asigure eficienţa măsurilor asigurătorii dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În schimb, din perspectiva competenţei unui organ administrativ, legiuitorul nu are competenţa de a reglementa menţinerea măsurii asigurătorii administrative pe un termen nedefinit şi aleatoriu în cadrul procesului penal.

….

De principiu, proprietarul bunurilor supuse măsurilor asigurătorii pierde dreptul de a dispune de acestea, de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra acestora pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. În jurisprudenţa sa [Decizia nr.629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33], Curtea a stabilit că o asemenea măsură, chiar dacă afectează dreptul de proprietate, este proporţională cu scopul urmărit, însă, pentru a ajunge la o asemenea concluzie instanţa constituţională a plecat de la premisa că măsura asiguratorie este dispusă de un organ judiciar. Tot în jurisprudenţa sa, reprezentată de Decizia nr.24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.276 din 12 aprilie 2016, paragraful 30, Curtea a statuat că în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal dispuse chiar de o instanţă judecătorească, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/ juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea a mai reţinut că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu.

Măsurile asigurătorii luate de un organ judiciar (procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată) sunt însoțite de garanții specifice prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile privind măsurile asigurătorii [art.53 lit.b)]. Astfel, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă [art.250 din Codul de procedură penală]. Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie care va fi soluționată de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţa ierarhic superioară [art.2501 din Codul de procedură penală].
38. Or, măsurile asigurătorii luate de organele fiscale și care, potrivit normelor legale criticate, se pot întinde pe termen nelimitat, nu beneficiază de asemenea garanții, în sensul că nu pot fi contestate, deși își produc efectele într-o fază procesual penală, întrucât nu sunt luate de organele judiciare. Imposibilitatea contestării acestor măsuri este, însă, de neacceptat prin raportare la normele constituționale invocate.

Prin urmare, din moment ce Curtea a statuat că o soluţie legislativă care nu permite contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată încalcă dreptul de proprietate privată, cu atât mai mult se impune aceeaşi soluţie în ipoteza în care o astfel de măsură este luată de un organ fiscal pe perioada de desfăşurare a procesului penal.

În ceea ce privește prevederile art.213 alin.(8) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr.30/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deşi instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile asigurătorii, şi anume până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, Curtea constată că acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil în interiorul căruia organele judiciare ar fi obligate să acționeze. Curtea reţine că, în realitate, măsurile asigurătorii luate în faza administrativ-fiscală în noua reglementare sunt mai intruzive, întrucât se menţin de jure până la soluţionarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat în privinţa art.213 alin.(8) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanța Guvernului nr.30/2017, menţinerea măsurii asiguratorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, şi nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiţii de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispoziţiilor art.1 alin.(5), art.21 alin.(3) şi art.44 din Constituţie. Astfel, textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfăşurarea procesului penal, creându-se o tensiune normativă între prevederile Codului de procedură fiscală şi cele ale Codului de procedură penală şi neagă competenţa organelor judiciare de a dispune ele însele măsuri asigurătorii, fiind, astfel, ţinute de măsura asigurătorie dispusă de organul fiscal, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate garanţiile procesuale ce caracterizează luarea măsurii asigurătorii de către organul judiciar. Prin urmare se încalcă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii şi securitatea juridică a persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzute de art.1 alin.(5) şi art.21 alin.(3) din Constituție. Totodată, este afectat iremediabil dreptul de proprietate privată al contribuabilului asupra bunului supus măsurii antereferite, contrar art.44 din Constituţie.

Așadar, revine legiuitorului să identifice mecanismele procedurale adecvate prin care să fie respectate exigenţele statului de drept care impun adoptarea unui cadru legislativ integrat de natură să permită aplicarea efectivă şi eficientă a dispoziţiilor legale, astfel încât drepturile şi/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice şi iluzorii (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr.473 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.30 din 15 ianuarie 2014).”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns