Localizarea telefonului unei persoane când acesta nu este folosit, în baza art.138 alin.(1) lit. d) CPP

Localizarea telefonului unei persoane când acesta nu este folosit se face în baza autorizării de către judecător a măsurii localizării sau urmăririi prin mijloace tehnice, adică prin atașarea unei balize.

S-a pus problema în practica judiciară dacă pentru localizarea telefonului unei persoane pe perioada cât acesta este deschis, dar nu este folosit efectiv, este necesară autorizarea de către judecător a măsurii prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. d) C.p.p. (problmă ridicată de Judecătoria Iași)

Într-o primă opinie s-a arătat că o cerere astfel motivată în drept nu se poate admite, localizarea telefonului mobil făcându-se pe baza listingului convorbirilor telefonice, în măsura în care acesta este folosit, iar nu în condițiile art. 138 alin. (1) lit. d) C.p.p.

Într-o altă opinie, cererea astfel motivată poate fi admisă.

Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, punctul de vedere al INM, potrivit căruia pentru lămurirea problemei de mai sus este necesar a se face următoarea distincție: există, pe de o parte, localizarea unui bun sau a unei persoane în funcție de coordonatele geografice exacte ale locului în care se află, localizare ce se poate realiza prin intermediul unui dispozitiv (de tip baliză) atașat de bun sau pe corpul persoanei sau prin trimiterea către un dispozitiv (cum este și telefonul mobil) a unor impulsuri electromagnetice specifice (balizarea cu spectru/”mesajele oarbe”), la primirea acestora dispozitivul reacționând și permițând astfel stabilirea poziției sale și care este prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. d) C.p.p.; pe de altă parte, listingul convorbirilor telefonice, care se solicită potrivit art. 138 alin. (1) lit. j) C.p.p. furnizează, între altele, și informații privind locul în care se găsea terminalul mobil în momentul în care a fost folosit; informația se referă, însă, la o arie mult mai largă, pentru că este indicată celula din rețea (releul) la care telefonul s-a conectat pentru a permite efectuarea convorbirii; ca urmare, în această modalitate nu vom avea posibilitatea de a cunoaște exact coordonatele geografice (latitudine și longitudine) ale locului în care telefonul se află, ci doar aria aproximativă în care este situat acesta. În această ipoteză este improprie folosirea termenului de ”localizare”, atât în ceea ce privește terminalul mobil, cât și persoana care îl folosește.

Față de cele arătate mai sus, cererea adresată de procuror judecătorului de drepturi și libertăți trebuia să cuprindă doar referirea la măsura localizării sau urmăririi prin mijloace tehnice [art. 138 alin. (1) lit. d) C.p.p.], iar nu la aceea prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. j) C.p.p. Nu erau necesare (și în practica majoritară nici nu se întâlnesc) referirile la modalitatea de punere în aplicare a respectivei măsuri (prin atașarea unei balize sau prin ”mesaje oarbe”).

Ca urmare, cel de-al doilea punct de vedere este cel întemeiat, cu precizarea că în speța invocată de autorul întrebării confuzia între instituții a fost favorizată de faptul că s-a solicitat, în temeiul art. 138 alin. (1) lit. d) C.p.p., și interceptarea unor convorbiri telefonice, solicitare ce trebuia în mod corect întemeiată pe prevederile art. 138 alin. (1) lit. a) C.p.p.

Referitor la acest ultim aspect, Codul de procedură penală permite punerea în executare a măsurii prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. d) doar în prima modalitate, câtă vreme localizarea este definită de art. 138 alin. (7) C.p.p. ca fiind realizată prin folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate; textul redă ideea de atașare a unor dispozitive, în mod fizic, de un obiect sau pe corpul unei persoane, iar nu pe aceea de transmitere a unor impulsuri electromagnetice.

Extras din Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Curtea de Apel București, 16-17 mai 2019

Comments

comentarii