Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Achitare după condamnare. ”Raportat la decizia CC, nu există nicio urmare de abuz în serviciu”

Achitare după condamnare. ”Raportat la decizia CC, nu există nicio urmare de abuz în serviciu”

Un agent procedural de la Judecătoria Cluj-Napoca a fost achitat, ieri, de Curtea de Apel Cluj de incracțiunile de abuz în serviciu și fals, după ce la prima instanță fusese condamnat. În apel, chiar și procurorul de ședință de la Parchetul Curții de Apel Cluj, un magistrat cu o vastă experiență, a pus concluzii de achitare pe ambele infracțiuni, raportat la celebra decizie 405/2016 a Curții Constituționale (CC), care spune că faptele ”trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.”

În rechizitoriul din octombrie 2015, s-a reţinut că inculpatul, ”în cursul lunii octombrie 2011, în calitate de agent procedural al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe de o parte, a falsificat cu ocazia întocmirii un număr de 8 dovezi de îndeplinire a procedurii de citare cu privire la numiţii E.R., S.Z.K.B., E.V.S., A.S., C.I., M.A., R.R. şi C.R., pentru termenul din 17.02.2012 în dosarul nr.5606/1117/2009* al Tribunalului Cluj, prin sublinierea pe aceste documente a menţiunilor necorespunzătoare adevărului, în sensul afişării citaţiilor pe uşa princi- pală a locuinţei destinatarului şi atestării faptului că nicio persoană nu a fost găsită, iar pe de altă parte, cu ştiinţă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu a îndeplinit procedurile de citare şi nu a respectat în mod vădit dispoziţiile legale prevăzute la acea dată în materia citării persoanelor şi comunicării actelor de procedură din vechiul Cod de procedură civilă, cauzând vătămarea intereselor legitime ale sus-numiţilor de a lua la cunoştintă despre termenul de judecată, la timp şi potrivit căilor legale, la data la care instanţa apreciază că trebuie emise şi trimise citaţiile, astfel încât să îşi poată pregăti apărările pe care le consideră utile în cauză, în acelaşi mod ca şi adversarul din proces.”

Condamnat în primă instanță

Agentul procedural a fost condamnat de Judecătoria Dej la 6 luni închisoare cu suspendare.  În motivarea sentinței de la fond se arată că ”fapta aceluiaşi inculpat, care, în cursul lunii octombrie 2011, în calitate de agent proce- dural al Judecătoriei Cluj-Napoca, cu ştiinţă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu a îndeplinit procedurile de citare a numiţilor E.R., S.Z.K.B., E.V.S., A.S., C.I., M.A., R.R. şi C.R., pentru termenul din 17.02.2012 în dosarul nr.5606/1117/2009* al Tribunalului Cluj, cu nerespectarea vădită a dispoziţiile legale prevăzute la acea dată în Capitolul II – „Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură” din vechiul Cod de procedură civilă, cauzând vătămarea intereselor legitime ale sus-numiţilor de a lua la cunoştintă despre termenul de judecată, la timp şi potrivit căilor legale, la data la care instanţa apreciază că trebuie emise şi trimise citaţiile, astfel încât să îşi poată pregăti apărările pe care le consideră utile în cauză, în acelaşi mod ca şi adversarul din proces, întruneşte obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată (8 acte materiale), prev. de art.246 cu aplicarea art.41 alin.(2) din Codul penal din 1968 şi art.5 din noul Cod penal.”

Achitat la Curtea de Apel

Solutia pronunțată în 16 februarie de Curtea de Apel Cluj”În baza art.421 pct.2 lit.a C.p.p. admite apelurile declarate de Parchetul de pe lânga Judecatoria Dej si inculpatul H.D. împotriva sentintei penale nr.1370/21.11.2016 a Judecatoriei Dej, pe care o desfiinteaza în întregime. Pronuntând o noua hotarâre în aceste limite, dispune, în baza art.16 lit.b C.p.p. achitarea inculpatului H.D. de sub învinuirea comiterii infractiunii de fals intelectual în forma continuata prev. de art. 289 cu aplicarea art.41 alin.2 C.p. anterior.

În baza art.16 lit.a C.p.p. achitarea inculpatului H.D. de sub învinuirea comiterii infractiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în forma continuata prev. de art.246 cu aplicarea art.41 alin.2 C.p. anterior. Stabileste onorariu aparator din oficiu în suma de 260 lei ce se va avansa din FMJ în favoarea av.T.B. Cheltuielile judiciare avansate de stat atât la fond cât si în apel ramân în sarcina acestuia. Definitiva.”

Art. 16 CPP: Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

Procurorul de ședință de la PCA Cluj a cerut achitarea, raportat la decizia CC

Procurorul de ședință în apel a fost Violeta Trăistaru, care este procuror general adjunct al Parchetului Curții de Apel Cluj și are o experiență de peste 20 de ani în domeniu. În concluziile puse de procuror se arată că trebuie să există un grad de intensitate al vătămării care să justifice sancțiune penală, așa cum se arată în decizia 405/2016 a CCR.

Extras din concluziile procurorului de ședință: ”Nu în ultimul rând, trebuie analizat elementul de gravitate şi intensitate a urmării. Prezumând că reclamanţii într-adevăr doreau să se prezinte, să mai propună probe şi să se războiască cu partea adversă în condiţii de deplină egalitate şi prin prezenţa fizică, trebuie analizat dacă, în aceste condiţii, conduita inculpatului putea produce un efect dirimant pentru obţinerea dreptului material. Or, solicită a se observa că trei dintre reclamante au fost audiate, respectiv interogate telefonic, ocazie cu care au precizat că la momentul facerii citării nu se mai aflau la sediul procesual ales pentru că părăsiseră această locaţie din considerente diverse şi nu au anunţat pe nimeni. Prin urmare, obiectiv nu li se putea produce un prejudiciu pentru că dacă aceste persoane nu au considerat necesar să modifice locul citării şi nu se mai aflau la locul citării, nu aveau cum să fie citate.

Elementul de intensitate nu poate fi dovedit pentru motivul care rezultă din încheierea de şedinţă din 17 februarie, încheiere care este depusă la dosar. Cu acea ocazie, instanţa a întrebat părţile prezente dacă au cereri. Nimeni nu a avut nicio cerere, nu s-a solicitat sancţionarea agentului procedural şi nu invocat lipsa de procedură, ci s-a constatat expresis verbis că procedura este îndeplinită. În aceste condiţii şi cunoscându-se că nu s-a îndeplinit corect procedura şi că nimeni nu a ştiut de proces dintre reclamanţi, se ridică problema legată de motivul pentru care nu s-a solicitat instanţei sancţionarea administrativă a agentului procedural şi motivul pentru care nu s-a solicitat să se constate că nu este îndeplinită procedura de citare, pentru că în mod vădit nu era îndeplinită şi persoana vătămată prezentă la acest termen ştia acest lucru pentru că a scris acest element în declaraţia olografă.

Or, prima etapă de sancţionare în cazul abuzului în serviciu care este avută în vedere este de a cere sancţionarea începând de la cel mai puţin intens nivel de sancţionare, adică amenda judiciară. Dacă se va aprecia că gradul de intensitate al vătămării şi al efectelor este atât de mare încât sancţionarea administrativă este insuficientă, se trece la sancţiunea penală. Or, cât timp persoanele care sunt primele interesate (reclamanţii) nu sesizează instanţei civile o astfel de încălcare şi doar una dintre ele declară în faţa organului judiciar penal că această vătămare prezintă o asemenea intensitate, nemotivată, de natură a cere sancţionarea penală, se pune problema dacă există această urmare sau nu. În aprecierea sa personală, această urmare nu există şi raportat la decizia Curţii Constituţionale, cel puţin în acest moment procesual aspectele învederate nu îşi găsesc reflectare în dispoziţiile normei aşa cum a fost reţinută pentru a fi aplicată de Curtea Constituţională. Pentru acest motiv, nu există nicio urmare de abuz în serviciu sub aspectul menţionat.

Învederează din nou că acţiunea reclamanţilor a fost admisă cu privire la aspectul esenţial cerut şi li s-au acordat drepturile solicitate în condiţiile în care şase dintre reclamanţi nu au fost interesaţi să participe la judecată, nu i-a interesat niciodată modul de evoluţie, nu au intenţionat să se prezinte şi nu s-au prezentat la judecarea propriei cauze pentru care unii pretind că au depus diligenţe şi au fost vătămate de activităţile inculpatului.

Prin urmare, infracţiunea de abuz în serviciu nu există. Mai subliniază că trei dintre reclamanţi s-au prezentat deşi nu au fost citaţi niciodată. Astfel, la unul din termene se prezintă una din reclamante, respectiv A.M., care nu a fost citată niciodată şi care nu spune în ce condiţii a aflat de derularea acestui proces civil.”

Extras din Decizia CCR nr.405/2016

69. Curtea apreciază că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Curtea reține că din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.

70. Curtea observă că acest principiu este receptat în jurisprudența curților constituționale, precum și în cuprinsul unor documente ale Comisiei europene pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția) sau ale altor entități. Astfel, Curtea Constituțională a Lituaniei a reținut că principiul constituțional al statului de drept ar fi încălcat în cazul în care răspunderea juridică a fost stabilită în lege pentru o astfel de faptă care nu este periculoasă pentru societate, și, prin urmare, nu trebuie sancționată, respectiv o sancțiune strictă (răspunderea juridică) a fost stabilită în lege pentru o faptă care este contrară legii, și a cărei sancțiune sau pedeapsă impusă celui care a săvârșit-o este în mod evident prea mare, disproporționată (inadecvată) cu încălcarea comisă și, prin urmare, injustă (Decizia din 10 noiembrie 2005, pronunțată în Cazul nr.01/04). Tribunalul Constituțional din Portugalia a reținut, în esență, că într-un stat democratic bazat pe domnia legii trebuie să se acorde atenție principiului constituțional potrivit căruia legea penală trebuie să fie utilizată numai pentru a proteja bunurile și valorile juridice care merită în mod clar o protecție penală (POR-2012-1-008, Codices). De asemenea, Curtea Constituțională a Ungariei a reținut că rolul sistemului sancționator de drept penal ca o măsură ultima ratio înseamnă, fără îndoială, că acesta trebuie aplicat în cazul în care măsurile reglementate prin intermediul altor ramuri de drept se dovedesc insuficiente. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a Ungariei nu ia în considerare starea sistemului juridic în vigoare, ci ia în considerare și potențialul său de dezvoltare. Reglementarea incompletă a sistemului de sancțiuni juridice disponibile nu este un argument acceptabil în sine pentru a declara un anumit comportament ca infracțiune; restrângerea penală a drepturilor fundamentale constituționale nu este nici necesară, nici proporțională dacă este fundamentată pe astfel de motive [Decizia nr.18/2004. (V.25.)].

71. De asemenea, Curtea reține că, la solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a adoptat Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară (8—9 martie 2013). Curtea constată că, în cadrul acestui raport, Comisia de la Veneția a considerat că «prevederile penale care interzic „abuzul în serviciu”, „folosirea inadecvată a puterilor” și „abuz de putere” sau infracțiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneția recunoaște că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale […]. În același timp, Comisia subliniază că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerințele calitative ale art.7 al CEDO, cât și la alte cerințe fundamentale conform principiului statului de drept, precum previzibilitatea și securitatea juridică, și relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive. Comisia de la Veneția consideră că prevederile penale naționale cu privire la „abuzul în serviciu”, „abuz de putere” și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice ș.a.m.d. […]. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerința existenței intenției sau neglijenței grave. Pentru cazurile de „abuz în serviciu” sau „abuz de putere” care implică interese economice, poate fi considerată adecvată cerința unei intenții de câștig personal, fie pentru persoana în cauză sau, de exemplu, pentru un partid politic. […] În măsura în care prevederile penale de „abuz în serviciu” și „abuz de putere” sunt invocate împotriva miniștrilor pentru acțiuni care sunt în principal de natură politică, atunci acest fapt trebuie făcut ca ultimă soluție (ultima ratio). Mai mult, nivelul sancțiunilor trebuie să fie proporțional cu infracțiunea comisă și să nu fie influențat de considerente și dezacorduri politice. Comisia de la Veneția apreciază că responsabilitatea de a nu folosi eronat prevederile privind „abuzul în serviciu” împotriva foștilor sau actualilor miniștri pentru motive politice ține atât de sistemul politic, cât și de procurorul general și instanțele de judecată, indiferent dacă ministrul este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare».

72. Curtea observă că, în final, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reținând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneția, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluția nr.1950(2013), în care: «îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la „abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția; invită autoritățile competente ale acelor state membre ale căror Constituții prevăd proceduri speciale de punere sub acuzare pentru răspunderea penală ministerială de a se asigura că acestea sunt interpretate și aplicate cu gradul de precauție și de reținere recomandate de Comisia de la Veneția».

73. Totodată, Curtea observă că, în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573, la pct.2.2.1 — Necesitate și proporționalitate — dreptul penal ca măsură de ultimă instanță (ultima ratio) — se precizează că „anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancțiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii și dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.”

74. Având în vedere aceste premise, Curtea observă că sfera subiecților activi care pot săvârși infracțiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispozițiilor art.175 din Codul penal, aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art.308 alin.(1) din Codul penal, dispozițiile art.289—292, 295, 297—301 și 304 privitoare la funcționarii publici „se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.(2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”. Din analiza acestor din urmă dispoziții rezultă că sfera subiecților activi în cazul infracțiunii de abuz în serviciu excedează sferei persoanelor care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Astfel, subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și orice persoană fizică, ce exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.175 alin.(2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

75. Pe de altă parte, Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu.

76. Plecând de la cele expuse anterior, Curtea constată că, în prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.

77. Astfel, Curtea observă că, potrivit art.247 alin.(2) din Legea nr.53/2003 — Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.345 din 18 mai 2011, „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”. Totodată, Curtea constată că, potrivit Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art.1349 alin.(1) și (2) din Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

78. Analizând comparativ reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu cu dispozițiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reține că, deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din comiterea faptei.

79. Mai mult, Curtea observă că noțiunea de „act”, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia. Astfel, Curtea observă că această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești. Din această perspectivă, Curtea observă că modalitatea de interpretare a noțiunii de „act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

80. În concluzie, Curtea reține că sarcina aplicării principiului „ultima ratio” revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/ Guvern), cât și de organele judiciare — ministerul public și instanțele judecătorești —, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.

81. În continuare, în ceea ce privește celelalte critici de neconstituționalitate, Curtea apreciază că acestea nu pot fi reținute. Astfel, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la impredictibilitatea dispoziției legale sub aspectul formei de vinovăție cerute pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea observă că dispozițiile art.246 și 248 din Codul penal din 1969 cuprindeau sintagma „cu știință”, în vreme ce noile dispoziții nu mai specifică expres în cuprinsul lor care este forma de vinovăție cerută. Însă, potrivit dispozițiilor art.16 alin.(6) din Codul penal, „Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”. Cu alte cuvinte, atunci când intenția legiuitorului este aceea de a sancționa faptele săvârșite cu forma de vinovăție a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracțiunii. De altfel, Curtea constată că încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracțiunea de neglijență în serviciu reglementată în art.298 din Codul penal, iar nu infracțiunea de abuz în serviciu. Totodată, Curtea reține că este opțiunea legiuitorului să incrimineze săvârșirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituționale ale art.1 alin.(5).

82. În continuare, în ceea ce privește critica potrivit căreia termenul „act” folosit în cuprinsul textului de lege criticat este lipsit de previzibilitate și claritate, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la termenul „act”, Curtea observă că doctrina este unanimă în a considera că acesta este folosit în cadrul infracțiunii în cauză în înțelesul de operație care trebuie efectuată de funcționar (sau alt salariat) potrivit solicitării făcute de o persoană și conform atribuțiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri și alte operații date în competența unui serviciu. Astfel, noțiunea de „act” din cadrul dispoziției criticate se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcționarul public, în accepțiunea art.175 din Codul penal, le are potrivit legii, în accepțiunea dată de instanța de contencios constituțional prin prezenta decizie.

83. Totodată, Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art.297 din Codul penal nu se menționează dacă „actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. Curtea constată că, astfel cum s-a arătat anterior, „actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. De altfel, Curtea constată că și în doctrină s-a reținut că situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul.

84. În continuare, Curtea observă că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispozițiile art.297 din Codul penal, și anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice”, criticată de autorii excepției ca fiind lipsită de claritate, Curtea observă că sintagma „interes legitim” nu este definită în Codul penal. Curtea reține, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” se înțelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune știrbirea efectivă a drepturilor și intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcționarul care are atribuții de serviciu în ceea ce privește realizarea drepturilor și intereselor respective. Totodată, Curtea reține că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „interes” reprezintă acțiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acțiunea de a acoperi unele trebuințe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziție normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât și în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social.

85. Astfel, Curtea apreciază că „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime” presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorința/preocuparea acesteia de a-și satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reținut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituție și de legile în vigoare, potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului. Așadar, gama intereselor (dorința de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obține un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilitățile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societății pe care legea i le recunoaște și garantează. Este totuși necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracțiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară

Comments

comentarii

Lasă un răspuns