Dreptul de acces la internet tot mai aproape de a deveni un drept fundamental al omului apărat de Convenție.

Extrase din Hotărârea CEDO din data de 9 februarie 2021 în cauza Ramazan Demir contra Turciei (Cererea nr. 68550/17), în traducerea redacției.

Cererea se referă la refuzul  autorităților penitenciare de a soluționa favorabil cerererea de acces la anumite site-uri web făcute de reclamant, care a fost reținut într-o închisoare la momentul faptelor.

ÎN FAPT

Solicitantul s-a născut în 1983 și locuiește la Istanbul. El a fost reprezentat de Me B. Molu, avocat la Istanbul.

Solicitantul este avocat de profesie. El este reprezentantul unor reclamanți în mai multe cauze aflate pe rolul instanțelor.

La data faptelor, acesta era deținut la Centrul Penitenciar Silivri în urma unui ordin de arestare preventivă emis la 6 aprilie 2016 ca parte a unei anchete penale împotriva sa. El a fost suspectat că a comis infracțiunile de apartenență la o organizație teroristă și propagandă pentru o organizație teroristă. El a fost eliberat pe 7 septembrie 2016.

La 12 aprilie 2016, reclamantul a solicitat administrației penitenciare să-l autorizeze să aibă acces la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial pentru a obține informațiile juridice de care ar avea nevoie pentru a monitoriza mai bine dosarele clienților săi ca avocat în fața acestor două jurisdicții și să își pregătească propria apărare pentru o audiere care va avea loc la 22 iunie 2016 în contextul procedurilor penale împotriva sa.

La 14 aprilie 2016, conducerea comisiei de administrare și observare a administrației penitenciare a respins cererea reclamantului pe motiv că este inadecvată în lumina articolului 90 §§ 3 și 4 din reglementările relative la instituții și executarea pedepselor și a măsurilor preventive („regulamentele”).

La 15 aprilie 2016, reclamantul a depus o opoziție împotriva deciziei administrației închisorii. El a explicat că a introdus contestații pentru clienții săi în fața Curții Constituționale și în fața Curții în calitatea sa de avocat și că este important pentru el să acceseze ultimele hotărâri și decizii ale acestor două instanțe, publicate și pe site-ul lor web. și pe cea a Jurnalului Oficial, pentru a asigura o monitorizare adecvată a acestor contestații. El a mai indicat că trebuie să se refere la jurisprudența Curții și a Curții Constituționale pentru a se apăra în mod corespunzător în contextul procedurilor penale împotriva sa. El a susținut că dispoziția 90 § 4 din regulament nu ar trebui să i se aplice pentru că nu era o persoană condamnată, ci un deținut și că această dispoziție nu era previzibilă în măsura în care ar fi acordat administrației o mare latitudine la evaluarea pericolului unui deținut. El a susținut în plus că organizarea accesului său la site-urile web menționate mai sus nu ar pune nicio sarcină specială asupra administrației penitenciare și nu ar prezenta niciun risc pentru securitatea și ordinea instituției penitenciare. El a susținut în cele din urmă că respingerea cererii sale fără motive suficiente a constituit o încălcare a articolului 10 al Convenției și a făcut referire în acest sens la Kalda v. Estonia pronunțată de Curte (nr. 17429/10, 19 ianuarie 2016).

La 4 mai 2016, judecătorul delegat cu executarea pedepselor de la Silivri a respins opoziția reclamantului pe motiv că decizia administrației penitenciare a fost în conformitate cu procedura și cu legea. După citarea articolului 67 §§ 3 și 4 din Legea nr. 5275 privind executarea pedepselor și măsurilor preventive („Legea nr. 5275”) și a articolului 90 §§ 3 și 4 din reglementări, a considerat că, conform legislației menționate, accesul solicitat la internet era posibil doar în cadrul programelor de formare și reintegrare. El a mai declarat că nu a constatat nicio nerespectare a procedurii și a legii în utilizarea de către administrația penitenciarului a marjei sale de apreciere în decizia sa.

La 9 mai 2016, reclamantul a depus o opoziție împotriva deciziei judecătorului de executare. Reiterând argumentele pe care le-a prezentat anterior în fața celui din urmă judecător, el a susținut că respingerea cererii sale de acces la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial îi încălca dreptul de a primi informații, protejat de articolul 10 al Convenției. .

La 23 mai 2016, Curtea de Asize Silivri a respins opoziția reclamantului pe motiv că decizia judecătorului de executare și motivele acelei decizii erau conforme cu procedura și legea.

La 13 iulie 2016, reclamantul a formulat un recurs individual la Curtea Constituțională, invocând în special faptul că decizia administrației închisorii, confirmată ulterior de judecătorul de executare și de Curtea Assize, constituia o încălcare a dreptului său de a primi informații și dreptul său la libertatea de exprimare, protejat de articolul 10 al Convenției. În această privință, el a susținut că ar trebui să poată beneficia de practica existentă în ceea ce privește accesul deținuților la internet în cadrul programelor de formare și reintegrare prevăzute de legislația relevantă. Într-adevăr, el a indicat că dorește să aibă acces doar la site-urile de internet ale Curții și ale Curții Constituționale, sub controlul administrației și în perioadele și orele hotărâte de aceasta și că cererea sa vizează pregătirea a apărării sale în contextul procedurilor penale împotriva sa și a dezvoltării sale profesionale în timpul detenției, în vederea continuării reprezentării clienților săi după eliberare. El a considerat că deciziile organelor care i-au respins cererea nu conțineau niciun motiv cu privire la posibilele probleme pe care le-ar pune accesul la site-urile web menționate anterior, ceea ce nu ar impune, în opinia sa, niciun cost sau sarcină asupra administrare. În cele din urmă, el a argumentat că nici administrația închisorii, judecătorul de executare și nici Curtea Assize nu au explicat în deciziile lor de respingere de ce ar trebui considerat „periculos pentru societate”.

La 14 aprilie 2017, Curtea Constituțională, considerând că recursul individual al reclamantului era vădit nefondat, l-a declarat inadmisibil.

În expunerea de motive, a considerat mai întâi că, chiar dacă cererea reclamantului de a accesa internetul pentru a urmări cauzele clienților săi și pentru a-și pregăti propria apărare pentru audierea din 22 iunie 2016, se referea parțial la legea de la locul de muncă și nu ar putea fi considerată ca fiind, ratione materiae, în cadrul unei cereri individuale, afirmațiile reclamantului ar putea fi examinate în general în cadrul libertății de exprimare.

Apoi a observat că respingerea cererii reclamantului urmărea obiectivele legitime de menținere a ordinii și securității în închisoare și prevenirea infracțiunilor. Curtea a adăugat că accesul la Internet nu a fost complet închis sau restricționat, deoarece ar putea fi furnizat prin programe de instruire și reabilitare. În cele din urmă, a decis că, având în vedere aceste considerații, respingerea cererii solicitantului de acces la Internet urmărea un scop legitim în sensul articolului 26 § 2 din Constituție referitor la libertatea de exprimare.

PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENȚIEI

Reclamantul a susținut că respingerea de către autorități a cererii sale de acces la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial în perioada în care a fost reținut în centrul penitenciarului i-a încălcat dreptul de a primi informații sau idei. El se bazează pe articolul 10 al Convenției, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără intervenția autorităților publice și indiferent de frontiere. Acest articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, film sau televiziune unui regim de licențiere.

2.Exercitarea acestor libertăți care implică îndatoriri și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea criminalității, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a preveni divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar. ”

 

Despre admisibilitate

Constatând că cererea nu este vădit nefondată sau inadmisibilă pentru un alt motiv menționat la articolul 35 din convenție, Curtea o declară admisibilă.

Pe fond

a) Solicitantul

Referindu-ne la Kalda (citată mai sus, § 45) și Jankovskis c. Lituania (nr. 21575/08, § 55, 17 ianuarie 2017) emise de Curte, reclamantul a susținut că refuzul autorităților penitenciare de a-i permite accesul la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial constituie o interferență cu exercitarea dreptului său de a primi informații sau idei incluse în dreptul său la libertatea de exprimare garantat de articolul 10 al Convenției. În această privință, el afirmă că, deși nu este clar ce tipuri de site-uri web sunt accesibile în închisoare, legea turcă permite prizonierilor să acceseze internetul în scopul educației și reintegrării. Indicând în plus că cererea sa vizează pregătirea propriei apărări, precum și a clienților săi, reclamantul susține că accesul său la jurisprudența Curții și a Curții Constituționale, precum și la legislația relevantă, în opinia sa, a fost esențial pentru „exercitarea drepturilor sale ca prizonier și ca avocat.

Reclamantul recunoaște apoi, că imixtiunea reclamată a fost prevăzută de lege și că urmărea obiective legitime, precum protecția drepturilor altora, prevenirea infracțiunilor și protecția securității în unitatea penală.

În ceea ce privește necesitatea ingerinței, referindu-se la hotărârile Kalda și Jankovskis citate mai sus, reclamantul susține că dreptul unui deținut de a accesa internetul este garantat în două situații: fie un astfel de drept este recunoscut în dreptul intern, fie accesul la internet este necesar pentru exercitarea altor drepturi recunoscute în legislația internă. În acest sens, el afirmă că legislația turcă permite prizonierilor să acceseze internetul în scopuri de formare și reintegrare. El consideră că cererea sa de acces la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial pentru a fi informat despre hotărârile și deciziile recente ale acestor două instanțe, care, potrivit lui, sunt adesea doar linii accesibile, i-ar fi permis să-și urmărească dezvoltarea personală și profesională și s-ar fi putut considera ca intrând în temeiul formării și reintegrării, precum și a dreptului său de a se apăra în sensul articolului 6 § 3 (c) al Convenției.

Potrivit reclamantului, autoritățile naționale nu au furnizat motive suficiente pentru a justifica restricția accesului său la site-urile web în cauză și nu au demonstrat că există obstacole tehnice sau economice în calea acestui acces sau că cererea sa constituie o amenințare pentru ordinea și securitatea instituției penitenciare. El adaugă că, în special, avea nevoie să navigheze și să cerceteze site-urile web ale Curții și ale Curții Constituționale și că comandarea administrației penitenciare a versiunilor tipărite ale hotărârilor publicate, ar fi fost destul de costisitoare și care nu ar fi putut fi un instrument eficient și o alternativă adecvată la cererea sa de acces la Internet. În cele din urmă, el consideră că, refuzând accesul său la site-urile web în cauză fără a realiza, în opinia sa, un echilibru adecvat între dreptul său de a primi informații și obiectivele legitime urmărite și fără a oferi o motivație suficientă în sprijinul deciziilor lor, autoritățile nu au demonstrat că măsura contestată era necesară într-o societate democratică.

Aprecierea Curții

a) Existența interferenței

Curtea reamintește că a recunoscut în mod constant dreptul publicului de a primi informații de interes general. Amintește în plus că a decis deja că dreptul de a primi informații interzice în esență unui guvern să împiedice o persoană să primească informații pe care alții le doresc sau sunt gata să le comunice (Jankovskis, citată mai sus, § 52, și Kalda, citată mai sus, § 42 ).

Observă că, în speță, reclamantul nu se plânge de refuzul autorităților de a-i comunica anumite informații, ci de refuzul acestora de a-i permite accesul, în calitate de deținut, la informații care ar fi fost deja disponibile în mod liber. domeniul public, mai precis pe anumite site-uri web.

În acest sens, reamintește că, datorită accesibilității și capacității lor de a stoca și disemina cantități mari de date, site-urile web contribuie în mare măsură la îmbunătățirea accesului publicului la evenimentele actuale și, într-un mod general, la facilitarea comunicării informațiilor ( Delfi AS împotriva Estoniei [GC], nr. 64569/09, § 133, CEDO 2015, Ahmet Yıldırım împotriva Turciei, nr. 3111/10, § 48, CEDO 2012 și Times Newspapers Ltd împotriva Regatului Unit (nr. 1 și 2), nr. 3002/03 și 23676/03, § 27, CEDO 2009).

În plus, observă că, într-o serie de instrumente internaționale ale Consiliului Europei, valoarea serviciului public al internetului și importanța acestuia pentru a se bucura de o serie de drepturi la internet au fost recunoscute drepturile omului (Kalda, citată mai sus, §§ 23-25. Accesul la Internet este considerat din ce în ce mai mult ca un drept și s-au apelat la politici eficiente care să asigure accesul universal la internet și să reducă „decalajul digital”). Curtea consideră că aceste evoluții reflectă rolul important pe care îl joacă internetul în viața de zi cu zi a oamenilor. Într-adevăr, un număr din ce în ce mai mare de servicii și informații sunt disponibile numai pe internet (ibidem, § 52).

Curtea observă, de asemenea, că închisoarea atrage inevitabil o serie de restricții asupra comunicării deținuților cu lumea exterioară, inclusiv în ceea ce privește capacitatea acestora de a primi informații. Amintește că a considerat deja în acest sens că articolul 10 al Convenției nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală de a oferi prizonierilor acces la internet sau la site-uri web specifice (Kalda, citată mai sus, § 45).

Cu toate acestea, în cazul Kalda menționat mai sus, a decis că, întrucât accesul la anumite site-uri web care conțin informații juridice a fost deja acordat deținuților în temeiul legislației estone, restricționarea accesului acestora la alte site-uri web care conțineau și informații juridice a interferat cu solicitarea reclamantului în exercitarea dreptului său de a primi informații (Kalda, citat mai sus, § 45). De asemenea, în cazul Jankovskis menționat anterior a considerat că, întrucât accesul deținuților la informații referitoare la educație era prevăzut în legislația lituaniană, restricționarea accesului reclamantului la site-ul web care îl trimisese Ministerul ca răspuns la solicitarea sa de informații a constituit o ingerință în exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său de a primi informații (Jankovskis, citat mai sus, § 55).

Curtea constată că, în speță, legislația turcă prevede accesul deținuților la internet în cadrul programelor de formare și reintegrare (a se vedea punctele 14 și 15 de mai sus). Apoi, observă că reclamantul a cerut autorităților penitenciare să-l autorizeze să acceseze site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial pentru a putea consulta hotărârile și deciziile recente ale acestor două instanțe în vederea pregătirii propriei sale apărări și să monitorizeze cauzele clienților săi (a se vedea paragraful 6 de mai sus) și că această cerere a fost respinsă de autoritățile penitenciare (a se vedea paragraful 7 de mai sus).

Curtea consideră că, oricare ar fi motivele specifice invocate de reclamant în sprijinul cererii sale de acces la Internet, nu ar putea fi exclus faptul că această cerere se încadrează fără îndoială în scopurile formării și reintegrării. Justificarea accesului la internet al deținuților în conformitate cu legislația internă, având în vedere, în special, profesia juridică a solicitantului și natura celor trei site-uri web pe care dorea să le acceseze. În această privință, ar dori să menționeze că multe dintre hotărârile și deciziile sale, precum și cele ale Curții Constituționale, sunt disponibile numai online și necesită navigarea și căutarea pe site-urile web respective.

În consecință, Curtea consideră că, întrucât accesul deținuților la anumite site-uri de internet în scopul formării și reintegrării a fost deja prevăzut în legislația turcă, restricționarea accesului reclamantului la site-urile de internet ale Curții, ale Constituției Curtea și a Jurnalului Oficial, care conțin doar informații juridice susceptibile să servească dezvoltarea și reabilitarea persoanei în cauză în cadrul profesiei sale și al centrelor sale de interes, constituie o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului de a primi informații (Kalda , citat mai sus, § 45).

b) Justificarea interferenței

O astfel de ingerință constituie o încălcare a articolului 10 al Convenției, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe dintre obiectivele legitime enumerate la alineatul (2) al acelui articol și poate fi considerată „necesară într-o societate democratică” ..

Curtea observă că nu există un litigiu între părți că ingerința în cauză a fost prevăzută de lege, și anume articolul 67 § 3 din Legea nr. 5275 (a se vedea paragraful 14 de mai sus) și articolul 90 § 3 din regulile de procedură (a se vedea paragraful 15 de mai sus) și că urmărea obiectivele legitime ale apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor.

În ceea ce privește necesitatea ingerinței, Curtea reamintește principiile care decurg din jurisprudența sa privind libertatea de exprimare, care sunt rezumate în special în Bédat c. Elveția ([GC], nr. 56925/08, § 48, 29 martie 2016) și Kula c. Turcia (nr. 20233/06, §§ 45 și 46, 19 iunie 2018).

Observă că, în prezenta cauză, cererea reclamantului de acces la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial a fost respinsă de administrația penitenciarului, care s-a bazat doar pe articolul 90 §§ 3 și 4 din Reguli în decizia de respingere, considerând că cererea solicitantului era inadecvată.

Curtea observă în acest sens că revine instanțelor naționale verificarea dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica măsura atacată par a fi „relevante și suficiente” în circumstanțele cauzei. Prin urmare, consideră că, pentru a evalua dacă necesitatea măsurii atacate a fost stabilită în mod convingător în prezenta cauză, trebuie să acorde o atenție esențială raționamentului adoptat de instanța națională atunci când examinează opoziția formulată de interesat împotriva acestei măsuri ( Kaos GL împotriva Turciei, nr. 4982/07, § 57, 22 noiembrie 2016 și Saygılı și Karataș împotriva Turciei, nr. 6875/05, § 34, 16 ianuarie 2018).

Curtea a observat în acest sens că judecătorul cu executările, prin respingerea opoziției formulate de reclamant împotriva deciziei administrației penitenciare, a constatat că, în temeiul articolului 67 §§ 3 și 4 din Legea nr. 5275 și a articolului 90 § § 3 și 4 din reguli, accesul deținuților la internet era posibil doar în cadrul programelor de formare și reintegrare. La rândul său, Curtea Assize a respins opoziția depusă de reclamant împotriva deciziei judecătorului de executare, afirmând doar că această decizie și motivele acesteia erau conforme cu procedura și legea. Curtea Constituțională, la rândul său, în decizia sa privind inadmisibilitatea recursului individual al reclamantului, a considerat că accesul la internet al reclamantului nu a fost complet anulat sau restricționat, deoarece acest acces a rămas posibil în programele de formare și reintegrare și că respingerea cererea solicitantului de a accesa internetul urmărea obiectivele legitime de menținere a ordinii și securității în instituția penală și prevenirea infracțiunilor.

Realizând o analiză a deciziilor instanțelor naționale pronunțate de autoritățile naționale în prezenta cauză, Curtea constată că aceste autorități par să se bazeze în principal pe articolul 67 §§ 3 și 4 din Legea nr. 5275 și pe articolul 90 §§ 3 și 4 din regulament pentru a restricționa accesul solicitantului la site-urile în cauză. Cu toate acestea, observă că autoritățile naționale nu oferă suficiente explicații cu privire la motivul pentru care accesul reclamantului la site-urile web ale Curții, Curții Constituționale și Jurnalului Oficial nu ar putea fi considerat ca intrând în sfera formării și reintegrării persoana în cauză, caz în care accesul la internet pentru deținuți este autorizat prin dispozițiile menționate anterior și dacă și de ce solicitantul ar trebui considerat ca un deținut care prezintă un anumit pericol sau aparține unei organizații ilegale pentru care accesul la internet ar putea fi restricționat conform acelorași prevederi.

Curtea observă, de asemenea, că nici autoritățile și nici guvernul nu explică de ce măsura atacată, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, a fost necesară având în vedere obiectivele legitime de menținere a ordinii și securitatea țării. și prevenirea criminalității. Observă în acest sens că aranjamentele necesare pentru utilizarea internetului de către deținuții aflați sub controlul autorităților penitenciare au fost, în orice caz, luate în cadrul programelor de formare și reintegrare. Chiar dacă considerațiile de securitate invocate de autoritățile naționale ar fi considerate relevante, Curtea constată că instanțele naționale nu au efectuat o analiză detaliată a riscurilor de securitate care ar fi rezultat din accesul reclamantului la cele trei site-uri web menționate anterior, cu atât mai mult cu cât erau site-uri web ale autorităților de stat și ale unei organizații internaționale și întrucât reclamantul ar fi accesat aceste site-uri web doar sub controlul autorităților și în condițiile stabilite de acestea din urmă (a se vedea, mutatis mutandis, Kalda, citată mai sus, § 53).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat că motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica măsura incriminată erau relevante și suficiente sau că era necesară într-o societate democratică.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 10 din convenție.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,

Declara cererea admisibilă;

Susține că a existat o încălcare a articolului 10 din convenție.

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât rata aplicabilă la data decontării:

1.500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale;

2.000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată din această sumă de către solicitant ca impozit, pentru costuri și cheltuieli;

b) că de la expirarea perioadei menționate și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.

Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă.

Adoptat în franceză, apoi comunicat în scris la 9 februarie 2021, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Comments

comentarii