fbpx

Articol-mărturisire despre renunțarea la Facultatea de Drept, scris de o studentă de top

O tânără din Cluj a scris sincer și curajos, pe noul ei blog, despre renunțarea la Facultatea de Drept în anul III. A renunțat cu toate că era o studentă silitoare, implicată în proiecte academice și în organizații studențești. ”Ajunsesem să nu mă mai văd deloc și să nu mă mai (re)cunosc. Amplificată și de pandemie, starea mea se adâncise tot mai mult”, scrie Claudia Timofte, acum studentă la altă facultate din cadrul UBB.

Claudia Timofte are 22 ani, este originară din Iași, iar de trei ani studiază în Cluj-Napoca, la Universitatea Babeș-Bolyai, unde a făcut trei ani de Drept, iar acum studiază Public Leadership. A fost o elevă de 10 în liceu, iar în facultate a continuat pe același tipar până în punctul în care a decis să-și rescrie narativul personal.

Redăm din textul scris pe blog strict partea despre momentul renunțării la Drept (sublinierile ne aparțin):

”Animată în același timp de gândul de a “face o schimbare” (idee care a devenit deja clișeu pentru mine) și de a mă autodepăși, mai ales într-un domeniu competitiv și care pune, inevitabil, presiune, am continuat să studiez, să muncesc și să mă implic cât se poate de mult, nu doar în facultate și în proiecte academice, cât mai ales în afara ei (internship-uri, voluntariate, implicare în mediul ONG și în comunități de studenți, atât ca membru, cât și pe poziții de leadership). În facultate am repetat tiparul din liceu, fiind activă și angrenată pe toate fronturile care mă interesau și îmi trezeau curiozitatea, dar la un nivel mai înalt, care necesita mai mult efort susținut și care m-a făcut, practic, să devin o “workaholică”.

Nici acum nu știu cât la sută din implicarea mea din ultimii ani s-a datorat dorinței mele autentice de a face și vedea bine în jurul meu, cât la sută nevoii mele de validare din exterior (și din interior), cât la sută automatismului meu de a spune “da” la aproape orice propunere și oportunitate și cât la sută tendinței mele de a mă ține constant ocupată, tocmai ca să fug de mine și de nevoile mele reale. Doar știu că la un moment dat m-am trezit simțindu-mă brusc sufocată, copleșită, captivă și închisă într-o lume din care dispăruse pasiunea pentru aproape orice, motivația mea, elanul și energia caracteristice, o lume gri care apăsa ca o mare greutate pe umerii mei. Cred că tot filmul pe care mi-l creasem singură pentru mine s-a rupt într-o zi de pe la începutul anului III de facultate, când am început să plâng din senin și să nu știu de ce, o zi dintr-o perioadă de câteva luni bune în care mă trezeam dimineața tot mai demotivată și tristă, în care începusem să mă răzvrătesc pe facultatea care simțeam că îmi fură tot mai mult din creativitate și individualitate, în care nu vedeam decât lucrurile din exterior și planurile și ideile mărețe pe care mi le asumasem față de ceilalți, însă pe mine ajunsesem să nu mă mai văd deloc și să nu mă mai (re)cunosc. Amplificată și de pandemie, starea mea se adâncise tot mai mult, dar nu puteam și nu voiam să las să se vadă asta; aveam obiective și misiuni de îndeplinit și de dus până la capăt, aveam responsabilități față de echipele de oameni în care singură alesesem să am un rol și, până la urmă, aveam un angajament față de mine însămi.

Cred că cel mai destabilizator sau frustrant este să ajungem să ne pierdem energia și pasiunea făcând tocmai lucrurile pe care singuri alegem să le facem și trăind în lumea pe care singuri ne-o creasem crezând că ne va fi bine. Dar dacă oare facem uneori alegeri greșite pentru noi, chiar dacă avem impresia că ni se potrivesc? Dacă, de fapt, este despre a ne cunoaște limitele înainte de a încerca să le depășim? Poate că da, dar pentru asta e nevoie de autocunoaștere. Iar ca să ajungem la autocunoaștere, e nevoie de timp. Timp doar cu noi și pentru noi. Ceea ce eu niciodată nu făcusem sau, cel puțin, nu suficient. Până la acel moment mă construisem de așa natură încât să am întotdeauna ceva de făcut, tot mai măreț și tot mai important, să fiu mereu în mijlocul acțiunii, să fac lucrurile să se întâmple, să răspund mereu prompt și afirmativ și să fiu întotdeauna acolo pentru toți ceilalți, mai puțin pentru mine. Eram acea Claudia care își dorea întotdeauna să construiască ceva mai mare decât ea, dar care uitase să se construiască pe ea însăși mai întâi, paradoxal din dorința de a fi un om mai valoros pentru cei din jurul său. Și chiar dacă tot timpul investit în studiu și implicare în tot felul de planuri și proiecte a însemnat (sau îl percepeam) ca timp investit în formarea mea și în viitorul meu, nu îmi dădeam seama că lipsa unui echilibru de care aveam nevoie mă făcuse să devin inconștient dură cu mine și cu cei din jurul meu (de la care aveam aceleași așteptări și standarde ca de la mine), să renunț la pasiuni de mult lăsate în urmă, să fiu într-o constantă fugă, să neglijez unii oameni și chiar să nu reușesc să mă mai bucur de întâmplări și momente simple și mici.

Ca o consecință, toate aceste comportamente au ajuns, în timp, să mă saboteze: lăsându-mă pe mine cea reală undeva deoparte, începusem să mă simt golită de conținut și esență, simțeam că eram doar un construct artificial și superficial creat de mine însămi prin proiecțiile mele și ale celorlalți asupra mea, căruia îi lipseau experiențele reale de viață din care să extragă amintiri și momente care să îi îmbogățească sufletul. Nu mai știam cu siguranță cine sunt cu adevărat și ce făcusem, până la urmă, greșit până atunci. Începusem să fac psihoterapie, însă simțeam că răspunsurile mele erau în altă parte, în niște schimbări pe care trebuia să le fac singură cu mine, exact atunci.

La începutul verii am început să găsesc acele răspunsuri, mai întâi prin a renunța la Facultatea de Drept, iar mai apoi, la toate celelalte lucruri care îmi construiseră realitatea până atunci. Să renunț la facultate nu a fost greu, chiar dacă a venit la pachet cu critici inevitabile din partea unor oameni, însă să renunț la toate celelalte lucruri în care pusesem suflet și emoție, nu doar timp și idei, a venit cu multe îndoieli, până a trebuit să fac pace cu mine și să înțeleg faptul că dacă renunțăm la un moment dat la anumite lucruri sau părți din noi nu ne închidem nicio traiectorie dorită și imaginată înainte, ci doar ne dăm timp și șansa să descoperim poate chiar noi direcții, mai bune și mai potrivite pentru noi.

A fost, apoi, nevoie de o vară întreagă ca să mă recapăt și regăsesc pe mine însămi; am avut nevoie de conversații lungi și de energia oamenilor noi pe care i-am găsit în drumul meu, de plecări, de festivaluri cu prietenii, de nopți în Vamă, de plimbări pe motocicletă, de noi descoperiri și pasiuni și de puțină nebunie ca să mă reconectez la ceea ce sunt cu adevărat și să mă simt liberă. A fost vara în care am realizat că îngropasem de mult adevărata Claudia sub un strat gros compus din presiunea pe care singură o pusesem pe mine aproape de când mă știam, idealul de perfecțiune pe care îl tot căutam semi-conștient în tot ceea ce făceam, precum și toate presiunile indirecte din partea celorlalți (familie, cunoscuți, prieteni, colegi) care își proiectau deja o versiune idealizată a mea. Ce făcusem greșit până atunci este că perpetuasem versiunea asta, iluzionându-mă că sunt bine cu mine, dar de fapt, aducându-mă pe mine însămi la epuizare sub toate formele.

Dacă e să pun punctul pe “i” pe cea mai importantă conștientizare de anul și vara asta, pe ceva ce mi-ar fi plăcut să înțeleg mai devreme este că nu e nevoie să fugim în goană și delir după nimic, pentru că, în realitate, avem timp – avem timp să învățăm de toate, să explorăm locuri și direcții noi, să ne facem vise și să renunțăm la ele pentru a face loc altora, să fim constanți pe drumul ales sau să îl schimbăm cu totul, o dată, de două ori, de oricâte ori este nevoie; avem timp să o luăm mereu de la capăt și să devenim în fiecare zi mai buni, avem timp de victorii, de eșecuri și dezamăgiri din care să învățăm, avem timp să îi ascultăm pe oamenii care ne cer ajutorul, avem timp pentru toate, dar cel mai important, trebuie să ne facem timp să ne ascultăm pe noi.

Și chiar și atunci când pare că “there’s no way out” sau e greu să o facem, avem timp inclusiv să rescriem narativul nostru personal, de fiecare dată când ajunge să ne limiteze și să nu ne mai facă fericiți. Iar dacă schimbarea poate să includă o renunțare (la mentalități, la medii, la oameni, la alegeri din trecut), ceea ce facem nu este să fugim de noi sau de realitate, ci tocmai să ne apropiem mai mult și mai rapid de noua destinație și de ceea ce trebuie să fim cu adevărat. Într-o lume în care singura constantă e schimbarea, cred că trebuie să ne sperie mai degrabă tocmai stabilitatea, constanța și linearitatea decât dorința și elanul de a ne reinventa și redescoperi. Singura condiție pentru a reuși în parcursul nostru este să ne observăm constant povestea personală în care alegem să trăim. Iar după ce o observăm, având suficientă libertate, spațiu și timp, putem să o transformăm, treptat, pe ea într-o poveste de succes, iar pe noi cu adevărat în versiunea noastră cea mai bună.”, a scris Claudia Timofte

Textul integral AICI

Comments

comentarii

Clujenii mai au la dispoziție trei seri în care se pot bucura de instalațiile de lumini din cadrul festivalului Lights On. Festivalul se încheie în 27 noiembrie.... Citește mai mult
O vulpe care a fost rănită în urma unui accident rutier, a fost salvată după mai multe zile de agonie, în comuna Florești.... Citește mai mult

Lasă un răspuns

error: Alert: Conținut protejat !!