CEDO urmează să se pronunțe cu privire la vaccinarea obligatorie și a eventualelor drepturi pe care le încalcă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezbătut în vara aceasta, mai exact la data de 1 iulie 2020, un număr de 6 cereri reunite pe tema vaccinării obligatorii în Cehia, cereri care au fost comunicate în 7 și 9 septembrie 2015.

Pentru că tema vaccinării obligatorii este o temă actuală, chiar dacă în cauzele ce se vor judeca la CEDO nu se abordează vaccinarea împotriva virusului SARS-Cov-19, intuiția ne poate conduce la concluzia că, soluția ce se va adopta în aceste cauze, va influența toate deciziile CEDO ulterioare în cauzele care se vor afla pe rolul Curții pe tema vaccinării facultative ,,Covid” (dar cu potențial de a restrânge anumite drepturi în cazul refuzului, prin condiționarea exercitării acestor drepturi de efectuarea vaccinului).

În cele șase cereri, cetățenii cehi care s-au adresat CEDO invocă în principal:

– încălcarea art. 8 §1 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private și de familie);

– încălcarea art. 9 §1 din Convenție ( libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie);

– încălcarea art.2 din Protocolul adițional la Convenție (dreptul la instruire) și

– încălcarea art.6 § 1 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Cele 6 cereri sunt următoarele:

1. Vavřička împotriva Republicii Cehe (nr. 47621/13)
2. Novotná împotriva Republicii Cehe (nr. 3867/14)
3. Hornych împotriva Republicii Cehe (nr. 73094/14)
4. Brožík împotriva Republicii Cehe (nr. 19306/15)
5. Dubský împotriva Republicii Cehe (nr. 19298/15)
6. Roleček împotriva Republicii Cehe (nn. 43883/15)

PROCEDURĂ

Cererile au fost depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului între 2013 și 2015.

La 7 și 9 septembrie 2015, aceste cereri au fost comunicate guvernului ceh, însoțite de întrebări adresate de Curte. La 17 decembrie 2019, camera căreia îi fuseseră atribuite cauzele a cedat competența în favoarea Marii Camere.

Guvernele francez, german, polonez și slovac precum și următoarele organizații: Asociația persoanelor rănite prin vaccin (Společnost pacientů s následky po očkování), asociația Rozalio, Centrul European pentru Drept și Justiție și Forumul european pentru vigilența vaccinurilor, au fost autorizate să intervină în procedura scrisă.

Prezentăm prima dintre cereri, în traducerea redacției, urmând ca, pe măsură ce vom efectua traducerea celorlalte cinci cereri, să le publicăm.

La finalul materialului sunt prezentate întrebările pe care Curtea le-a adresat guvernului ceh, referitor la această cauză.

Cererea nr. 47621/13

Pavel Vavřička împotriva Republicii Cehe

introdusă la 23 iulie 2013

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Pavel Vavřička, este un cetățean ceh care s-a născut în 1965 și cu domiciliul în Kutná Hora. El este reprezentat în fața Curții prin M e D. Zahumenský, avocat în Baroul Ceh.

Starea de fapt, prezentată de solicitant, poate fi rezumată după cum urmează:

Reclamantul este tatăl a doi copii: M., născut în ianuarie 1989, și K., născut în noiembrie 1990. Când aveau 14 și respectiv 13 ani, el a refuzat vaccinarea lor împotriva poliomielitei, a hepatitei B și a tetanosului, astfel cum i-a fost impus prin Ordinul Ministerului Sănătății nr . 439/2000. După ce medicul copiilor a informat despre asta Centrul regional de igienă din Praga (denumit în continuare „centrul de igienă”), acesta din urmă a adoptat, la 3 iunie 2003, o decizie bazată pe articolul 46 § 3 din Legea nr. 258/2000 prin care acesta a stabilit unitatea de sănătate pe care solicitantul urma să o viziteze pentru a-și vaccina copiii.

Nerespectând această obligație, solicitantul a fost supus unei proceduri administrative privind o contravenție în sensul articolului 29 § 1 f) din Legea nr. 200/1990.

La 9 octombrie 2003, centrul de igienă a aplicat reclamantului a amendă; opoziția acestuia din urmă a dus automat la anularea acestei decizii. Ulterior, solicitantul nu a răspuns la citației din 27 noiembrie 2003. La 18 decembrie 2003, centrul de igienă a decis deci, în absența sa, să impună o amendă de 3.000 CZK, plus 500 CZK pentru cheltuieli de judecată deoarece și-a încălcat obligația în temeiul articolului 46 § 1 și 4 din Legea nr. 258/2000 luată în combinație cu articolele 4 § 3, 5 § § 2 și 7 3 din Ordinul nr . 439/2000.

Reclamantul a făcut recurs, susținând că reglementările în cauză erau contrare drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv dreptului la respectarea credinței religioase și filosofice. S-a declarat ferm împotriva a ceea ce el a numit un experiment iresponsabil cu sănătatea umană, argumentând riscurile și efectele secundare ale vaccinurilor.

Reclamantul a menționat, de asemenea, că centrul de igienă nu a vrut în niciun fel să ia în considerare opiniile copiilor care au refuzat și ei înșiși vaccinarea.

Prin decizia din 24 februarie 2004, Ministerul Sănătății a respins contestația solicitantului. Acesta a constatat că solicitantul era responsabil pentru vaccinarea obișnuită a copiilor săi care nu aveau încă cincisprezece ani la momentul faptei, că a eșuat în obligația de a proteja sănătatea publică și că nu a invocat nicio contraindicație în acest caz. Pe de altă parte, reglementările nu permiteau luarea în considerare a opiniilor copiilor sau a convingerilor solicitantului. S-a observat că substanțele utilizate pentru vaccinare au fost aprobate în mod corespunzător de către autoritățile competente și că posibilele reacții la aceste substanțe au fost mai puțin grave decât infecțiile cauzate de vaccinuri, vaccinuri care au fost concepute pentru a preveni.

Reclamantul a contestat decizia din 24 februarie 2004 printr-o acțiune în contencios administrativ, invocând dreptul de a refuza intervenția medicală (conferit de articolele 5 și 6 din Convenția privind drepturile omului și biomedicină, denumită în continuare „Convenția de la Oviedo”) și dreptul la manifestarea liberă a convingerilor; s-a plâns, de asemenea, de încălcarea drepturilor la respectarea opiniilor copiilor. Potrivit acestuia, nu ar putea exista în acest caz niciun risc pentru sănătatea publică, printre altele, pentru că ultimul caz de poliomielită datează din 1960, că hepatita B a afectat doar grupurile la risc, și nu copiii, și că tetanosul nu era transmisibil de la bărbat la bărbat.

La 30 iunie 2004, Tribunalul din Praga a respins acțiunea reclamantului. Tribunalul a reamintit că, conform articolului 26 din Convenția de la Oviedo, dreptul persoanei care nu și-a dat consimțământul, de a nu se supune procedurilor ar putea fi supus restricțiilor, cu condiția că acestea să fie prevăzute de lege și să aibă drept scop protejarea, între altele, a sănătății publice. Curtea a mai menționat că minorii pot participa la decizii numai atunci când iau decizii asupra propriei lor sănătăți, ceea ce nu a fost cazul, deoarece refuzul vaccinării nu avea interesul de a le proteja viața și sănătatea.

În plus, opinia subiectivă a solicitantului cu privire la riscurile vaccinurilor nu este similară, acesta nu s-a eliberat de obligația sa de a se supune acesteia și nici de responsabilitatea sa pentru obținerea biletului de circulație. În cele din urmă, a revenit exclusiv Curții Constituționale să decidă dacă decizia atacată a încălcat drepturile și libertățile fundamentele ale solicitantului.

Reclamantul a formulat recurs, susținând că hotărârea din 30 iunie 2004 a fost contrară articolelor 5 și 6 din Convenția de la Oviedo deoarece, din cauza convingerilor sale religioase și filozofice protejate de articolele 15 și 16 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale (denumită în continuare „Carta”), el nu a fost de acord cu vaccinarea copiii săi.

La 28 februarie 2006, Curtea Administrativă Supremă a respins recursul solicitantului (nr. 5 din 17 / 2005-66). Cu referire la articolul 26 § 1 din Convenția de la Oviedo, a menționat că obligația de a se supune vaccinărilor regulate era prevăzută de articolul 46 § 1 și 2 din Legea nr. 258/2000, aplicată prin Decretul ministerial nr . 439/2000. Curtea a considerat că reclamantul nu a suferit o încălcare a libertății sale de gândire, de conștiință și religie și că exercitarea acestor libertăți a fost doar mai limitată, în conformitate cu articolul 16 § 4 din Cartă, în baza legii care urmărește un scop mai înalt, și anume protecția sănătății publice.

Reclamantul a depus o plângere constituțională. În baza principiului la un proces echitabil, el a susținut că Convenția de la Oviedo a prevalat în fața legii cehe și că restricțiile privind protecția sănătății publice ar trebui examinate în lumina faptelor și nu în lumina intenției declarate a legiuitorului. Cu toate acestea, nici hotărârea atacată, nici Legea nr 258/2000 nu justifică obligația de a se prezenta, la un moment dat, la un anumit tip de vaccin; prin adoptarea Decretului nr. 439/2000, Ministerul abuzase de puterile sale de a limita drepturile părinților copiilor minori. Reclamantul a susținut că majoritatea țărilor europene din Occident nu au prevăzut vaccinuri obligatorii și asta, având în vedere natura celor trei boli în cauză, astfel că refuzul său de a-și vaccina copiii nu a putut amenința sănătatea publică. De asemenea, reclamantul s-a bazat pe dreptul de a-și educa copiii, a libertății de gândire, conștiință și credință, religie precum și pe dreptul de a-și manifesta liber religia sau credința.

În comentariile sale adresate Curții Constituționale, Apărătorul drepturilor publice a reamintit necesitatea de a oferi o anumită marjă în reglementări care să permită o abordare individualizată sau să acorde excepții. Într-adevăr, aplicată strict, Legea nr. 258/2000 nu ia în considerare, de exemplu, refuzul părinților de a-și imuniza copiii pe baza unei experiențe negative anterioare sau pe baza unui alt motiv serios. Centrul de igienă a observat că Ordinul ministerial nr. 439/2000 a fost abrogat prin Decretul nr. 537/2006 și că acesta ar putea prevede excepții de la obligația generală de a fi supus vaccinării obligatorii numai în cazul de imunitate stabilită sau contraindicație; diferitele rezerve personale nu au fost relevante în ceea ce privește legea. Comitetul guvernamental pentru drepturile omului și biomedicină a remarcat faptul că situația epidemiologică bună, caracteristică Republicii Cehe, a făcut posibilă luarea în considerare a unor indicații care pot exista într-o mică parte a populației.

Având în vedere că era necesar să se păstreze vaccinarea obligatorie, acesta recomandase totuși începerea unor dezbateri publice pe sfera de aplicare a vaccinurilor obligatorii și acordarea de excepții în mod mai individualizat și mai flexibil.

În ședința desfășurată în fața Curții Constituționale la data de 26 ianuarie 2011, reclamantul a declarat că refuzul său de vaccinare a fost în primul rând legat de motive de sănătate, deoarece vaccinarea a fost dăunătoare pentru copii; chestiunile filosofice sau religioase erau pentru el secundare. Acesta s-a referit și la avizul exprimat de Curtea Supremă Administrativă în cazul nr. 3 Anunțuri 42/2010, conform căruia reglementările relevante nu erau compatibile cu Constituția.

Prin hotărârea nr . III. ÚS 449/06 din 3 februarie 2011, Curtea Constituțională a admis plângerea constituțională a reclamantului și a anulat hotărârea Curții administrative pe motiv că a încălcat dreptul solicitantului de a-și manifesta liber religia sau credința. Aceasta a observat mai întâi că Ordinul nr. 439/2000 nu a fost aplicabil în cauză, deoarece procedura în litigiu nu se referea la obligația de a se vaccina (impusă prin decizia din 3 iunie 2003) ci se referea la sancțiunea pentru încălcarea acestei obligații, impusă în temeiul Legii nr . 200/1990. Curtea, prin urmare, a apreciat că nu era cazul să ia în considerare constituționalitatea obligației legale de a se supune vaccinărilor periodice prevăzute de norme. În orice caz, decizia curții nu poate înlocui concluzia legislativului sau a executivului conform cărora unele boli infecțioase au necesitat sigur vaccinarea obligatorie. Totodată, instanța a observat totuși, obiter dictum, că legiuitorul, referindu-se la tipurile de vaccinuri obligatorii a remarcat posibilitatea prevăzută în mod explicit la articolul 26 din Convenția de la Oviedo.

În speță, întrebarea cheie a fost, prin urmare, dacă legea a încălcat solicitantului dreptul de a-și manifesta liber religia sau credința  atunci când a fost amendat pentru că a refuzat să-și supună copiii vaccinării obligatorii. Curtea Constituțională a reținut în acest sens:

„Vaccinarea obligatorie constituie în principiu o restricție admisibilă a dreptului fundamental al solicitantului de a-și manifesta în mod liber religia sau credința pentru că acesta este, în mod clar, un pas necesar pentru protecția siguranței publice, a sănătății și a drepturilor și libertăților celorlalți (articol 16 § 4 din Cartă), într-o societate democratică. (…) Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm dacă mai putem vorbi de o restricție în conformitate cu Constituția în cazul vaccinării obligatorii a oricărei persoane, fără excepție, fără a lua în considerare specificul cazului și motivele refuzului vaccinării obligatorii. O astfel de interpretare (…) este controversată în discursul juridic ceh. Astfel, apărătorul public al drepturilor (…) vorbește despre necesitatea de a se prevedea o marjă care permite luarea în considerare a anumitor situații la practicarea aplicării stricte a Legii nr. 258/2000. (…) În opinia Curții constituționale, (…) protecția autonomiei individuale, garantată de Constituție și prevăzută la articolul 16 din Cartă, impune ca, în mod excepțional, persoanele în cauză să nu fie forțate să facă vaccinarea obligatorie. Apoi, după cum ia act Comitetul guvernamental pentru drepturile omului și biomedicină, având în vedere rata ridicată de acoperire a vaccinării, acordând în cazuri specifice, excepții de la obligația de vaccinare nu se poate compromite interesul pentru protecția sănătății publice (menționată la articolul 16 § 4 din Cartă).

Aceste considerații trebuie aplicate situației solicitantului. Autoritatea publică care decide să constrângă sau să sancționeze nerespectarea obligației legale de a se supune vaccinării trebuie să ia în considerare motivele excepționale invocate de solicitant pentru a justifica refuzul său de vaccinare. În cazul în care există circumstanțe care cer într-un mod fundamental să se protejeze autonomia persoanei, totuși, pentru protejarea interesului public care acționează în direcția opusă (a se vedea de exemplu consecințele acoperirii vaccinale de mai sus), atunci în mod, excepțional, autoritatea publică nu trebuie să sancționeze această obligație și nici să forțeze executarea acesteia prin alte moduri. Legea nr. 200/1990 permite luarea în considerare a acestor considerații atunci când se decide asupra unei contravenții individuale (…), de exemplu, examinând aspectul material al acesteia. (…)

Autoritatea publică și, în procedura privind o acțiune administrativă, instanța administrativă vor lua în considerare în deciziile lor, toate circumstanțele relevante pentru caz, în special urgența motivelor invocate de persoană, relevanța constituțională a acestora, precum și pericolul pe care îl prezintă comportamentul persoanei. Caracterul consecvent și convingător a acestor afirmații va fi, de asemenea, un aspect important. În situația în care nimeni nu comunică cu autoritatea publică competentă de la început și nu își justifică atitudinea, într-o fază ulterioară a procedurii, condițiile consistenței atitudinii sale și urgența interesului său de a-i fi protejată autonomia nu vor fi îndeplinite în general. Dacă este minor, reprezentat de către reprezentantul său legal, trebuie luat în considerare interesul acestui minor dacă este posibil, având în vedere vârsta sa și circumstanțele cazului.

Aceste criterii concrete aplicate situației solicitantului, se pare că, în special condiția consistenței atitudinii sale, nu a fost îndeplinită în cauză (reclamantul a început să-și justifice refuzul din motivele relevante doar într-un stadiu relativ târziu al procedurii administrative). Cu toate acestea, revine Curții administrative supreme examinarea cazului în lumina acestor criterii.

Curtea Constituțională reiterează faptul că ordinea constituțională cehă nu recunoaște dreptul fundamental de a nu fi vaccinat. Cu toate acestea, rezultă că dreptul solicitantului de a avea  autonomie individuală are prioritate asupra statului, autoritatea și administrația trebuie să ia în considerare, la stabilirea amenzii, toate aspectele cazului și, în mod exceptional, să nu îi sancționeaze comportamentul, în interesul protecției drepturilor fundamentale garantate de ordinea constituțională. Curtea Constituțională a anulat hotărârea pe motivul menționat mai sus, deoarece curtea, ca organism administrativ suprem nu a luat în considerare suficient aceste aspecte constituționale.”

Judecătorul care a anexat opinia sa contrară la această hotărâre a considerat că nu i se poate imputa Curții Administrative Supreme insuficiența luării în considerare a  coliziunii dintre interesul pentru protecția sănătății publice și dreptul reclamantului de-și a manifesta liber religia sau credința. Acesta a observat că, pentru a ajunge la un echilibru echitabil, tribunalul trebuie să aibă informații relevante. În cazul valorilor subiective și interioare care nu sunt perceptibile de către un observator extern, cum ar fi religia și credința, numai persoana care invocă aceste valori poate furniza informația necesară. Nu este posibil ca autoritățile sau instanțele administrative pe care le sesizează, să se întrebe din oficiu și fără cooperarea solicitantului, care a fost intensitatea interferenței cu religia sau credința acestuia. Cu toate acestea, în cazul de față, reclamantul s-a limitat la afirmarea unor considerații medicale; nu a furnizat motive și dovezi relevante cu privire la realitatea religiei sale pentru a se determina intensitatea atacului  vaccinării copiilor asupra religiei sale.

Judecătorul disident a considerat, de asemenea, că răspunsul la întrebarea dacă există alte excepții de la obligația de vaccinare decât cele stabilite în temeiul articolului 46 § 2 din Legea nr. 258/2000 trebuia solicitat de la legislator, și nu de la Curtea Constituțională, pentru că e foarte riscant pentru aceasta să indice faptul că există posibilitatea de a se renunța în mod excepțional la sancțiune.

La 30 septembrie 2011, Curtea Administrativă Supremă a adoptat o nouă hotărâre nr. 5 As 17/2005-120 prin care a respins un nou apel al solicitantului, ca neîntemeiat.

Legat de notificarea legală a Curții Constituționale, instanța a menționat că reclamantul a invocat-o doar în apelul împotriva deciziei centrului de sănătate, fără mai multe detalii despre religia și convingerile sale filosofice. În apelurile succesive, el s-a declarat convins că aceste libertăți i-au conferit dreptul de a refuza atât vaccinarea sa obligatorie cât și a copiilor săi, din cauza convingerilor sale religioase și filozofice.

Cu toate acestea, reclamantul nu a furnizat autorităților și instanțelor judecătorești administrative nici un argument concret referitor la religie și la intensitatea daunelor cauzate prin vaccinare. El chiar a declarat în fața Curții Constituționale că motivele sale erau în principal de ordin medical. În această situație, Curtea Administrativă Supremă a reținut că, în cazul de față, interesul pentru protecția sănătății publice a depășit dreptul solicitantului de a-și manifesta liber religia sau credința.

Reclamantul a contestat această hotărâre printr-o plângere constituțională în care a solicitat, de asemenea, anularea articolului 46 din Legea nr. 258/2000 și a articolului 29 § 1 f) din Legea nr . 200/1990. Referindu-se la hotărârea Curții Administrative Supreme nr. 3 Ads 42/2010 și la articolul 4 din Cartă interpretat de jurisprudența relevantă, el a susținut că întinderea restricționării unui drept trebuie delimitată de o lege și nu de o reglementare de grad infra-legislativ. Cu toate acestea, în acest caz, este un decret ministerial care a limitat dreptul la respectarea vieții private și a integrității fizice precum și dreptul la manifestarea liberă a religiei sau credinței prin determinarea bolilor și a situațiilor în care o persoană nu trebuie vaccinată. De asemenea, a denunțat o incompatibilitate între obligația de vaccinare și articolele 5, 6, 24 și 26 din Convenția de la Oviedo (deoarece nu este necesară în interesul protecției sănătății publice și pentru că este lipsită de prevederi referitoare la răspunderea statului pentru daunele aduse sănătății cauzate de vaccinare), precum și cu articolele 12 și 13 din Convenția privind drepturile copilului și cu articolul 8 din Convenție (nerespectarea punctelor de vedere ale minorilor).

La 24 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a respins recursul constituțional pentru lipsa vădită de fundament. Referindu-se la judecata sa precedentă nr. III. ÚS 449/06, aceasta reamintește că nu a fost sesizată să examineaze în acest caz constituționalitatea obligației legale de a fi supus vaccinărilor regulate prescrise de reglementări; pentru restul, s-a referit la considerațiile sale expuse în hotărârea menționată.

PLÂNGERI

Bazându-se pe articolele 6, 8 și 9 din convenție, reclamantul se plânge de a fi fost sancționat pentru că a refuzat, din cauza convingerilor sale, să își imunizeze copiii. El se plânge că obligația de vaccinare nu este prevăzută de lege și că nu este necesară într-o societate democratică, că excepțiile de la această obligație au fost stabilite de Curtea Constituțională retroactiv și imprevizibil și că opinia copiilor săi nu a fost luată în considerare, în ciuda maturității lor suficiente. În acest fel, statul îi obligă pe părinți să își vaccineze copiii împotriva a nu mai puțin de zece boli și să fie supuși unei acțiuni riscante, susceptibile de a le afecta sănătatea sau chiar viața, fără însă să le garanteze vreun drept la despăgubire.

ÎNTREBĂRI ADRESATE DE CURTE GUVERNULUI CEH:

1. Impunerea amenzii reclamantului pentru refuzul imunizării copiilor săi constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieții sale private, în sensul articolului 8 § 1 al Convenției?

2. A existat, prin urmare, o ingerință în libertatea reclamantului de gândire sau conștiință, în sensul articolului 9 § 1 al Convenției? În special, refuzul vaccinării copiilor săi a constituit o manifestare a libertății de gândire, conștiință sau religie, a reclamantului în sensul acestei dispoziții?

3. În caz afirmativ, imixtiunea în exercitarea acestor drepturi și libertăți a fost prescrisă de lege și este necesară în sensul articolelor 8 § 2 și 9 § 2?

Cererile în limba franceză pot fi vizualizate aici.

 

Comments

comentarii