,,Se impune concluzia că adaptarea contractului trebuie să privească suportarea de către fiecare parte cocontractantă a jumătate din diferența de curs dintre cel de la data încheierii contractului și cel de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.”

Constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii este noul trend în materie de contracte abuzive, instanțele de judecată care analizează aceste condiții dau soluții parțial favorabile consumatorilor, în sensul că adaptează contractele pentru viitor, ținând cont de cele dispuse de CJUE și anume că posibilitatea de interveni asupra contractului în mod efectiv, în sensul adaptării sale noilor condiții, poate avea efecte juridice doar pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.

Redăm părțile relevante dintr-o decizie a Tribunalului Galați pronunțată în luna ianuarie 2021, prin care diferența de curs pentru ratele achitate în viitor va fi suportată în proporții egale de consumator și banca creditoare:

,,Prin sentința civilă nr. 7591/10.12.2019, Judecătoria Galați a admis în parte cererea formulată de reclamanta A.A. în contradictoriu cu pârâtele B.B.B., C.C. și EFG D.D. II BV, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. art. IV punctul 4.1 din contractul de credit nr. CL277153 din data de 04.09.2007 referitoare la comisionul de acordare, a repus părțile în situația anterioară și obligă pârâta C.C. la plata către reclamantă a sumei de 617,5 CHF la cursul BNR de la data plății, reprezentând contravaloarea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor contractuale anulate, a dispus adaptarea pentru viitor a contractului de credit nr. 184CSF (…) /04.09.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul acestui contract se vor calcula începând cu data pronunțării hotărârii la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul încheierii contractului, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării, a respins celelalte capete ale cererii ca neîntemeiate și a obligat pârâtele la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Referitor la impreviziune, prima instanță a reținut următoarele:

,,În continuare, instanța va analiza îndeplinirea condițiilor impreviziunii.

În ceea ce privește impreviziunea, aceasta trebuie dovedită în concret, îndeplinirea condițiilor impreviziunii, așa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale.

Astfel, se observă că, în paragraful 49 al considerentelor deciziei amintite, instanța de contencios constituțional arată că „argumentele reținute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite cu privire la incidența teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile și în materia contractelor de credit în franci elvețieni. Astfel, instanța judecătorească are competența și obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile existenței acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci elvețieni cunoaște un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanțelor care au condus la contractarea creditului.”

Curtea reține în motivare că incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia (paragraful 44).

În considerentele relevante ale deciziei nr. 623 din 25.10.2016, Curtea Constituțională a reținut că:

– contractul de credit „presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[…] Însă, odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supra-adăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.” (paragrafele 96 și 98);

– „din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/ forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și buna-credință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa [art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864]. Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine-stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Așadar, echitatea, alături de buna-credință, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele.

Prin urmare, potrivit arhitecturii constituționale și legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanței judecătorești, organ care beneficiază de garanția de independență și imparțialitate și care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului.

Consecința luării în considerare a criteriului bunei-credințe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenția judiciară este limitată de îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii contractuale”. (paragrafele 99 și 100);

– controlul judecătoresc va viza în această situație „condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale)” (paragraful 117);

– în condițiile în care trăsătura esențială a statului de drept o constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii, „singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

Curtea mai reiterează faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.” (paragraful 119).

În privința modalității concrete de intervenție a instanței în acest cazuri, Curtea Constituțională reține, în paragraful 49 al considerentelor deciziei nr. 62/2017, că „aceasta are posibilitatea de interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului. Adaptarea la noile condiții se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligațiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei”.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor impreviziunii, este de observat că evenimentul excepțional și exterior contractului invocat de către reclamantă este reprezentat de faptul notoriu al creșterii excesive a cursului leu/CHF, de la momentul încheierii contractului de credit și până la data formulării cererii de chemare în judecată.

Așadar, față de cele mai sus reținute, instanța constată că în prezenta cauză impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Instanța reține că evenimentul invocat nu numai că a fost imprevizibil, dar a condus la un dezechilibru contractual major între părțile contractante, fiind de notorietate că aprecierea monedei CHF a condus la dublarea cursului de schimb valutar.

Referitor la evenimentul excepțional și exterior ce a intervenit pe parcursul derulării contractului, instanța reține că la momentul încheierii contractului (04.09.2007) cursul de schimb al monedei CHF a fost de 1 CHF = 2,0016 RON (conform arhivei BNR – https://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2007-09-04), iar la momentul formulării cererii (28.08.2018) cursul de schimb al monedei CHF a fost de 1 CHF = 4,0661 RON (conform arhivei BNR – https://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2018-08-28), în creștere cu 2,064 lei față de momentul încheierii contractului, reprezentând o creștere de peste 50 %.

Astfel, această creștere reprezintă un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzută de niciuna dintre părți, fiind un risc supra-adăugat, distinct de riscul contractual inerent asumat de către contestatori, creșterea progresivă și substanțială a francului elvețian, neputându-se aprecia la momentul anului 2007.

Reclamantul a solicitat adaptarea contractului de credit pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor apărute ulterior încheierii contractului de credit respectiv adaptarea obligațiilor de restituire a creditului la cursul de schimb RON/CHF de la data încheierii contractului (04.09.2007) majorat cu 20%, instanța reține că această solicitare este neîntemeiată, față de efectele constatării îndeplinirii condițiilor impreviziunii și cu privire la modalitatea de repartizare a riscului supra-adăugat.

Adaptarea contractului se poate realiza doar pentru viitor, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (28.08.2018) și nu produce efecte retroactive, iar riscul supra-adăugat trebuie să fie suportat de ambele părți contractuale în baza principiului echității. Adaptarea contractului în urma intervenirii unui eveniment excepțional nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, întrucât în acest caz s-ar produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul creditorului, acesta fiind ținut să suporte întregul risc aferent hipervalorizării francului elvețian.

Principiul bunei-credințe în executarea obligațiilor contractuale și principiul echității reclamă ca părțile să suporte în mod egal acest risc supra-adăugat.

Prin urmare, față de acest capăt de cerere, instanța va dispune adaptarea pentru viitor a contractului, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul acestui contract se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul încheierii contractului, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.”

Împotriva acestei hotărâri, la data de 19.12.2019, au declarat apel pârâtele B.B.B. și D.D. Europe Funding II BV, care au solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii tuturor capetelor de cerere ca neîntemeiate.

Apelantele a arătat, în esență, că susținerile intimaților sunt vădit neîntemeiate nefiind îndeplinită practic niciuna dintre condițiile caracterului abuziv al clauzelor.

Acestea nu numai că au fost negociate cu reclamanta, fiind introduse cu bună-credință de către bancă, dar clauzele în cauză nu au instituit un dezechilibru contractual, fiind formulate într-un mod clar și inteligibil.

Justificarea introducerii clauzelor criticate a fost fundamentată pe asigurarea contraprestațiilor unor servicii pe care banca le oferea în vederea corectei derulări a relației contractuale.

În ceea ce privește soluția de adaptare a contractului, apelantele au arătat că ambele părți contractante și-au asumat riscul valutar la contractului la încheierea contractului. Mai mult decât atât, variabilitatea cursului valutar reprezenta un fapt notoriu adus la cunoștința consumatorului, astfel încât acesta nu poate susține necunoașterea acestui aspect al contractuluide credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. C. proc. civ., Legii nr. 193/2000.

Apelanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Intimata-reclamantă A.A. a depus întâmpinare prin care a arătat că este nejustificată perceperea comisionului de acordare, în cazul în care nu este specificat în contract scopul perceperii acestuia și în contextul în care a suportat și comisionul de analiză.

Referitor la clauza de risc valutar intimata a arătat că aceasta are caracter abuziv.

A arătat că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii raportat la majorarea excesivă a cursului de schimb CHF/leu, prima instanță adaptând în mod legal contractul.

Odată cu întâmpinarea intimata-reclamantă A.A. a formulat apel incident solicitând completarea sentinței atacate cu dispoziția de constatare a caracterului abuziv al art.IV pct. 4.3 privind posibilitatea băncii de modificare a dobânzii și a comisioanelor, având în vedere că, deși în cuprinsul considerentelor este analizat caracterul abuziv al clauzei, soluția cu privire la aceasta nu apare și în dispozitiv.

Instanța a administrat proba cu înscrisuri.

Apelantele B.B.B. și D.D. Europe Funding II BV au depus răspuns la întâmpinarea depusă de A.A. prin care au reiterat, în esență, susținerile formulate prin cererea de apel.

De asemenea, au depus întâmpinare la apelul incident prin care au arătat că instanța s-a pronunțat asupra caracterului abuziv al art.IV pct. 4.3, în sensul constatării existenței acestui caracter.

De asemenea, împotriva hotărârii a formulat apel la data de 13.01.2020, pârâta C.C. SA solicitând schimbarea în parte a sentineți atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de ea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și respingerea celorlalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Apelanta a arătat că, anterior procedurii de fuziune dintre ea și Bancpost SA, creanța rezultată din contractul încheiat cu reclamanta A.A. a fost cesionată către D.D.Europe Funding II BV (fostă EFG New Europe Funding II BV), apelanta neavând niciodată calitatea de creditoare a reclamantei.

Referitor la comisionul de acordare, a arătat că nu se creează nici un dezechilibru contractual prin perceperea acestuia, acesta reprezentând o parte a prețului contractului care nu poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv al clauzei. A mai arătat apelanta că sancțiunea pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze este lipsirea de efecte a acesteia pentru viitor, neputându-se pune în discuție prestații anterioare constatării caracterului abuziv.

Cu privire la aplicarea impreviziunii, apelanta a arătat că majorarea cursului de schimb nu reprezintă un risc supra-adăugat care să conducă la adaptarea contractului, riscul valutar fiind asumat de pățri la încheierea contractului.

A mai susținut că modul de adaptare a contractului stabilit de către prima instanță vină să modifice contractul dintre părți, soluția fiind nelegală.

În drept, apelanta a invocat dispozițiile O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 193/200, O.U.G. nr. 50/200, C. proc. civ.

Apelanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (f 43-50).

Intimatele-apelante D.D.Europe Funding II BV și B.B.B. au depus întâmpinare prin care au arătat că are calitate procesuală pasivă având în vedere că a preluat întreg patrimoniul Bancpost SA, preluând, deci, și poziția juridică a acesteia.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare și cu privire la aplicarea impreviziunii, intimatele s-au raliat opiniei apelantei, reiterând motive formulate și prin propria cerere de apel.

Intimatele-apelante au solicitat administrarea probei cu înscrisuri (f102-111).

De asemenea intimata A.A. a depus întâmpinare similară cu cea depusă pentru apelul formulat de B.B.B. și D.D.Europe Funding II BV, solicitând în plus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de C.C. SA.

La termenul de judecată din 08.01.2021 instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității apelului incident formulat de reclamanta A.A. și a unit cu fondul excepția.

Instanța a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității apelului incident formulat de apelanta-intimată A.A., instanța constată următoarele:

Potrivit art. 444 alin. 1 C. proc. civ.: „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. În cazul hotărârilor definitive pronunțate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.”

Instanța constată că pe calea apelului nu se poate invoca omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, o astfel de solicitare putând fi formulată numai pe carea procedurii cererii de completare a hotărârii.

Obiectul apelului este reprezentat de hotărârea atacată și, prin urmare, numai de capetele de cerere soluționate prin aceasta.

Pentru considerentele expuse, instanța va admite excepția inadmisibilității și va respinge apelul incident ca inadmisibil.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile atacate, tribunalul reține următoarele:

În fapt, potrivit contractului de credit nr. CL277153/04.09.2007 (renumerotat sub nr. 184CSF (…)/04.09.2007, încheiat între Bancpost SA (actuala C.C.SA) în calitate de împrumutător și A.A. în calitate de împrumutat, pârâta a acordat reclamantei un credit în cuantum de (…) CHF pe o perioada de 120 luni, plus comisioane.

Pârâtele critică pe calea apelului soluția dată cu privire la caracterul abuziv al art. IV pct. 4.1 din contract privind comisionul de acordare și cu privire la soluția de adaptare a contractului ca urmare a constatării intervenirii impreviziunii.

În drept, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta între a se adresa direct organelor judecătorești, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă (art. 14) și a sesiza organele competente să controleze respectarea dispozițiilor legii, anume Autoritatea Națională pentru protecția Consumatorilor, precum și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice (art. 8 și 9).

În prezenta speță, reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000, iar pârâta are calitatea de comerciant – împrumutător, încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeași lege. Așadar contractul de credit din prezenta cauză, (…) nr. 193/2000.

Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 republicată „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

Potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din aceeași Lege „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard reformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. 1 și 2 Legea nr. 193/2000 republicată „ Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

Conform art. 10 lit. b) OG 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție.

Instanța constată că prevederile contractuale referitoare la dobânzi și comisioane reprezintă clauze care determină costul total al creditului care formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Totodată, cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei.

Instanța reține că revine profesionistului obligația de a dovedi negocierea clauzelor contractuale, prezumția legală fiind în sensul neîndeplinirii acestei obligații de către consumator.

În speță, instanța constată că pârâta nu a făcut dovada negocierii contractului, din interogatoriul luat reclamantei B.N. nereieșind faptul negocierii, iar neprezentarea celorlalți reclamanți la luarea interogatoriului neputând fi coroborată cu alte probe pentru a se pune discuția aplicării art. 358 C. proc. Civ.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.C. SA, instanța constată că prin fuziunea prin absorbție a Bancpost SA, pârâta a preluat nu numai patrimoniul acesteia ci și poziția juridică a societății absorbite în raporturile juridice în care aceasta a fost implicată, fiind răspunzătoare de relațiile contractuale a societății absorbite, deci inclusiv pentru contractul încheiat cu reclamanta.

De altfel, chiar C.C. SA afirmă în cererea de apel că s-a transmis către D. D. Europe Funding II BV creanța rezultată din contractul de credit încheiat cu reclamanta nu și calitatea de parte în contract.

Prin urmare, instanța constată că C.C. SA are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere calitatea acestea de succesoare în drepturile Bancpost SA.

Referitor la clauza cuprinsă la art. IV pct. 4.1 din contract privind comisionul de acordare instanța constată că acest comision reprezentând 2,5% din valoarea totală a creditului este plătibil integral la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanța observă, pe de o parte, că nu este definit nicăieri în contract în ce constă comisionul de acordare (care sunt serviciile a căror contravaloare este acoperită prin acesta), iar pe de altă parte, că însăși denumirea acestuia trimite către servicii anterioare încheierii contractului ce țin de activitatea bancară necesară executării propriilor obligații contractuale.

Astfel, perceperea unui comision pentru operațiuni bancare necesare acordării creditului – operațiuni care, de altfel, reprezintă aspecte ce țin chiar de obiectul de activitate al unei instituții bancare, fără ca acestea să aducă în sine beneficii consumatorilor – nu este în sine interzis de lege, atâta timp cât comisionul în cauză face obiectul unui contract negociat, dar prevederea comisionului în cadrul contractului de credit fără o prevedere expresă a serviciilor pentru care este perceput, conferă o totală lipsă de previzibilitate cu privire clauza în discuție, având în vedere că acest comision nu este de natura contractului de credit.

Într-o astfel de situație, consumatorul este în imposibilitate de a aprecia asupra proporționalității dintre serviciile bancare prestate (care, astfel cum am spus, nu îi aduc nici un beneficiu) și comisionul de acordare achitat pentru acestea și dacă plata unei astfel de activități conexe acordării creditului pe care îl urmărește i se pare rezonabil să fie achitată chiar din banii împrumutați.

Prin urmare, instanța constată lipsa de previzibilitate a clauzei care prevede perceperea comisionului de acordare, soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al acestuia și de anulare a clauzei fiind legală și temeinică.

Referitor la sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive instanța constată că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive prevăzută de art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 se transpune în dreptul național românesc prin sancțiunea nulității astfel cum reiese din interpretarea articolului menționat și a art. 6 din Legea nr. 193/2000 (texte de lege care nu disting după cum înlăturarea efectelor clauzelor abuzive operează și pentru trecut sau numai pentru viitor, astfel că nici instanța nu va distinge) și astfel cum prevede și art. 12 alin 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, în virtutea principiului restitutio in integrum, se impune restituirea sumelor achitate de reclamantă în baza clauzelor abuzive încă de la momentul încheierii contractului, soluția primei instanțe de acordare a dreptului de restituire a sumelor achitate în baza clauzelor abuzive și pentru trecut fiind legală.”

Ce a reținut tribunalul cu privire la impreviziune:

,,În ceea ce privește aplicarea impreviziunii este de observat că evenimentul excepțional și exterior contractului invocat de către reclamantă în justificarea solicitării dării în plată este reprezentat de faptul notoriu al creșterii excesive a cursului leu/CHF, de la momentul încheierii contractului de credit și până la cel al introducerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la instituția impreviziunii, în jurisprudența și doctrina vechiului Cod Civil (aplicabil contractului încheiat între părți), pentru aplicarea acestei instituții trebuiau îndeplinite următoarele condiții: să existe un contract cu titlu oneros și comutativ încheiat între părți, ulterior încheierii acestuia să apară un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale care să creeze un dezechilibru contractual major, părțile să nu își fi asumat riscul contractual cauzat de elementul exterior intervenit.

Instanța constată că evenimentul invocat nu numai că era imprevizibil dar a condus la un dezechilibru contractual major fiind de notorietate că aprecierea monedei CHF a condus la dublarea cursului de schimb, astfel cum a arătat și prima instanță.

Nu se poate considera că reclamanta și-ar fi asumat riscul acestei creșteri o astfel de asumare trebuind să fi fost făcută printr-o clauză expresă.

În acest sens, nici o clauză de risc valutar nu poate fi apreciată ca reprezentând o astfel de asumare, ea fiind doar o concretizare a principiului nominalismului aplicabil relațiilor contractuale civile.

Totodată, o asemenea modificare majoră a condițiilor contractuale se circumscrie unui risc supra-adăugat al contractului, care  impreviziunii.

Dezechilibrul contractual este evident, reclamanta fiind nevoită să suporte obligații duble ca valoare patrimonială față de cele inițial contractate.

Chiar dacă o apreciere sau depreciere a cursului de schimb putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului, dublarea valorii CHF raportat la leul românesc a fost total imprevizibilă cu atât mai mult cu cât nu exista nici un indiciu în sensul unei aprecieri atât de dramatice a francului elvețian.

Din contră, este de notorietate faptul că băncile, în calitatea lor de profesioniști, au prezentat francul elvețian ca fiind o monedă foarte sigură, exprimând o încredere totală în stabilitatea acesteia, ceea ce a determinat emiterea de către bănci a unor oferte de creditare în franci elvețieni extrem de avantajoase.

Prin urmare, tribunalul constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile impreviziunii.

În ceea ce privește, momentul la care a intervenit dezechilibrul contractual, acesta trebuie să fie unul obiectiv și existent la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, el neputând fi stabilit ca momente diferite în viitor, respectiv la fiecare dată a plății unei rate, o astfel de soluție fiind dată în echitate dar nereprezentând o adaptare justificată de impreviziune, care presupune un moment concret de repere a echilibrului contractual și care impune intervenția instanței pentru restabilirea echivalenței contraprestațiilor contractuale.

Astfel, dublarea cursului de schimb CHF/leu reprezintă indubitabil o creștere mult peste ceea ce putea fi prevăzut a valorii prestațiilor uneia dintre părți, în schimb nu sunt dovedite circumstanțe de fapt care să stabilească un moment anume în care se putea aprecia obiectiv că reprezintă majorarea imprevizibilă cerută de exigențele impreviziunii.

În acest context, se impune concluzia că adaptarea contractului trebuie să privească suportarea de către fiecare parte cocontractantă a jumătate din diferența de curs dintre cel de la data încheierii contractului și cel de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Trebuie precizat că acest curs de schimb este un curs maximal de calcul a valorii ratelor de plată, peste care nu se va putea trece, fără însă a conduce la anularea efectelor clauzei de risc valutar existentă în contract, o soluție contrară schimbând natura contractului fără a fi jusitificată o astfel de măsură de necesitatea aplicării impreviziunii.

Cu alte cuvinte, clauza de risc valutar va produce efecte în continuare între părți, iar în ipoteza scăderii cursului de schimb sub cel limită stabilit ca urmare a aplicării impreviziunii, urmând ca ratele să se calculeze la cursul de schimb din ziua plății.

Totodată, deși prin întâmpinările la cererile de apel reclamanta face referite la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, tribunalul constată că, prima instanță nu a făcut o analiză a acestui caracter abuziv, astfel că nulitatea clauzei de risc valutar pentru existența caracterului abuziv al acesteia nu poate fi pusă în discuție pentru prima dată în apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ., instanța va admite apelul formulat de pârâte și va schimba în parte hotărârea atacată în sensul că va adapta contractul de credit, plățile efectuate de către reclamantă în baza contractului urmând să fie calculate pentru viitor la un curs de schimb CHF/leu maxim în cuantum de 3.0338, reprezentând jumătate din diferența dintre cursul de schimb din ziua încheierii contractului și cel din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, la care se adaugă cursul din ziua încheierii contractului de creit (media aritmetică dintre cursul din ziua încheierii contractului și cel din ziua introducerii cererii de chemare în judecat).

Având în vedere că apelul formulat de apelantele D.D.Europe Funding II BV și B.B.B. a fost admis dar pentru considerente total diferite de cele expuse, soluția de admitere a capătului de cerere privind adaptarea contractului pronunțată de prima instanță fiind menținută, tribunalul constată că nu se poate reține culpa procesuală a intimatelor pentru cheltuielile efectuate de apelantele menționate, astfel că cererea acestora de plată a cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, având în vedere că soluția primei instanțe a fost în mare parte menținută de către tribunal, în temeiul art. 453 alin. 2 C. proc. civ., instanța va obliga pârâtele- apelante la plata către intimata-reclamantă A.A. a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat (chitanțele depuse la dosar admise în parte cu titlu de cheltuieli de judecată).

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Cererea de recurs se va introduce la Tribunalul Galați.

Pronunțată azi, 22.01.2021, soluția urmând a fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Comments

comentarii