CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Andra Maria Ion, studentă anul I la Facultatea de Drept a Universității București și fost președinte al Consiliului Județean al Elevilor Dolj, a scris pe Facebook un text tăios despre cei care comentează despre studenții de anul I propuși la exmatriculare pe motiv de fraudă la examene: ”duhniți a ipocrizie”, ”nu am văzut niciodată atâta ură”, ”poziția penibilă a domnului judecător Danileț”. Redăm postarea (sublinieri făcute de Clujust):
”Nu știu dacă asta mă face sau nu incultă, dar, deși am avut admitere la gramatică, eu am auzit pentru prima dată cuvântul „infamie” — sau poate abia atunci i-am acordat atenție — la un seminar de drept roman la facultate, aceeași facultate care, de câteva săptămâni, e târâtă aproape zilnic prin presă (dacă merită sau nu să fie târâtă prin presă din cauza crisis managementului defectuos nu mai e nevoie să vă spun, că mi se pare foarte clar răspunsul). În timpul seminarului, vorbeam despre o formă de executare asupra bunurilor persoanei, vânzarea bunurilor sale în bloc de către creditor, care atrăgea „infamia” pe capul debitorului. Infamia, în sensul pe care îl folosim aici, însemna moartea civilă a persoanei. Adică debitorul infam nu mai putea încheia acte juridice, fiindcă reputația sa era cunoscută de ceilalți și ei îl evitau. De aceea, el trebuia să plece într-un loc unde nimeni nu îl cunoștea, pentru a putea lua parte din nou în mod normal la viața societății.
Citind postările, comentariile și „glumele” pe seama situației de la Facultatea de Drept, Universitatea din București — 45 de studenți propuși spre exmatriculare ca urmare a „descoperirii fraudei la examene” de către decanul facultății — mi-am adus aminte de infamia debitorului. Cu privire la ce am pus între liniile de pauză, eu doar citez, nu mă pronunț dacă a fost sau n-a fost fraudă în cazul tuturor, deoarece nu am văzut screenshoturile despre care se vorbește, nu știu de unde a făcut rost de ele domnul decan, nici care e veridicitatea lor, și nu e locul, timpul sau rolul meu să îmi dau cu părerea.
De ce mi-a venit în cap „infamie”, un cuvânt care mie personal îmi aduce aminte de o practică socială primitivă? Pentru că, în ultimele zile, feedul meu de Facebook s-a transformat într-o expoziție virtuală de instanțe morale. Probabil în pauza dintre masa de seară și Sinteza Zilei, Georgel și Lenuța s-au gândit să intre pe feisbuc și să se plângă de cum „e furată țara asta!”, cum ei „plătesc pensiile speciale ale magistraților corupți” și cum „ce exmatriculare? păi cum? ăștia merită să nu mai poată să facă nicio facultate, direct dați afară din sistem, din țară, de pe Glob”. Ceea ce nu înțeleg Georgel și Lenuța e că tocmai ăia doi neuroni beți prinși în horă, care emit asemenea judecăți de opinie, sunt motivul pentru care ei nu știu cum merge treaba asta cu sancțiunile în facultate, că n-au ajuns acolo vreodată.
Acum, s-au spus foarte multe lucruri pe marginea evenimentelor recente — despre învățământul online, despre evaluare, despre calitate în educație, etică și integritate academică etc. S-a vorbit prea puțin totuși despre stigmă, una dintre cauzele principale ale copiatului. Și, în plus, despre stigma pe care o suportă acum colegii mei, care sunt înjurați, spurcați, jigniți de niște somități și intelecte care 1. fac parte din categoria părinților care își întreabă copiii „de ce ai luat 6? Măriuca a luat 10; ea de ce poate și tu nu?” sau 2. au copiat în școală ca în codru, de la teme, exerciții la clasă, până la teste și teze, dar acum își pun mâna la gură când citesc titlurile din presă și fac ochi de căprioară. Puteți spune că ce fac eu aici se numește whataboutism, la fel cum vă pot și eu spune că ce faceți voi se numește ipocrizie nesimțită.
Și o să veniți să mă întrebați „ți se pare ok frauda?” și o să vă spun că nu. Dar o să vă mai spun și că nu aveți drept la cuvânt dacă nu vă știți curați ca lacrima. Nu contează că aveați doar 15 ani și ați copiat un exercițiu la geografie la test în liceu. Dacă știți că, fie și o singură dată în viața asta, ați copiat, găsiți-vă alt subiect de discuție. Nu vă mai dați cu părerea despre ce nemernici sunt studenții de la Drept care ar fi fraudat examenele din sesiunea de iarnă, că duhniți a ipocrizie. Faptul că nu erați în ipostaza de „viitori juriști” când ați copiat nu e o circumstanță atenuantă, dacă tot vrem să promovăm o retorică radicală. Repet, nu iau vina din cârca studenților, ci spun că pur și simplu nu aveți nici integritatea, nici moralitatea necesare să vă dați cu părerea.
Revenim la stigmă. În România, nu e nimic nou faptul că notele sunt percepute, încă din clasele primare (când lupta se susține prin calificative), drept un scop, nu un mijloc. Părinții trag de copii să obțină note cât mai mari, fără să înțeleagă că nu e normal ca un copil să aibă 10 pe linie, fiindcă e imposibil ca el să fie excelent la toate materiile. Am terminat liceul în postura de șefă de promoție, cu media generală 10. Credeți că știam de 10 la toate disciplinele? În niciun caz. Nu am copiat, dar nici n-au fost note în permanență pe merit. La mine a fost mai degrabă o întâmplare, dar sunt părinți care cred că cel mai important e ca al lor copil să fie „bun la școală”. Nu „bun la materia care îi place”. Dacă pe vremea răposatului, copiii erau bătuți de părinți pentru notele mici, situația nu s-a schimbat foarte mult de atunci. Doar metoda de stigmatizare, care în general constă în ochi dați peste cap și un „trebuie să-l ducem meditații” sictirit. Apoi, mai sunt și discuțiile între părinți: „al tău cât a luat? 7? al meu a luat 9”.
Și unii profesori acționează similar cu părinții, așteptându-se la note mari, uitând că materia lor nu e singura predată și că nu e obligatoriu ca toți elevii să o halească. Să nu mai vorbim despre tratamentul preferențial, despre cum, dacă ai 10, ești automat văzut „mai serios” decât un elev cu 5, mai demn de a fi ascultat.
Deci problema pornește de când suntem mici. Acum, să vă explic și cum merge sistemul la drept, la facultatea mea, una dintre facultățile unde pare că îți porți notele în frunte. La începutul fiecărui an universitar, în baza punctelor-credit din anul anterior (adică a sumei notelor înmulțite cu numărul de credite aferent fiecărei materii, pe băbește) se face o reclasificare a studenților. Ce înseamnă asta? Că cei de la buget pot pica la taxă, iar cei de la taxă pot trece la buget. La fel, cei de la învățământ la distanță (ID) pot trece la învățământ cu frecvență (IF). Și țin să explic lucrul ăsta, fiindcă e elefantul roz din cameră, care întreține competitivitatea (devenită, uneori, toxică) și face studenții să alerge după note.
Nu consider sistemul ca fiind unul prost, din contră, cred că are la bază principiul meritocrației și un scop bun în esență, de a-i motiva pe studenți să învețe cât mai bine, dacă nu pentru că văd o materie importantă — aici nu mai e ca în liceu, aproape toate materiile au utilitate practică —, atunci cel puțin pentru păstrarea locului la buget. Dar faptul că dă naștere unei competiții cu grave implicații de ordin psihologic asupra studenților nu poate fi negat. Nimeni nu vrea să scoată 4500 lei (4700, începând cu anul universitar următor) din buzunar pentru o restanță la o materie. Nu e o sumă confortabilă, iar unii studenți chiar au dificultăți în a o plăti. Să nu vă aud cu „dacă nu au bani, să stea acasă” sau cu „dacă nu au învățat bine pentru admitere, așa le trebuie, taxă”. Dacă vă vin idei ca astea în cap, dați-vă două palme și spălați-vă pe față, poate vă reveniți după.
Tot ce am înșirat mai sus nu e de natură să justifice frauda. Nici să scadă din vină. Dar e de natură să vă facă să înțelegeți că a vorbi despre liberul arbitru, fără a lua în calcul și factorii care influențează liberul arbitru, care contribuie la formarea sa, care ne determină alegerile în viață, e o dovadă de superficialitate.
Am citit atât de multe comentarii pe tema faptei studenților în cauză (când nici măcar nu era dovedită), încât am ajuns oripilată de ele. Poate sunt naivă, dar nu am văzut niciodată atâta ură față de niște tineri de 18-19 ani, aflați la început de drum, care au făcut o alegere greșită. Colegii mei sunt numiți „trișori”, „infractori”, „corupți”, „hoți”. Inclusiv de către persoane mai cu capul pe umeri (teoretic), magistrați aflați în exercitarea profesiei (a se vedea poziția penibilă, în opinia mea, a domnului judecător Danileț). Sunt puși la zid, li se spune că merită să nu mai aibă posibilitatea de înscriere la o altă facultate de drept sau să se reprofileze, că merită să nu mai iasă în lume. O tanti spunea ceva de închisoare într-un comentariu (?!). În ochii instanțelor morale de pe social media, ei sunt „infami”.
Colegii mei au fost sancționați. Și-au primit pedeapsa, o pedeapsă ale cărei consecințe nu știu dacă le conștientizați. Să fii nevoit să renunți la o facultate la care ți-ai dorit să ajungi și pentru care te-ai pregătit ani de zile pentru o literă pe care ai comunicat-o unui coleg în timpul unui examen ca răspuns la o grilă e dureros. Știu că veți spune „dura lex, sed lex”. Și așa e. Dar, știind că studenții respectivi au fost sancționați conform prevederilor regulamentare, iar sancțiunea o vor purta cu ei pe tot parcursul profesional, nu înțeleg cum puteți manifesta atâta răutate încât să spuneți că ar fi meritat mai mult. Că merită să nu mai aibă viitor. Cu ce v-ar ajuta și ar ajuta societatea în care trăim ca 45 de tineri să fie lipsiți de vreo perspectivă de viitor? E pur și simplu o gândire morbidă.
Am ajuns să vă implor pe unii dintre voi să nu mai fiți urâți în suflet, ipocriți, să nu vă mai înecați într-o ură deghizată cu talent în corectitudine și să nu mă mai faceți să-mi fie rușine de rușinea voastră.”, a scris studenta.
