Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Când un judecător schimbă locul în sală și se plânge neîntemeiat la Inspecția Judiciară de motivarea judecătorului

Când un judecător schimbă locul în sală și se plânge neîntemeiat la Inspecția Judiciară de motivarea judecătorului

Un judecător de la Tribunalul Cluj, care a fost parte într-un dosar civil, s-a plâns la Inspecția Judiciară de judecătorul din respectivul caz de la Judecătoria Zalău. După ce IJ i-a răspuns că nu are dreptate și a clasat cauza, magistratul clujean s-a adresat Curții de Apel București, unde a cerut desființarea rezoluției Inspecției. Acțiunea a fost respinsă în parte ca inadmisibilă și în totalitate ca neîntemeiată.

Judecătoarea Anca Groza de la secția de contencios a Tribunalului Cluj, reclamantă în mai multe dosare civilă, a pierdut procesul cu Inspecția Judiciară, în care a contestat rezoluția de clasare împotriva judecătorului Dan Adrian Chiș, care este acum la Tribunalul Sălaj. Pe când era la Judecătoria Zalău a intrat în procesul în care Groza și-a reprezentat fiul de 17 ani împotriva fostul ei soț și tată al tânărului, de la care au cerut o pensie de întreținere exorbitantă de 8.000 de lei. Instanța le-a acordat 2000 de lei, iar Anca Groza a fost foarte nemulțimită de modul în care judecătorul Chiș a motivat sentința și a explicat de ce suma de 8.000 de lei nu este rezonabilă.

Groza i-a făcut plângere judecătorului Chiș la Inspecția Judiciară, care a clasat cazul. Judecătoarea din Cluj a mers mai departe și a atacat rezoluția IJ la Curtea de Apel București.

Soluția pe scurt a fost: ”Admite exceptia inadmisibilitatii capatului de contestatie privind anularea raspunsului la plangerea prealabila transmis prin adresa nr. 4552/IJ/DSCR/2017 si respinge in consecinta acest capat de contestatie. Respinge in rest contestatiile conexate ca neintemeiate. Cu recurs, in 15 zile de la comunicare. Recursul se depune, sub sanctiunea nulitatii, la Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a Contencios Administrativ si Fiscal.”

Anca Groza nu a mai atacat sentința cu recurs. Mai jos puteți citi motivarea vastă a Curții de Apel București, în care se face vorbire pe larg despre independența justiției și de ce judecătorul din Sălaj și-a motivat sentința corect și conform codului de procedură civilă.

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A Contencios Administrativ și Fiscal

SENTINȚA CIVILĂ NR. 250/2018

C U R T E A,

Deliberând asupra contestațiilor conexate de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios și Administrativ la data de 8.06.2017, sub nr. 4381/2/2017 reclamanta Groza Anca Maria, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară , a solicitat desființarea rezoluției nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 din data de 28.04.2017 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare și aplicarea sancțiunilor disciplinare corespunzătoare, motivat de următoarele :

In data de 9 februarie 2016, fiul său, B.S.A, pe care l-a asistat în calitate de reprezentant legal, a înregistrat o acțiune împotriva tatălui sau, Budișan Călin, prin care a solicitat majorarea pensiei de întreținere.

Cererea a fost înregistrata in dosar nr. .., pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca.

In data de 15 martie 2016, paratul Budișan Călin a înregistrat in dosarul astfel format, întâmpinare si cerere reconvenționala, aceasta din urma formulata fiind împotriva subsemnatei. In data de 25 aprilie 2016, a înregistrat întâmpinare la cererea reconvenționala si cerere de intervenție voluntara principala. In data de 25 aprilie 2016 întrucât a dobândit calitatea de parte in dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, a formulat cerere de strămutare, admisa prin Sentința Civila nr. 74/F/CC/2016 pronunțata in data de 27 mai 2016 iar dosarul nr. … a fost strămutat la Judecătoria Zalău, numărul de dosar alocat de către aceasta instanța fiind 3463/337/2018

In data de 6 iunie 2016 paratul Budișan Călin a înregistrat o cerere de modificare a reconvenționalei si întâmpinare la cererea de intervenție înregistrata de către petentă.

Cu referire la aceasta din urma cerere reconvenționala, respectiv la masurile procesuale luate de domnul judecător Dan Adrian Chiș la momentul depunerii ei, arată faptul ca împotriva aceluiași magistrat a formulat o plângere la Inspecția Judiciara, înregistrata sub nr. 5539/09.08.2016, pentru abaterea disciplinara prev. la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

La aceasta din urma plângere încă nu a primit soluția data de Inspecția Judiciara.

In data de 15 septembrie 2016 a transmis prin posta, întâmpinare la modificarea cererii reconvenționale.

La termenul de judecata din 19 septembrie 2016, petenta fiind prezenta si asistata de reprezentant convențional, a învederat instanței ca renunță la cererea de intervenție voluntara principala, menționând in mod expres ca își păstreză toate motivele din cuprinsul cererii de intervenție ca apărări de fond, aferente întâmpinării.

In data de 26 ianuarie 2017, dl. magistrat Dan Adrian Chiș a pronunțat Sentința Civila n r. 88/2017 (apelata de petentă si fiul meu) prin care a fost admisa in parte cererea introductiva, respectiv a fost majorat cuantumul pensiei lunare de întreținere de la suma de 100 USD lunar la suma de 2000 lei lunar; a fost respinsa ca nefondata cererea reconvenționala formulata de Budișan Călin.

Aceasta consideră că prin maniera de motivare a hotărârii si prin omisiunea a i se analiza apărările, dl. magistrat Dan Adrian Chiș a savarsit abaterile disciplinare reglementate de art. 99 lit. r si s din Legea nr. 303/2004, așa incat in luna aprilie a anului curent, a formulat o sesizare (expediata prin posta) către Inspecția judiciara.

Potrivit susținerilor paratei, sesizarea subsemnatei a fost înregistrată de către aceasta in data de 21 aprilie 2017 și soluționată in data de 28 aprilie 2017, prin Rezoluția nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017.

Soluția data sesizării a fost aceea de clasare, in temeiul art. 45 alin. 4 lit. b din Legea nr. 317/2004, apreciind inspectorul judiciar ca “nu s-au identificat elemente care sa releve comiterea de către judecătorul reclamat a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004…”

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin. 4 lit. b din Legea nr. 317/2004, rezoluția de clasare prevăzută de art. 45 alin. 4 lit. b este definitiva.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 487 din 21 noiembrie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.66 din 27 ianuarie 2014, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționala sintagma “rezoluția de clasare este definitivă” din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Se decelează din considerentele Deciziei ca dispozițiile care instituie caracterul definitiv al rezoluției de clasare dispusa pe motivul inexistentei indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare, contravin prevederilor constituționale privind accesul liber la justiție, precum și celor convenționale privind dreptul la proces echitabil.

Ca atare, pr in efectul Deciziei nr. 397/2014 pronunțate de Curtea Constituțională este recunoscut dreptul reclamantei de a ataca rezoluția de clasare emisă în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Prin analogie cu reglementarea de la art. 47 alin. 5 din Legea 317/2004, termenul pentru înregistrarea prezentei contestații este același termen de 15 zile de la comunicarea rezoluției de clasare, operand si in aceasta situație exonerarea de la obligația parcurgerii procedurii prealabile.

Reclamanta susține că în acest context, ca deși exista o practica a Curții de Apel București in privința respingerii ca inadmisibile a acțiunilor de tipul celei pendinte, pentru lipsa procedurii prealabile, hotărârile sunt infirmate de către ICCJ in calea de atac a recursului.

Aceasta arată faptul ca rezoluția de clasare este nemotivata, fiind incidența sancțiunea anularii actului, afirmație bazată pe următoarele:

Rezoluția cuprinde unele statuari care sunt total străine de sesizarea formulată:  in pag. 1 din rezoluție se retine ca “in dezvoltarea nemulțumirilor sale, petentul susține ca magistratul vizat nu a analizat probele formulate in dosar; contrar acestei rețineri, prin sesizarea formulata nu a adus nicio critica referitoare la neanalizarea probelor; – sesizarea mea conține cuvântul “proba” doar in pag. 2 unde a susținut ca motivarea hotărârii “implica in sarcina magistratului, obligația de a proceda la un examen efectiv, real si consistent al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba ale pârtilor”; nu se regăsește in sesizarea petentei nici o critica referitoare la modul de administrare ori interpretare a probelor de către magistrat; tot in prima pagina a rezoluției se retine ca “petentul arata ca soluția pronunțata este netemeinica si nelegala”; cuvintele “netemeinic/nelegal” nu se regăsesc in cuprinsul sesizării deduse analizei către Inspecția judiciara

În pag. 4 din rezoluția de clasare, se retine ca “mențiunile clauzelor contractuale din convenția pârtilor au fost interpretate coroborat cu înscris urile depuse de către ambele parti”; aceste considerente sunt chestiuni străine de litigiul soluționat de dl. magistrat Dan Adrian Chiș; litigiul soluționat prin hotărârea dlui magistrat a avut ca obiect cererea fiului său de majorare a pensiei de întreținere si cererea reconvenționala formulata de Budisan Calin de modificare a autoritatii părintești si de modificare a domiciliului minorului; in pag. 4, la alin. 5 se retine “Cu privire la nemulțumirea petentei fata de masurile dispuse de instanta, pe parcursul soluționării dosarului…”; in cuprinsul sesizării nu am semnalat nicio nemulțumire referitoare la “masuri dispuse de instanta, pe parcursul soluționării dosarului”;

În pag. 4 alin. ultim se retine ca “judecătorii au expus motivele care au justificat, in opinia lor, soluțiile pronunțate”: sesizarea subsemnatei a vizat un singur magistrat; soluția pronunțata la data formulării sesizării, era doar una.

Sesizarea formulată nu a fost efectiv analizată si are in vedere următoarele argumente: preluarea, cel mai probabil din cuprinsul altor rezoluții, a unor statuari vădit străine de sesizarea sa; desi in cuprinsul sesizării sale a indicat punctual in ce consta nemotivarea si in ce consta motivarea contrara raționamentului juridic, aspectele învederate prin sesizare nu au fost deloc cercetate/analizate; motivarea rezoluției de clasare consta in combaterea doar la nivel afirmativ a sesizării sale, prin folosirea unor termeni generali, evazivi, respectiv se afirma contrariul celor învederate prin sesizare; inspectorul judiciar nu a devoalat raționamentul in baza caruia a concluzionat inexistenta elementelor care sa releve comiterea abaterilor disciplinare afirmate de reclaamntă; inspectorul judiciar nu a făcut nicio trimitere la efectiva motivare sau la motivarea bazata pe un raționament juridic corect, limitându-se sa afirme, iar nu sa demonstreze, prin combaterea argumentelor sale, ca hotărârea a fost motivata.

Necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată, este privita drept principiu in materia dreptului administrativ, deziderat care trebuie atins si in soluționarea sesizărilor formulate in temeiul art. 99 lit. r si s din Legea nr. 303/2004, caci ne aflam in sfera unui contencios administrativ special, expres prevăzut chiar de Legea nr. 317/2004.

Amintește ca orice decizie de natură a produce efecte in materia contenciosului administrativ trebuie motivată din perspectiva posibilității persoanei de a aprecia asupra legalității măsurii/deciziei, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu.

A accepta teza potrivit căreia emitentul actului, in speța parata competenta a soluționa sesizarea petentei, nu trebuie să-și motiveze corespunzător si adecvat decizia de clasare, echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației și a statului de drept bazat pe principiul legalității.

In lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului este iluzorie de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat luarea unei anumite măsuri iar absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive.

Precizează in context ca “a motiva” implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității actului emis, așadar motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere.

Deopotrivă, motivarea trebuia realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de față a motivelor pentru care parata a concluzionat atât ca hotărârea pronunțata de dl. magistrat Chiș este motivata cat si combaterea argumentelor pentru care a susținut ca hotărârea pronunțata de dl. magistrat este parțial motivata în mod vădit contra raționamentului juridic.

Cu alte cuvinte, motivarea rezoluției de clasare a sesizării sale trebuia să fie efectivă, completă, precisă și circumstanțială, or in speța motivarea rezoluției este parțial străină de sesizarea sa si niciunul din argumentele sale nu au fost analizate.

Si in jurisprudența comunitară s-a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și, de asemenea, să permită curților comunitare competente să efectueze revizuirea actului.

Reclamanta nu contestă faptul ca amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, însa o motivare insuficientă si greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor, iar insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare.

O detaliere a motivelor este necesară cu atât mai mult cu cat parata dispune de o largă putere de apreciere in soluționarea sesizării sale, motivarea rezoluției de clasare trebuind sa confere actului transparență, așa încât petenta sa poată verifica dacă actul este corect fundamentat. Ori considerentele străine de sesizarea sa si o lipsa a analizării efective a aspectelor semnalate o împiedica sa înțeleagă motivele clasării iar rezoluția contestata nu asigură o informare corectă cu privire la problema de interes personal supusa analizei paratei Inspecția Judiciara.

Pentru aceste motive apreciază ca se impune admiterea contestației, desființarea rezoluției nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 din data de 28 aprilie 2017 si trimiterea dosarului pentru realizarea unei efective cercetări a sesizării sale.

In subsidiar, solicită desființarea rezoluției nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 din data de 28 aprilie 2017 si trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare, întrucât in mod nelegal a fost dispusa măsura clasării pentru inexistenta indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare.

Dl. magistrat Dan Adrian Chiș se face vinovat de săvârșirea abaterii constând in lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, abatere disciplinara prevăzută de art. 99 lit. r din Legea nr. 303/2004.

Reclamanta are în vedere faptul ca proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeana privind Drepturile Omului, include dreptul pârtilor de a fi in mod real”ascultate”, adică in mod efectiv examinate de către instanța sesi zata.

Revine astfel in sarcina magistratului, obligația de a proceda la un examen efectiv, real si consistent al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba ale pârtilor, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta in determinarea situației de fapt.

In acest context, pentru a se aprecia ca o hotărâre judecătoreasca a fost motivata, ea trebuie sa conțină (cel puțin) o succinta analiza a apărărilor formulate de părți, cu prezentarea motivelor pentru care unele apărări au fost înlăturate iar unele au fost reținute sau chiar însușite.

Ori de cate ori hotărârea este pronunțata fără să satisfacă aceste exigente, fără a se prezenta motivat înlăturarea/reținerea/însușirea apărărilor formulate de părți, hotărârea este nemotivata.

Chiar daca hotărârea pronunțata de dl. magistrat Dan Adrian Chiș cuprinde anumite statuari in fapt si in drept, neanalizarea integrala a apărărilor esențiale ce au fost formulate de subsemnata, o îndreptățește sa susțin incidența art. 99 lit. r din Legea nr. 303/2004.

In acest sens sunt si statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 2/xxxxxx unde s-a reținut ca “art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, modificată, se constată că sancționează lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în considerarea obligației impuse instanțelor judecătorești de dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotărârile pe care le pronunță.”

In lumina celor anterior expuse, hotărârea pronunțata de dl. magistrat Dan Adrian Chiș este nemotivata sub un dublu aspect: (1) nu s-a motivat in niciun fel de ce suma de 8.000 lei lunar este “mult prea mare, nerezonabila” si nici de ce suma de 2.000 lei este “îndestulătoare si echitabila” prin raportare la nevoile reclamantului si (2) nu au fost analizate niciuna din apararile formulate de către subsemnata Groza Anca in legătură cu cererea reconvenționala.

Dl. magistrat nu a motivat soluția referitoare la cuantumul pensiei de întreținere si implicit, nu a motivat respingerea solicitării reclamantului de majorare a pensiei la nivelul sumei de 8.000 Iei lunar.

Exprimarea folosita de dl. magistrat “raportat la toate aceste elemente” nu satisface exigenta unei motivări (nici in fapt si nici in drept) a soluției de modificare a pensiei de întreținere, caci nu se poate înțelege dintr-o astfel de exprimare care este motivul pentru care nu s-a stabilit suma de 8.000 lei cu titlu de pensie si nici motivul pentru care suma de 2.000 lei a părut a fi una “justificata” in opinia dlui. magistrat.

Formulările de genul “mult prea mare, nerezonabila” ori “îndestulătoare si echitabila” nu pot fi considerate nici argumente juridice si nici nu pot fi încadrate ca fiind reale motivări ale hotărârii pronunțate de dl. magistrat.

Dl. magistrat nu a analizat niciuna din apararile formulate de către petenta Anca Groza in legătură cu cererea reconvenționala.

A arătat in expunerea stării de fapt ca deși am renunțat la cererea de intervenție, a precizat in mod expres ca își menține toate apararile acolo formulate, ca întâmpinare.

Cu toate acestea, niciuna dintre apararile sale formulate in cuprinsul înscrisului înregistrat in dosar la data de 25 aprilie 2016, nu au fost analizate. Mai mult decât atât, nici apara rile formulate in cuprinsul intampinarii la cererea reconvenționala modificata, nu au fost analizate de către dl. magistrat.

In contextul in care a formulat ample aparari in privința cererii reconvenționale, atât in forma ei inițiala cat si raportat la mod ificarea ei, si fără ca niciuna dintre aceste aparari sa fie analizate de dl. magistrat, hotărârea acestuia transpare ca fiind nemotivata.

Dl. magistrat Dan Adrian Chiș se face vinovat si de savarsirea abaterii constând in motivarea parțiala a hotărârii, i n contra raționamentului juridic, abatere disciplinara prevăzută de art. 99 lit. s din Legea nr. 303/2004.

Detaliează in cele ce urmează acele statuari din cuprinsul hotărârii care reprezintă expresia unei motivări contrare raționamentului juridic:

In înch eierea de ședința din 9 ianuarie 2017 s-a consemnat acordul intimatului in privința stabilirii unei pensii de întreținere la nivelul sumei de 2.500 lei, acesta achiesând parțial la pretențiile minorului. Cu toate acestea, dl. magistrat încălca principiul d isponibilității care guvernează procesul civil si, împotriva oricărui raționament juridic, acorda o suma sub nivelul acceptat chiar de parat.

Prin acțiunea introductiva a solicitat obligarea paratului sa achite pensia de întreținere, in cazul continuării studiilor, pana la finalizarea acestora, dar fara a se depăși vârsta de 26 ani. Aceasta solicitare a fost respinsa, dl. magistrat redând textual dispozițiile art. 499 alin. 1 Cod civil. Deși retine incidența art. 499 alin. 1 Cod civil, exact temeiul de drept care a stat la baza formulării acțiunii si care permite instanței stabilirea obligației de plata a pensiei pana la finalizarea studiilor, motivarea dlui. judecător este contrara oricărui raționament, nu doar celui juridic, caci a respins solicitarea recl amantului: deși se retine in cuprinsul rezoluției ca “motivarea este vădit contrara … astfel ca de falsitatea raționamentului… își poate da seama orice persoana de buna-credinta”, aceasta explicație pur teoretica trebuia sa isi gaseasca aplicarea in an aliza celor afirmate de subsemnata; nu este suficienta oferirea unei explicații pur teoretice a noțiunii de motivare contrara raționamentului juridic, inspectorul judiciar fiind chemat sa analizeze cazul concret sesizat si in raport de particularitatea spetei sa concluzioneze;

Limitarea temporala a obligației de achitare a pensiei de întreținere a fost dispusa “pana la majoratul minorului sau pana la noi dispoziții”. Acest mod de soluționare a cererii este contrar raționamentului juridic întrucât nu exista nicio dispoziție legala care sa fundamenteze un astfel de dispozitiv. Este evident ca aceste noi dispoziții referite de dl. magistrat nu pot fi pronunțate / stabilite (de către cine?) ulterior ramanerii definitive a hotararii, caci nicio alta instanta nu ar putea emite noi dispoziții peste cele cuprinse in hotararea apelata.

In contra oricărui raționament juridic, dl. magistrat si-a motivat hotararea cu argumente privitoare la dreptul părintelui separat de copil de a avea legaturi personale cu acesta (art. 401Cod civil), in condițiile in care obiectul procesului a fost stabilirea pensiei de întreținere si exercitarea autoritatii părintești (art. 507, art. 529 Cod civil).

In contra raționamentului juridic, dl. magistrat a respins cererea de stabilire a datei de 10 a fiecărei luni pentru achitarea pensiei de intretinere, reținând ca “nu exista niciun text de lege care sa impună obligativitatea stabilirii acestor elemente”. Dl. magistrat a omis, in contra oricărui raționament juridic, faptul ca pronunțarea hotararii judecătorești inseamna obținerea unui titlu executoriu impotriva intimatului, ceea ce implica necesitatea stablirii unei scadente a obligației de plata stabilita prin titlu.

Si cererea de obligare a paratului sa vireze pensia de întreținere in contul deschis pe numele minorului, a fost respinsa cu o motivare contrară raționamentului juridic, reținând dl. magistrat “inexistenta unui text de lege care sa impună obligativitatea stabilirii acestor elemente”, si ca “modalitatea de virare a sumelor … nu afectează interesul superior al minorului”. Contrar raționamentului juridic al dlui. magistrat, posibilitatea de a stabili contul bancar in care paratul sa achite pensia de întreținere, rezulta din interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 1475 (plata t rebuie făcută creditorului) art. 1488 alin. 2 (plata se poate face prin virament bancar, mijloc de plata folosit in mod obișnuit chiar de intimat, pana la data înregistrării acțiunii dar si ulterior pronunțării hotărârii apelate) si art. 1497 Cod civil (ca re reglementează tocmai data plații realizata prin virament bancar).

Contradicțiile săvârșite de dl. judecător cu prilejul motivării, lipsa unui raționament juridic si motivarea contrara acestuia sunt incompatibile cu onoarea și demnitatea funcției de magistrat, dar si de natura sa afecteze prestigiul justiției, atrăgând incidența dispozițiilor art. 99 lit. r si s din Legea nr. 303/2004.

Pârâta Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la data de 10.07.2017, prin care a invocat excepția inadmisibilității în privința capătului de cerere privind anularea răspunsului la plângerea prealabilă, transmis prin adresa nr.4552/IJ/401/DSCR/2017 la data de 19.06.2017, în raport de prevederile art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Î n fapt, a precizat că prin acțiunea formulată , contestatoarea Groza Anca Maria și-a exprimat nemulțumirea față de rezoluția de clasare din data de 28.04.20 emisă în dosarul nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 al Inspecției Judiciare – Direcția inspecție judiciară pentru judecători, solicitând instanței desființarea rezolu ției atacate și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Pe fondul cauzei, solicită instanței să respingă acțiunea formulată reclamantă ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Prin sesizarea adresată Consiliului Superior al Magistraturii, înaintată spre competentă soluționare Inspecției Judiciare, unde a fost înregistrată la Direcția de inspecție judiciară pentru judecători sub nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017, petenta Groza Anca Maria a formulat o plângere împotriva domnului Dan Adrian Chiș, judecător în cadrul Judecătoriei Zalău, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. r și s din Legea nr. 303/2004, republicată.

Verificările prealabile determinate de sesizarea formulată de reclamantă au fost efectuate de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 11 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 publicat în M. Of. al României, partea I, nr. 802/29 noiembrie 2012, competența Inspecției Judiciare fiind, potrivit prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, de a stabili dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a unei abateri disciplinare și de a se pronunța după caz, în funcție de rezultatul verificărilor, cu limitele impuse de principiul respectării independenței judecătorului și al autorității de lucru judecat prevăzut de art. 6 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară.

Preciz ează că, potrivit art. 74 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorii judiciari au ca atribuție efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecției Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraților ori în legătură cu încălcarea obligațiilor profesionale ale acestora, iar, conform art. 72 alin. 1 din același act normativ, inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial.

Totodată, sublini ază faptul că, în cursul efectuării verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecției Judiciare pentru a stabili cu privire la existența unor indicii de săvârșire a unei abateri disciplinare.

Mențion ează că în cauză au fost depuse toate diligențele necesare pentru stabilirea situației de fapt, astfel că prin rezoluția emisă în data de 28.04.2017, în baza art. 45 alin. 4 lit. b din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării formulate de petentă, întrucât în urma verificărilor prealabile efectuate nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că domnul judecător Dan Adrian Chiș din cadrul Judecătoriei Zalău ar fi comis fapte ce ar putea constitui abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r și s din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ori încălcări ale normelor Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Astfel, în rezoluția contestată se precizează faptul că Inspecția Judiciară nu poate formula aprecieri cu privire la modalitatea de administrare și apreciere a probatoriului în cauza menționată, deoarece acestea sunt aspecte ce țin de esența jurisdicției. Raționamentul logico- juridic urmărit de judecători, reprezintă un aspect care nu poate forma obiectul verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară, întrucât astfel de verificări ar aduce atingere principiului constituțional al independenței judecătorilor și supunerii lor nu legii (art. 124 din Constituția României).

În acest context normativ, s-a adus la cunoștința reclamantei faptul că punerea în discuție, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară a aspectelor ce vizează soluțiile pronunțate și măsurile luate pe parcursul soluționării dosarului nr.2400/337/2016, precum și raționamentul logico-juridic ce a stat la baza interpretării textelor legale aplicabile, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunțate, prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului justiție.

Î n ceea ce privește abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r și s Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republic ată, se impune a se menționa că activitatea de motivare înseamnă prezenta r ea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, analizarea probelor care au servit ca temei pentru soluționarea cauzei, precum și a oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză.

Cu privire la aceste aspecte, din verificările efectuate a rezultat că sentința instanței a fost motivată cu privire la toate capetele de cerere, argumentele fiind coerente, expuse într-o ordine firească, mo tivarea având o bună selecție a aspectelor relevante în cauză, în raport de temeiurile juridice incidente și nu s-au conturat elemente care ar fi putut conduce la concluzia că motivarea a fost vădit contrară raționamentului juridic.

Astfel, pârâta învederează instanței faptul că, prin rezoluția contestată au fost explicitate de către inspectorul judiciar toate aspectele analizate, în limitele de competență prevăzute de lege, și rezultatul verif icărilor prealabile efectuate. Î mprejurarea că petenta nu a fost mulțumită de răspunsul dat și faptul că aceasta are propria apreciere asupra situației de fapt și de drept existentă în cauză nu poate conduce la declanșarea unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului de caz și nu poate echivala cu nemotivarea soluției adoptate.

Î n ceea ce privește solicitarea reclamantei de „trimitere a dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare” învederează faptu l că cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare. Astfel, o cerere de obligare a Inspecției Judiciare la continuarea cercetării disciplinare față de un magistrat , excede dispozițiilor Legii nr. 317/2004 și Legii nr. 303/2004, nefiind posibilă transformarea dreptului de petiționare într-un d rept care să permită petentei să ceară angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a judecătorului care a soluționat cauza în care petenta a avut calitatea de parte, doar pentru că aceasta apreciază, într-o manieră personală, că magistratul ar fi săvârșit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r și s din Legea nr.303/2004, republicată.

Î  plus, continuarea cercetării disciplinare nu poate fi dispusă de instanța de judecată în cazul unei rezoluții de clasare, aceasta fiind specifică doar în cazul contestării unei rezoluții de respingere a sesizării, conform art. 47 alin. 5 și 6 din Legea nr. 317/2004, republicată.

Față de aceste considerente, ținând cont de faptul că Inspecția Judiciară a analizat și verificat sesizarea în termenele și limitele impuse de lege, solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanta Groza Anca Maria.

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a – VIII-a Contencios și Administrativ la data de 12.07.2017, sub nr. … , reclamanta Groza Anca Maria, în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA Judiciară , a solicitat desființarea rezoluției nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 din data de 28.04.2017, precum și a Deciziei din dosar nr. 4552/IJ/401/DSCR/2017 de soluționare a plângerii prealabile, cu consecința trimiterii dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare, motivat, în esență,  de aceleași argumente care au fost invocate și prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios și Administrativ la data de 8.06.2017, sub nr. .., și a căror reluare nu se mai impune.

Pârâta Inspecția Judiciară a depus întâmpinare la dosarul cauzei la data de 08.08.2017, solicitând respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate.

Aceasta invocă pe cale de excepție, față de solicitarea anulării răspunsului la plângerea prealabilă, transmis prin adresa nr. 4552/IJ/401/DSCR/2017 la data de 19.06.2017, solicitând respingerea capătului de cerere, ca inadmisibil.

Pârâta învederează instanței că la data de 09.06.2017, a fost înregistrată la Inspecția Judiciară plângerea prealabilă a reclamantei împotriva rezoluției de clasare nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 din data de 28.04.2017, prin care a solicitat reexaminarea soluției de clasare dispusă.

Verificându-se aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate de către reclamantă prin plângerea prealabilă, s-a constatat că prin rezoluția de clasare au fost analizate toate aspectele semnalate de petiționară, în limitele de competență ale Inspecției Judiciare, soluția dispusă fiindu-i comunicată cu respectarea dispozițiilor legale speciale în materie, neaducându-se atingere niciunui drept subiectiv sau interes legitim al acesteia.

În concluzie, prin adresa nr. 4552/IJ/401/DSCR/2017 comunicată la data de 19.06.2017 i s-a comunicat reclamantei faptul că Inspecția Judiciară îți menține punctul de vedere exprimat anterior prin rezoluția de clasare nr. 3366/IJ/1503/DIJ/2017 din data de 28.04.2017, cu privire la aspectele sesizate de aceasta.

(…..)

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezenta cauză , date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă, precum și ale art.47 din legea nr.317/2004 coroborate cu decizia nr. 397/03.07.2014 a Curții Constituționale a României și cu dispozițiile art.10 din Legea nr.554/2004.

Soluționând cu prioritate, potrivit art. 248 alin.1 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilității capătului de contestație privind anularea răspunsului la plângerea prealabilă , transmis prin adresa nr.4552/IJ/401/DSCR/2017 la data de 19.06.2017, Curtea constată că această excepție absolută, de fond și peremptorie este întemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, conform art.1 alin.1, art.2 alin.1lit. c) și f) și art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004, modific. și compl.(versiunea în vigoare la data introducerii acțiunii):

,,ART. 1

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

,, ART. 2

Semnificația unor termeni

(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

…………………………………………………………………………………………………

c)  act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice ; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ;

……………………………………………………………………………………

f) contencios administrativ – activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ , în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”;

,,ART. 8

Obiectul acțiunii judiciare

(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă, fără echivoc, că pe calea contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, pot fi soluționate, în principiu, doar trei categorii de litigii: cele prin care se atacă un act administrativ propriu-zis; cele care  privesc nesoluționarea în termen a unei cereri; cele care  privesc un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri sau de  efectuare a unei anumite operațiuni administrative.

De asemenea, potrivit acelorași dispoziții legale, pe de o parte, actul administrativ este acela care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice , iar pe de altă parte, pe calea contenciosului administrativ pot fi atacate doar acte administrative, cu excepția cazurilor în care legea prevede expres în sens contrar.

Prin urmare, întrucât obiectul acțiunii în contencios administrativ este riguros reglementat de prevederile art.8 din Legea nr.554/2004, modific. și compl. (versiunea în vigoare la data introducerii acțiunii) , iar alineatul 1 al acestui articol distinge net între actul administrativ și răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia, stabilind că partea nemulțumită de acesta poate solicita anularea actului, iar nu și a răspunsului, Curtea , având în vedere și faptul că răspunsul la plângerea prealabilă, transmis prin adresa nr.4552/IJ/401/DSCR/2017 la data de 19.06.2017, doar menține rezoluția de clasare atacată în prezenta cauză, nefiind vătămătoare prin ea însăși (pretinsa vătămare putând fi produsă doar prin rezoluția de clasare), constată că este întemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere în discuție, urmând a fi admisă în consecință. Evident, dacă răspunsul la plângerea prealabilă ar fi cuprins vreo dispoziție care să producă în mod distinct vătămări drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei, atunci el ar fi putut fi atacat în contencios administrativ, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe fondul cauzei, examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține că reclamanta a formulat o sesizare ce a fost înregistrată la pârâta Inspecția Judiciară sub nr. 3366 /IJ/ 1503 /DIJ/201 7 în care a arătat că do mnul judecător Dan Adrian Chiș din cadrul Judecătoriei Zalău nu a motivat hotărârea sa nr.88/2017 și astfel săvârșind abaterea discipl inară prevăzută de art. 99 lit r din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. De asemenea, reclamanta a susținut că domnul judecător a săvârșit și abaterea disciplinară prevăzută de a rt. 99 lit. s din Legea nr. 303/2004 privind motivarea în mod vădit contrară raționa mentului juridic, întrucât nu a arătat în considerentele deciziei pronunțate, cu nr. 850/A/2015 din 29 septembrie 2015.

Prin Rezoluția nr. 3366 /IJ/ 1503/DIJ/2017 din data de 28.04.2017 a Inspecției Judiciare, s-a dispus clasarea sesizării formulate de petiționara reclamantă Groza Anca Maria, reținându-se, în esență, referitor la ambele abater i disciplin are prevăzute de art. 99 lit. r și s din Lg. 303/2004, că „ soluția este motivată cu privire la toate capetele de cerere. Argumentele instanței sunt coerente, expuse într-o logică firească, motivarea având o bună selecție a aspectelor relevate în cauză, în raport de temeiurile juridice incidente, o expunere clară a argumentelor și concluziilor. Nu sunt conturate elemente care ar putea conduce la concluzia că este vădit contrară raționamentului juridic “.

Analizând actele și lucrările  dosarului prin prisma dispozițiilor legale incidente și a poziți ilor exprimate de părți, Curtea constată că acțiunea reclamantei este neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Mai întâi, Curtea consideră necesar a efectua  câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea judecătorilor și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin contestația dedusă judecății.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional al judecătorului, în conformitate cu care acesta din urmă este independent și inamovibil.

În esență, independența justiției și a judecătorului este premisa statului de drept și o garanție fundamentală a procesului echitabil, fiind consacrată ca atare atât la nivel constituțional (art.1 alin.4; art.124 alin.3; art.125), legal (art.2 din Legea nr.303/2004; art.1 alin.2 și art.2 alin.1 din Legea nr.303/2004) și al legislației secundare (capitolul 2 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin H.C.S.M. nr.328/2005), cât și prin convențiile internaționale semnate și ratificate de țara noastră (art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană cu privire la Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului).

Funcția jurisdicțională a unui stat se deosebește prin trăsături proprii bine definite de celelalte funcții ale statului, precum și prin rolul ei pregnant social, statul de drept neputând fi înfăptuit în absența unei justiții consolidate și independente, capabile să apere drepturile și libertățile cetățenești față de orice excese legislative sau administrative. Astfel, conturarea justiției ca o putere cu adevărat independentă de cea executivă sau legislativă, este un imperativ al oricărui stat democratic.

Potrivit primei valori edictate în cadrul Principiilor de la Bangalore privind conduita  judecătorilor, revizuite la Masa Rotundă a Președinților Curților Supreme, ținută la Palatul Păcii, la Haga, 25-26 noiembrie 2002, „Independența justiției este premisa statului de drept și o garanție fundamentală a procesului echitabil. În consecință, judecătorul va apăra și va servi ca exemplu de independență a justiției, atât sub aspect individual, cât și sub aspect instituțional”.

Independența justiției comportă așadar, două paliere interdependente și în egală măsură, esențiale: independența instituțională sau structurală (de sistem) și independența personală (a judecătorilor).

În ceea ce privește independența judecătorilor, trebuie precizat că aceasta este consacrată expres de dispozițiile art. 124 al.3 din Constituția României, potrivi cărora „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Totodată, conform art. 126 al.1 Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Puterea judecătorească (concept distinct de autoritatea judecătorească ale cărei componente sunt, alături de instanțele judecătorești, și Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii) se exercită numai prin instanța judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acesteia.

Acesta reprezintă cel ce decide în cadrul silogismului juridic determinat de existența unei cauze de judecată, prin prisma probelor administrate, a dispozițiilor legale incidente, silogism finalizat prin pronunțarea hotărârii judecătorești care reprezintă din punct de vedere social, actul de dreptate înfăptuit.

Judecătorii, prin urmare, iau decizii în deplină independență și trebuie să acționeze fără restricție și fără a fi obiectul unor influențe, incitări, presiuni, amenințări sau intervenții nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin și sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deținător al autorității judecătorești, își poate exercita funcția sa în deplină independență în raport cu toate constrângerile/forțele) de natură socială, economică și politică, în raport cu alți judecători și în raport cu administrația judecătorească.

Încrederea în justiție sau în actul de justiție are de suferit dacă procesul de luare a deciziei judecătorești este perceput ca fiind supus unor influențe externe. Este esențial pentru independența justiției și pentru păstrarea încrederii populației în sistemul de justiție ca nici executivul, nici legislativul și nici judecătorul să nu dea nici măcar impresia că deciziile judecătorești ar putea fi astfel influențate. Aceasta, deoarece influențele la care poate fi supus un judecător variază la infinit. Îndatorirea judecătorului este de a aplica legea așa cum el o înțelege, pe baza propriei evaluări a faptelor, fără temeri sau favoruri și fără a ține cont dacă decizia finală va fi populară sau nu.

Sub un al doilea aspect, trebuie avut în vedere că funcția judecătorului nu reprezintă un privilegiu, ci o responsabilitate. Independența justiției nu este un privilegiu sau o prerogativă personală a fiecărui judecător. Ea este responsabilitatea impusă fiecărui judecător care îi permite să soluționeze o cauză în mod onest și imparțial în baza legii și a probelor, fără presiuni sau influențe externe și fără frică de vreo imixtiune. Esența principiului independenței justiției este libertatea deplină a judecătorului de a judeca și soluționa cauzele deduse instanței; nimeni din afară – nici guvernul, nici grupurile de presiune, nici un individ sau chiar nici un alt judecător – nu ar trebui să se amestece sau să încerce să se amestece, în modul în care un judecător conduce o cauză și ia o decizie.

Responsabilizarea judecătorilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac (acestea sunt destinate să corecteze erorile de judecată realizate de către instanțele de judecată; se poate spune că nu exista un judecător infailibil, însă pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, nesusceptibile de reformare sau retractare, reprezintă un deziderat al oricărui magistrat, persoană perfecționistă prin concept, date fiind calitățile sale deosebite evocate în conținutul prezentei analize și în virtutea cărora a acces în sistem), pregătirea profesională deosebită a judecătorilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, „(1) Formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor constituie garanția independenței și imparțialității în exercitarea funcției. (2) Formarea profesională continuă trebuie să țină seama de dinamica procesului legislativ și constă, în principal, în cunoașterea și aprofundarea legislației interne, a documentelor europene și internaționale la care România este parte, a jurisprudenței instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Comunităților Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice, în abordarea multidisciplinară a instituțiilor cu caracter de noutate, precum și în cunoașterea și aprofundarea unor limbi străine și operarea pe calculator”) și instituirea răspunderii judecătorilor.

Conceptul de independență nu este echivalent puterii discreționare. Magistratul este înzestrat cu independență, statut care atrage în egală măsură, răspunderea pentru modul de desfășurare a activității sale. Formele răspunderii sale sunt: răspunderea disciplinară, răspunderea penală și răspunderea civilă.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului, magistraților putându-li-se  aplica sancțiuni disciplinare care merg de la avertisment până la îndepărtarea din magistratură.

Sub un al treilea aspect, cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), republicată, „Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate”.

Totodată, conform 3 alin.1 și 2 din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr.24/2012, publicat în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 692/09.10.2012, activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței judecătorului și supunerii lui numai legii, ceea ce, după cum corect s-a arătat și prin rezoluția contestată, exclude posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual, mai ales în situația în care, precum în speță, la momentul efectuării cercetărilor, dosarul la care se referă sesizarea se afla pe rolul instanței de recurs, fiind în curs de soluționare c ăile de atac exercitate de reclamanta petiționară și de partea adversă .

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței judecătorului,  care, după cum s-a evidențiat mai sus, presupune excluderea oricăror influențe asupra acestuia cu privire la atribuția sa esențială, aceea de a judeca litigiile ce sunt aduse în fața sa, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluția contestată,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

2. Contrar aprecierii petentei, Curtea observă faptul că rezoluția contestată în prezent, nu cuprinde statuări total străine de sesizare.

Astfel, aserțiunea judecătorului inspector referitoare la faptul că petenta ar fi invocat în dezvoltarea nemulțumirilor sale, împrejurarea că magistratul nu a analizat probele formulate în dosar, trebuie privită în corelare cu motivul de nemulțumire legat de nemotivarea hotărârii.

Aceasta întrucât, astfel cum însăși petenta a precizat în cadrul sesizării sale către pârâtă, motivarea unei hotărâri implică un examen efectiv inclusiv al elementelor de probă ale părților.

Or, afirmarea lipsei totale a motivării – premisă a abaterii disciplinare sesizate de petentă, echivalează logico – juridic, implicit dar inechivoc, și cu lipsa analizei probelor, în sensul anterior menționat.

Așadar, aserțiunea inspectorului judiciar este corectă.

De asemenea, Curtea constată că aserțiunea din rezoluția contestată, relativă invocării caracterului netemeinic și nelegal al soluției pronunțate, nu este una străină, atât timp cât practic, prin ansamblul criticilor petentei legate de lipsa analizei apărărilor sale față de cererea reconvențională, respectiv legate de formularea unei motivări contrar raționamentului juridic, raționament pe care l-a explicitat prin trimiterea la dispozițiile legale care infirmau statuările judecătorului, petenta practic, a înțeles să conteste implicit, dar inechivoc, și situația de fapt și cea de drept a cauzei. Or, o astfel de contestare echivalează cu invocarea caracterului netemeinic și nelegal al soluției pronunțate.

Menționarea formei plural a substantivului judecător, nu reprezintă în aprecierea prezentei instanțe de judecată, decât o simplă eroare materială, atât timp cât în cadrul rezoluției, s-a specificat clar împotriva cui a fost realizată sesizarea și verificarea prealabilă, domnul judecător fiind indicat inclusiv în partea de dispozitiv a actului administrativ contestat în prezent.

Sintagma referitoare la interpretarea coroborată a mențiunilor clauzelor contractuale din convenția părților cu înscrisurile depuse la dosar, de către ambele părți, poate fi arondată actului juridic al achiesării parțiale, a pârâtului tată, la pretențiile reclamantului minor (prin  acordul pârâtului de a plăti 2500 lei) și astfel, principiului disponibilității, astfel cum însăși petenta a afirmat prin sesizarea formulată.

Indiferent, Curtea observă faptul că chiar și dacă această mențiune ar fi străină de sesizare, cu toate acestea, prin prisma celorlalte considerente reținute în cadrul rezoluției de clasare, exigența de motivare a actului administrativ este îndeplinită în cauză.

Nici aserțiunea caracterului străin de sesizare, a mențiunii existenței de nemulțumiri referitoare la măsurile dispuse de instanță, pe parcursul soluționării dosarului, nu se justifică, atât timp cât de exemplu, parte din criticile petentei relative neanalizării apărărilor sale față de cererea reconvențională, vizează pe cale de consecință, în lipsa vreunei distincții realizate de petentă sub acest aspect, inclusiv soluția dată excepției de inadmisibilitate a cererii reconvenționale (invocată pe cale de apărare, de petentă), soluție care a fost pronunțată în cursul procesului, la data de 19.09.2016 ( fila 36 dosar prezent) , anterior emiterii sentinței civile din 26.01.2017.

În egală măsură, Curtea constată faptul că rezoluția contestată în prezent este motivată.

Astfel, Curtea precizează că fără îndoială, dintre toate condițiile de formă (altele decât forma scrisă), motivarea actului administrativ a suscitat cele mai vii discuții, doctrina criticând vehement această stare de fapt, a omisiunii unei motivări din actul administrativ, iar jurisprudența confirmând justețea acestor critici, față de exigențele cuprinse în Secțiunea a -4-a din Capitolul III al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative nr.24/2000, republicată, și în art.31 din Constituția României. Deseori, refuzul de a-și motiva actele reprezintă una dintre formele cele mai exasperante ale arbitrariului administrativ.

Evident, problema motivării ori a lipsei acesteia se pune cu mai multă strictețe în cazul actelor individuale.

Întinderea principiului motivării actelor administrative individuale trebuie să fie, dacă tot e să recunoaștem un principiu în materie de motivare, că este obligatoriu să fie motivate actele administrative defavorabile particularului precum și actele administrativ-jurisdicționale. Sistemul francez merge pe această orientare, remarcată de altfel și de doctrina noastră.

Motivarea actului administrativ este cu atât mai necesara cu cât instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, instanța având rolul de a controla aceasta forță discreționara.

În cauză însă, se observă că această cerință de formă este îndeplinită, atât timp cât rezoluția cuprinde în mod concret, aplicat, aspectele sesizate, situația de fapt conturată în urma verificării prealabile, precum și argumentarea soluției și a dispozițiilor legale apreciate incidente de către judecătorul inspector.

Inclusiv în cadrul secțiunii „Argumentarea soluției și dispozițiile legale aplicabile”, sunt mențiuni concrete relative abordării separate a diferitelor nemulțumiri ale petente: „Cu privire la nemulțumirile petentei față de modul în care a fost redactată sentința (…)”, „cu privire la nemulțumirile petentei față de măsurile dispuse de instanță, pe parcursul soluționării dosarului, precum și față de soluția adoptată (…)”, urmând și aprecierile judecătorului inspector asupra lor.

Evaluările expuse în acest sens în rezoluție, răspund criticilor formulate de petentă în sesizare, ele sunt coerente și incluse interdependent în algoritmul motivării, neputându-se decela vreun element străin, astfel cum s-a ilustrat anterior sau vreo sincopă de raționament juridic, pentru a concluziona în final, asupra concluziei nemotivării.

Aprecierea petentei în sensul că motivarea ar fi trebuit să fie mult mai aplicată pe datele concrete ale speței, nu se justifică prin trimitere la mențiunile concrete precizate în cadrul rezoluției, mențiuni anterior ilustrate de prezenta instanță de judecată, neputându-se invoca sub umbrela juridică a principiului motivării actelor administrative, o particularizare excesivă sau o detaliere excesivă a motivării.

Se observă așadar, că argumentele judecătorului inspector există și ele nu suferă nici de carența generalității, astfel cum invocă petenta.

3. Procedând la analiza rezoluției, pe fond, prin prisma criticilor  formulate de petentă, Curtea observă că referitor la abaterea disciplinara prevăzuta de art. 99 lit. r) raportat la art. 99 lit. s) din Lg. 303/2004 privind lipsa motivării precum si motivarea in mod vădit contrara raționamentului juridic, Curtea precizează, însă, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.

După cum s-a statuat, fundamentul motivului de nelegalitate dat de nemotivarea hotărârii, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin.1 lit.b Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În considerarea art. 425 alin.1 lit. b Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic complet, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, aspect circumscris înseși esenței înfăptuirii justiției.

De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 425 alin.1 lit.b Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența acestui motiv de nelegalitate și subsecvent, de sancționare disciplinară a magistratului .

Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, .., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real “ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina “instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, _, nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 – VIII, p. 2.930, paragraful 60).

Or, această carență invocată a sentinței civile nr. 88/2017 este inexistentă, deoarece în cauză, domnul judecător și-a fundamentat soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul art. 425 alin.1 lit.b Cod de procedură civilă menționat.

Astfel, dumnealui și-a expus concluziile, în mod argumentat, reliefând de ce a apreciat că se impune admiterea acțiunii și individualizarea cuantumului pensiei de întreținere la suma de 2000 lei, relevante în acest sens fiind considerentele instanței din alineatele 3 – 8 din pagina 14 a sentinței (fila 57 verso dosar conexat). Argumente reținute de domnul judecător, relative posibilității stabilirii unui cuantum inferior cotei procentuale legale, aferente existenței concomitente și a obligației mamei de întreținere a minorului, nevoilor sociale crescute ale minorului față de perioada anterioară, precum și aferente aprecierii caracterului nerezonabil al sumei de 8000 lei, reprezintă – contrar aserțiunii petentei prezente, elemente care circumscriu motivele pentru care nu s-a stabilit suma de 8000 lei și concomitent, pentru care s-a fixat suma de 2000 lei.

Din această perspectivă expusă, nu se poate aprecia în mod fundamentat faptul că formulările folosite de domnul judecător în cadrul sentinței pronunțate ar fi generale și nu ar justifica hotărârea pronunțată.

În privința aspectului că judecătorul nu ar fi analizat apărările formulate de petentă în întâmpinările promovate în legătură cu cererea reconvențională, Curtea constată la rândul său, în urma analizei sentinței, evident în limitele procesuale ale prezentei proceduri, faptul că judecătorul a dispus motivat respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii reconvenționale (a se vedea fila 13 a sentinței și încheierea din 19.09.2016 – fila 36 dosar prezent), ceea ce înseamnă pe cale de consecință, analiza apărărilor formulate în cadrul său, cel puțin prin prisma finelui de inadmisibilitate invocat în mod prioritar, de petentă.

În egală măsură, Curtea observă că apărările petentei față de cererea reconvențională (ilustrate de exemplu, la filele 19 – 20 dosar) au constituit element de analiză în cadrul sentinței pronunțate, devoluarea situației de fapt a cauzei inclusiv în privința cererii reconvenționale, fiind realizată de judecătorul speței prin prisma grefării pe susținerile contradictorii ale părților și focalizându-se din această perspectivă, pe minor și pe decelarea măsurii care ar servi cel mai bine interesului său superior.

Curtea mai observă și aspectul că respectiva cerere reconvențională a fost respinsă de către judecător, soluție favorabilă petentei prezente.

Așadar, prin prisma acestor elemente , argumentele instanței sunt expuse, sunt pertinente și coerente, motivarea hotărârii pronunțate anterior în cauză, nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul acestui motiv de abatere disciplinară .

Nu se poate deci, reține în mod întemeiat că judecătorul nu și-ar fi motivat hotărârea sub acest aspect sau că aceasta ar fi lapidară, concizia și strictețea juridică a argumentelor instanței de fond fiind prioritare și realizate în cauză, nefiind condiționate de obligativitatea detalierii inutile sau redundante a motivației.

În privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s din Legea nr. 304/2004, Curtea constată de asemenea, caracterul nefondat al prezentelor contestații. Astfel, în mod corect, în cadrul rezoluției de clasare, s-a apreciat în sensul inexistenței unei motivări parțial în mod vădit contrară raționamentului juridic.

Astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul inspector, aspectele invocate în această direcție, respectiv relative încălcării principiului disponibilității, ca urmare a neluării act de acordul pârâtului la acordarea unei pensii de 2500 lei, relative caracterului contrar raționamentului juridic, al stabilirii pensiei până la noi dispoziții, la folosirea ca argumente privitoare la dreptul părintelui separat de a avea legături personale cu copilul, la respingerea cererii de stabilire a datei de 10 a lunii ca dată scadentă de plată a pensiei, precum și la respingerea cererii de obligare la virarea pensiei în cadrul unui cont, țin de esența însăși a activității de judecare.

Or, astfel cum s-a ilustrat, nu este rolul Inspecției Judiciare, nici al prezentei instanțe, să se pronunțe în vreun fel asupra legalității și/ori temeiniciei manierei în care au ales să soluționeze excepția doamnele judecător, ci doar al instanței/instanțelor de control judiciar din acea speță, în condițiile legii.

Aceste critici expuse se încadrează din punct de vedere juridic, în contestări ale soluției pe fond, adoptate de judecă tor .

Însă , Curtea observă faptul că împrejurarea că situația de fapt și cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite, este de esența jurisdicției, esență incompatibilă însă cu exercitarea unor măsuri de supraveghere.

Aprecierea asupra apărărilor și susținerilor părților expuse în diferite cereri, concluzii scrise, etc., interpretarea diferitelor texte legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză, reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raționament logico – juridic și al unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente aplicate la situația de fapt și în consecință, constituie atributul esențial al activității de judecată, iar rezultatul operațiunii de interpretare și soluția dată speței nu pot face obiectul unei cenzuri administrative.

Rolul și atribuțiile specifice Inspecției Judiciare nu presupun lipsirea de efecte juridice a hotărârilor judecătorești pronunțate, în caz contrar, regimul juridic aplicabil căilor de atac fiind extins în mod nepermis și contrar dispozițiilor legale la un organ non-jurisdicțional.

Așadar, și aceste critici sunt neîntemeiate.

Pe cale de consecință, pentru ansamblul considerentelor evocate anteri or, Curtea apreciază că în temeiul art . 18 din Legea nr. 554/2004, se impune admiterea excepției inadmisibilității capătului de contestație privind anularea răspunsului la plângere prealabilă transmis prin adresa nr. 4552/IJ/DSCR/2017 și respingerea în consecință, a acestui capăt de contestație și respingerea în rest a contestațiilor conexate ca neîntemeiate.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina