Trei avocați din București, care au reprezentat din oficiu mii de părți civile dintr-un dosar privind o mega-escrocherie de tip piramidal, au învins România la CEDO și primesc daune morale pentru că le-au fost reduse mult onorariile de către Curtea de Apel București. CEDO consideră că s-a încălcat astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind dreptul de proprietate.
Avocații Carmen Mariana Agache, Daniela Lorelay Dănoiu si Cosmin-Gabriel Scărlatescu au primit la CAB câte 25.000 lei, în loc de 430.000 lei, cât ar fi rezultat din formula stabilită de prima instanță: 150 (lei) x 8607 (nr. părți civile) / 3 (avocați). Acum au câștigat daune morale de câte 5.000 euro și posibilitatea de a cere revizuirea deciziei CAB.
Argumentația judecătorilor CEDO privind încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției:
”Curtea de Apel București a considerat că prin validarea onorariilor avocaților din oficiu, instanțele au și posibilitatea de a revizui cuantumul maxim al onorariilor prevăzute la articolul 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008 , protocol care nu prevedea un plafon pentru onorariile avocaților numiți de instanță. Tot conform Curții de Apel, lipsa unui plafon legal stabilit pentru onorariile avocaților numiți de instanță a reprezentat o omisiune care a fost în cele din urmă remediată prin Protocolul din 11 iunie 2015, care a fixat unul în cazul reprezentării mai multor părți civile de către același avocat din oficiu,. Aplicând acest raționament la prezenta cauză și după ce a apreciat că există o diferență disproporționată între serviciul prestat de reclamanți – care a constat într-o apărare de care au beneficiat toate părțile civile – și onorariile calculate în baza Protocolului din 1 decembrie 2008, Curtea de Apel a decis reducerea onorariilor fiecăruia dintre reclamanți prin determinarea unei sume fixe de 25.000 lei (adică aproximativ 5.681 euro), în loc să calculeze onorariile prin înmulțirea numărului părților civile cu suma, respectiv 150 lei, prevăzute la articolul 5 e) din Protocolul din 1 decembrie 2008..
În primul rând, Curtea (CEDO – n.red) consideră că, deși revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor judecătorești, interpretarea legislației interne (Radomilja și alții împotriva Croației [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 149, 20 martie 2018), justificarea oferită de Curtea de Apel în susținerea deciziei sale de reducere a onorariilor reclamanților nu este convingătoare. În primul rând, trebuie menționat că în temeiul articolului 82 § 3 din Legea nr. 51/1995, onorariile avocaților trebuiau să fie validate de către instanță, în funcție de natura lucrării și volumul acesteia, în limita sumelor stabilite. prin protocolul încheiat între UNBR și Ministerul Justiției și că autoritatea judiciară avea opțiunea de a menține sau de a majora cuantumul onorariilor stabilite inițial (a se vedea paragraful 26 de mai sus) . În ceea ce privește prevederile Protocolului din 1 decembrie 2008, reține că a fixat o sumă de 150 lei (aproximativ 34 euro) pentru a asigura reprezentarea fiecărei părți civile în procesul penal (a se vedea paragraful 28 de mai sus). De altfel, reiese că temeiul de drept invocat de Curtea de Apel prevedea o singură situație în care onorariile acordate avocaților numiți de instanță puteau fi reduse și anume intervenția unui avocat ales de reclamantă, care de altfel nu era incidentală în cazul reclamanților . În continuare, deși legislația aplicabilă prezentei cauze nu prevedea un plafon al onorariilor avocaților desemnați de instanță într-o situație similară cu cea a reclamanților, Curtea de Apel a aplicat retroactiv principiul plafonului onorariilor stabilit de protocol. din 11 iunie 2015 (a se vedea paragraful 29 de mai sus; a se vedea, mutatis mutandis, Maurice împotriva Franței [GC], nr. 11810/03, §§ 90-93, CEDO 2005‑IX).
În ceea ce privește serviciile juridice din oficiu prestate de reclamanți în beneficiul părților civile, Curtea observă că de la 27 mai 2008 și până la 7 octombrie 2014, data pronunțării hotărârii din instanța de fond, adică de peste șase ani, au reprezentat 8.607 părți civile , în cadrul celor patruzeci și șase de ședințe care au avut loc în fața instanței de fond. În ceea ce privește aprecierea făcută de Curtea de Apel cu privire la serviciile prestate de reclamanți, Curtea observă că aceasta este contrazisă de aprecierea făcută de judecătorul de fond în fața căruia s-a desfășurat procesul penal. validarea și menținerea, în condițiile art. 82 § 3 din Legea nr. 51/1995, a taxelor prevăzute la articolul 5 e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, fără a proceda la vreo reducere.. Curtea reține în acest sens, la fel ca și reclamanții, că rapoartele care justifică plata taxelor de către Ministerul Justiției nu au fost nici contestate, nici anulate de autoritățile naționale. Aceste constatări ar putea fi suficiente pentru a concluziona că motivele în sprijinul hotărârii din 9 iulie 2015 a Curții de Apel București nu erau conforme cu dispozițiile legale interne și că hotărârea în cauză era arbitrară ( a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė, citată mai sus, § 113).
În al doilea rând, Curtea constată că argumentul reclamanților este confirmat de exemplele de jurisprudență națională furnizate de părți la dosar. Astfel, dintre cele opt curți de apel cărora li s-a adresat cererea formulată de agentul guvernamental, doar două dintre ele (curțile de apel Bacău și Pitești) au oferit fiecare câte un exemplu de jurisprudență referitor la perioada în care Protocolul. din 1 decembrie 2008 a fost aplicabilă. Celelalte curți de apel nu au prezentat exemple de jurisprudență în susținerea opiniilor lor și nici exemple de hotărâri care intrau în aplicarea Protocolului din 11 iunie 2015, care a intrat în vigoare după încheierea procesului în cursul pe care reclamanții și-au prestat serviciile în numele părților civile
După cum reiese din exemplul de jurisprudență oferit de Curtea de Apel Bacău, avocatul a fost criticat, printre altele, pentru prestarea unui serviciu juridic minim . În ceea ce privește exemplul de jurisprudență oferit de Curtea de Apel Pitești, Curtea reține că aceasta a fost o confirmare a reducerii onorariilor avocaților decise de judecătorul de fond, fără a preciza însă temeiul juridic în sprijinul acestei decizii și în timp ce se bazează pe un serviciu juridic minim oferit de avocații numiți de instanță. Potrivit Curții, aceste exemple de jurisprudență nu sunt relevante deoarece misiunea reclamanților din prezenta cauză nu a fost considerată de către instanțe ca un serviciu juridic minim, ci ca o misiune de asistență juridică de care au beneficiat toate părțile civile (a se vedea paragraful 18 de mai sus). De altfel, spre deosebire de situațiile expuse în cele două exemple de jurisprudență furnizate de Guvern, în speță reducerea onorariilor a avut loc în apel, după ce instanța de fond a confirmat onorariile calculate în temeiul art. Protocolul din 1 decembrie 2008
În plus, Curtea observă că cele trei exemple de jurisprudență furnizate de reclamanți indică faptul că instanțele interne nu au redus onorariile acordate avocaților numiți de instanță care, la fel ca reclamanții, au asistat mai multe părți civili, ci au acordat suma prevăzută la articolul 5 e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 . Unii dintre judecătorii curților de apel au susținut această jurisprudență exprimând opinii potrivit cărora onorariile acordate avocaților numiți de instanță nu puteau face obiectul unei reduceri de către instanțe.
Curtea concluzionează că aceste elemente pot confirma că argumentele în susținerea hotărârii din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, care a justificat reducerea onorariilor reclamanților, nu erau conforme cu legislația națională aplicabilă în materie, astfel cum este interpretată de jurisprudența națională relevantă și că, în consecință, reclamanții nu ar fi putut prevedea că onorariile lor, stabilite în temeiul articolului 5 e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, vor fi reduse de către instanțele interne
În al treilea rând și în sfârșit, Curtea reiterează că o normă este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva ingerinței arbitrare a puterii publice . Aceasta presupune că orice ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie, așadar, să fie însoțită de garanții procedurale care să ofere persoanei în cauză o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul autorităților competente, astfel încât să permită o contestare efectivă. măsurile atacate ( a se vedea și Stolyarova împotriva Rusiei, nr.15711/13, § 43, 29 ianuarie 2015).
În speță, Curtea reamintește că ingerința în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la respectarea bunurilor lor s-a produs în apel, când hotărârea definitivă a fost pronunțată de Curtea de Apel București la 9 iulie 2015 . Desigur, prin sentința din 7 octombrie 2014, instanța de fond nu a precizat cuantumul exact al onorariilor la care aveau dreptul reclamanții, dar nici nu a procedat la o reducere a acestor onorari, limitându-se doar la validarea mandatelor solicitanților și la confirmarea sumelor acestor taxe în conformitate cu articolul 5 e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 . Solicitarea reclamanților de a se preciza cuantumul onorariilor lor în dispozitivul hotărârii din 7 octombrie 2014 a fost respinsă definitiv la 9 iulie 2015, când Curtea de Apel a decis să le acorde onorarii reduse
În plus, Curtea reține că precizarea referitoare la etapa procesuală în care a avut loc ingerința este cu atât mai importantă în prezenta cauză cu cât, după cum reiese din probele de la dosar, legislația națională nu oferea nicio posibilitate reclamanții să conteste ingerința reclamată. În acest sens, Curtea ia act de demersurile întreprinse de reclamanți în fața Înaltei Curți pentru a contesta reducerea onorariilor acestora decisă de Curtea de Apel București, care a avut ca rezultat respingerea recursului lor în casație declarat inadmisibil. Ineficacitatea acestui remediu extraordinar a fost, de altfel, confirmată de Curtea Constituțională care a precizat că reclamanții, în calitate de avocați ai părților civile, nu puteau introduce un astfel de recurs în casație. În sfârșit, absența oricărei posibilități efective pentru reclamanții din prezenta cauză de a contesta ingerința în dreptul lor la respectarea bunurilor lor este confirmată de majoritatea curților de apel consultate pe această temă. Doar reprezentantul Curții de Apel Pitești a considerat că reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac efectivă, fără însă a preciza natura acestuia . Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de garanții procedurale suficiente pentru a-și apăra interesele patrimoniale (a se vedea, mutatis mutandis, Capital Bank AD c. Bulgaria, nr. 49429/99, §§ 135-140, CEDO 2005-XII (fragmente)).
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru lipsa unui temei juridic clar și previzibil, înconjurat de suficiente garanții împotriva arbitrarului, justificând măsura de reglementare a folosirii bunurilor luate în detrimentul reclamanților.”
Duane morale
”Declară, cu majoritate, reclamațiile referitoare la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate și a dreptului la o cale de atac efectivă admisibile, iar restul cererilor inadmisibile;
Hotărăște, cu patru voturi la trei, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”
Decide, cu patru voturi la trei, că Statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorate drept impozit pe aceste sume, care vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data stingerii, pentru prejudiciul moral;”
Art. 1 din Protocolul nr. 1 – Dreptul de proprietate
„1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
2. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Textul complet al hotărârii în limba franceză AICI
