Radu Chiriță cere magistraților ”mai mult curaj judiciar în a trece peste faptul că legea nu mă lasă, legea nu-mi permite”

Avocatul conferențiar universitar Radu Chiriță a cerut ”mai mult curaj judiciar” în prezentarea de la conferința ”10 ani de la intrarea în vitoare a codului penal și a codului de procedură penală”.

Titlul prezentării conferențiarului Radu Chiriță a fost ”Misiunea imposibilă. O pledoarie pentru curaj judiciar”.

Trei situații în care sistemul nu a funcționat, potrivit avocatului Chiriță:

Situația 1

• • Inculpaţi trimişi în judecată, pentru mai multe infracţiuni, cu sechestre puse în cursul urmăririi penale, menţinute de mai multe ori, ultima dată cu o lună înainte de rechizitoriu. Rechizitoriul propune menţinerea măsurilor
  • Judecătorul de cameră din fond admite mare parte din excepţii, constată nulitatea tuturor actelor de urmărire penale pentru o parte din infracţiuni şi neregularitatea rechizitoriul. Nu se discută sechestrele.
  • Parchetul formulează contestaţie, care se respinge şi dosarul se restituie la parchet. Nu se discută nimic despre sechestre.
  • Dosarul se întoarce la parchet. După vreo 13 luni de la ultima menţinere a sechestrelor, inculpaţii formulează o cerere de revocare a sechestrelor, întrucât pentru o parte din infracţiuni toată urmărirea penală era nulă, inclusiv ordonanţele de sechestru, iar pentru cealaltă parte măsura încetase de drept
  • Procurorul nu răspunde. Inculpaţii mai trimit 2-3 cereri similare, fără vreun efect.
  • Inculpaţii formulează plângere la procurorul superior. Plângerea se respinge pe motiv că în mod corect nu s-a primit răspuns, întrucât dacă urmărirea penală e nulă atunci procurorul nu poate lua măsuri de procedură precum revocarea sechestrelor şi, dată fiind încetarea de drept a celorlalte măsuri, procurorul nu mai poate să o menţină sau să o revoce.
  • Inculpaţii formulează o cerere judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care cer constatarea încetării de drept a sechestrelor
  • Judecătorul constată că, din păcate, legea îi conferă doar competenţa de a verifica ordonanţele de luare sau de menţinere a măsurilor.

 

Situația 2

• • În 2018, imediat după decizia CCR 297, în apel, X ridică excepţia de neconstituţionalitate a ceea ce a rămas din art. 155 C. pen. Excepţia e respinsă ca inadmisibilă, fond şi recurs (contestaţie sau ce-o fi). Pe fond, instanţa constată că decizia CCR 297 este o decizie interpretativă şi că nu s-a împlinit prescripţia şi îl condamnă
  • Condamnarea îl găseşte în străinătate, unde urmează proceduri lungi de punere în executare a mandatului european de arestare
  • În 2022, CCR pronunţă decizia 358 prin care admite exact excepţia ridicată de X (la virgulă).
  • Imediat după publicarea deciziei, X formulează cerere de revizuire bazată de lit. f (după pronunţarea unei decizii a CCR). Instanţa de fond constată admisibilitatea în principiu a excepţiei şi dispune rejudecarea cauzei.
  • În rejudecare, instanţa de fond (alt judecător, din păcate) respinge cererea de revizuire pe motiv că decizia 358 a CCR nu se aplică cauzelor definitiv soluţionate la data publicării sale.
  • În apel, instanţa de apel trimite cauza la rejudecare, pe motiv că admisibilitatea revizuirii a fost deja definitiv stabilită, inclusiv aplicabilitatea deciziei 358 în cauză. Indică instanţei de fond că singurul lucru pe care trebuie să îl facă este să verifice dacă la data condamnării lui X era împlinit termenul general de prescripţie. Curtea de apel constată că nu poate să facă ea acest lucru, pentru că dublu grad de jurisdicţie.
  • La rejudecare, tribunalul respinge cererea de revizuire pe motiv că decizia 358 nu se aplică retroactic. X face din apel şi cere Curţii de Apel să constate că renunţă la dreptul său la dublu grad de jurisdicţie şi să nu mai trimită cauza la rejudecare. Curtea de Apel admite apelul şi trimite din nou cauza la rejudecare, constatând că nu are competenţa de a se pronunţa pe fondul revizuirii în apel.

Situația 3

• • Medicul X participă la o naştere care se finalizează cu o tragedie: decesul copilului la circa 30 de ore de naştere. E trimis în judecată pentru ucidere din culpă şi condamnat la fond.
  • Apărarea constantă a lui X a fost aceea că decesul nu s-a produs din culpa sa, ci a altor doi medici. Instanţa de apel pronunţă o hotărâre prin care stabileşte că X are o culpă în producerea decesului, chiar dacă cel puţin alte două persoane, dacă nu cumva trei, au o culpă mai importantă decât el, însă acestea nu au fost trimise în judecată. Pe latură penală, dispun încetarea procesului ca urmare a prescripţiei, iar pe latură civilă repun cauza pe rol în complet de divergenţă.
  • În faţa completului de divergenţă, se cere introducerea în cauză ca persoane interesate a celorlalte 3 persoane indicate în decizia penală ca fiind responsabile de decesului copilului. Cererea se respinge pentru că legea penală nu permite o astfel de extindere a cadrului procesual la persoane care nu sunt părţi ale procesului penal. X e obligat să achite, singur, 20% din prejudiciul civil.

”Încep cu concluzia pentru a încerc să o justific. Cred că pretenția pe care o avem ca legea aia abstractă să acopere absolut orice situație concretă ce se poate întâmpla este o pretenție absurdă. Nu putem cere legiuitorului sub nicio formă să aibă o imaginație atât de puternică încât să acopere orice situație se poatre întâmpla. Situațiile pe care le-am descris sunt situații care nu ar fi trebuit să se întâmple. N-ar fi trebuit să fie trimis în judecată numai unul, nu ar fi trebuit ca procurorul să nu-mi răspundă la cereri (…) Să se dea o lege pentru fiecare situație e absurd, e prea mult. Și atunci trebuie să găsim soluția ce facem într-o astfel de ipoteză.

Unicul răspuns pe care pot eu să-l dau este să ne amintim că ceea ce e în centrul Statului român, din care instanțele de judecată și parchetele fac parte, este protecția drepturilor fundamentale. Atunci, prin hotărâri judecătorești sau acte ale parchetului să ne asigurăm că în situațiile astea, modul în care rezolvăm problema este un mod în care asigurăm respectarea drepturilor fundamentale, nu un mod în care ignorăm respectarea drepturilor fundamentale de dragul unei stabilități a jurisprudenței sau a unei anumite stabilități legislative sau a sistemului care spune legiferăm doar prin lege, nu într-o manieră indirectă prin hotărâri judecătorești care ne spun că poți constata ca judecător de drepturi și libertăți și încetarea de drept a unei măsuri asiguratorii. E doar un exemplu.

Soluția pe care o sugerez la toate aceste situații, care sunt multe (…) este cea din titlu: mai mult curaj judiciar în a trece peste faptul că legea nu mă lasă, legea nu-mi permite, legea nu cunoaște această situație și a spune că dreptul fundamental al persoanei mă obligă să fac asta.”, a spus Chiriță.

Radu Chiriță a lansat și ”câteva întrebări oarecum retorice”:

1. Ce trebuie să protejeze judecătorii cu prioritate: ordinea impusă prin legi abstracte sau drepturile fundamentale ale persoanei?
2. Este puterea judecătorească egală şi în echilibru cu celelalte puteri ale statului?
3. Atunci când Dreptatea şi Legea nu sunt similare, ce este Justiţia?
4. Ştim care e rolul judecătorului penal în reforma eşuată de acum 10 ani. Care ar trebui să fie rolul lui într-o reformă reală?
5. Dacă credem (toţi sau aproape toţi) că suntem departe de a avea un sistem de justiţie bun, de ce nu facem nimic să îl schimbăm şi aşteptăm ca legea să îl schimbe?

Comments

comentarii