Trei avocați din București au câștigat în nume propriu daune morale la CEDO pentru că li s-au redus onorariile

În Monitorul Oficial din 11 august a fost publicată o hotărâre CEDO prin care trei avocați din București au câștigat daune morale de câte 5.000 euro pentru că printr-o decizie din 2015 a Curții de Apel București li s-au redus considerabil onorariile într-o cauză complexă în care au fost numiți din oficiu. Judecătorii CEDO consideră că s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1. la Convenția europeană a drepturilor omului.

Redăm mai jos starea de fapt și argumentele privind încălcarea constatată din Hotărârea în Cauza Dănoiu și alții împotriva României:

”În 2005, Judecătoria Sector 2 București a fost sesizată, în cadrul unei cauze penale având ca obiect infracțiunea de înșelăciune în care cinci persoane erau inculpate pentru organizarea și promovarea unui „sistem de vânzare piramidală”, la care participaseră câteva mii de persoane. Inițial, 6.871 de persoane s-au constituit părți civile.

La 30 octombrie 2007 și 28 martie 2008, judecătoria a dispus ca Baroul București să desemneze trei avocați pentru a asigura asistența din oficiu a părților civile. Din cauza numărului mare de părți civile, acestea au fost împărțite în trei grupe, fiecare grupă fiind reprezentată de câte unul dintre avocații desemnați de barou.

Baroul a dat curs solicitării instanței și i-a desemnat din oficiu pe cei trei reclamanți pentru părțile civile la procesul penal.

La 27 mai 2008, instanța a atribuit fiecăruia dintre reclamanți sarcina de reprezentare a părților civile din una dintre cele trei grupe.

În perioada mai 2008—octombrie 2014, reclamanții au participat, în calitate de avocați, la 66 de termene de judecată. Așa cum reiese din copiile după încheierile de ședință depuse la dosar de către părți, reclamanții au formulat diverse solicitări în vederea protejării drepturilor clienților lor și au fost de acord cu transferul unuia dintre inculpați în România. Astfel, au solicitat traducerea anumitor documente, au făcut cerere pentru localizarea unuia dintre inculpați, au rugat instanța să obțină informații cu privire la succesiunea altui inculpat. De asemenea, au solicitat strămutarea cauzei referitoare la unul dintre inculpați, au solicitat informarea succesorilor unuia dintre inculpați, au solicitat instanței să verifice lichiditatea unei societăți folosite de inculpați la înființarea sistemului piramidal în litigiu și au solicitat informații cu privire la punerea în libertate a unuia dintre inculpați de către autoritățile germane. S-au opus unei cereri formulate de avocatul inculpaților pentru retrimiterea cauzei la parchet și au solicitat instanței să aplice o amendă instituțiilor care nu au răspuns la solicitările de informații, să identifice ultimul domiciliu cunoscut al fiecăruia dintre inculpați, să stabilească relevanța anumitor probe și să examineze oportunitatea examinării altor probe. În final, aceștia s-au opus reîncadrării juridice a faptelor.

Prin Sentința din 7 octombrie 2014, judecătoria a constatat prescripția răspunderii penale a inculpaților și a dispus încetarea urmăririi penale. Instanța a decis să nu se pronunțe asupra pretențiilor formulate de părțile civile și a dispus următoarele: „[…] Onorariile avocaților din oficiu ale inculpatelor C.E. și P.M. și ale părților civile se vor suporta din fondurile Ministerului Justiției și se vor vira către Baroul București, pentru avocați […], A.C. [a doua reclamantă], S.C. [al treilea reclamant] și D.D.L. [prima reclamantă].”

Reclamanții au prezentat patru înscrisuri intitulate „Referat privind plata onorariilor de către Ministerul Justiției”, semnat de B.C., președintele completului de judecată care a soluționat cauza penală în speță și președintele Judecătoriei Sector 2 București. După cum reiese din referatele întocmite la 9 și 21 octombrie 2014, valoarea totală a onorariilor calculate a fost de 428.400 lei (RON) (91.412 EUR) în favoarea primei reclamante, pentru reprezentarea a 2.856 de părți civile. În referatele întocmite la 8 octombrie 2014 au fost menționate onorarii în valoare de 436.200 lei (respectiv 98.991 EUR) în favoarea celei de-a doua reclamante, pentru reprezentarea a 2.908 părți civile, și onorarii în valoare de 426.450 lei (respectiv 96.700 EUR) în favoarea celui de-al treilea reclamant pentru reprezentarea a 2.843 de părți civile. Cele trei documente, care atestă că cei trei reclamanți au efectuat activitatea de reprezentare a celor 8.607 de părți civile contra plății unor onorarii în cuantum de 150 lei (respectiv aproximativ 34 EUR) pentru reprezentarea fiecărei părți civile, poartă ștampila Judecătoriei Sector 2 București, precum și semnăturile și ștampilele fiecăruia dintre reclamanți.

. La 18 și 19 noiembrie 2014, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor au declarat apel împotriva Sentinței din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 9). În fața Curții de Apel București, reprezentanții celor două autorități au solicitat reducerea onorariilor avocaților confirmate de judecătorie, cu motivarea că intervenția reclamanților nu a fost necesară decât din punct de vedere strict procedural pentru a asigura rapiditatea procedurii, că apărarea lor comună a fost, în realitate, în beneficiul tuturor părților civile și că, în orice caz, pretențiile părților civile nu au fost analizate de completul instanței de fond. Tribunalul a susținut că suma de 150 lei stabilită pentru a asigura reprezentarea din oficiu a fiecărei părți civile, astfel cum se prevede în Protocolul încheiat la 1 decembrie 2008 între Uniunea Națională a Barourilor din România („UNBR”) și Ministerul Justiției (infra, pct. 28), a reprezentat un cuantum maximal care putea fi redus în funcție de mai multe criterii, ca de exemplu complexitatea cauzei, numărul de termene și timpul necesar avocaților pentru studierea dosarului cauzei. Reprezentantul Ministerului Finanțelor a insistat asupra faptului că nu existau motive pentru confirmarea referatelor privind onorariile pentru cuantumuri maximale și disproporționate în raport cu serviciul efectiv oferit de reclamanți, despre care a susținut că a fost în beneficiul tuturor părților civile. Acesta a sugerat ca fiecăreia dintre părțile în cauză să i se plătească, în acest sens, în cuantum de 10.000 RON (aproximativ 2.267 EUR).

Reclamanții au depus la Curtea de Apel București un memoriu prin care solicitau instanței de apel să constate că tribunalul nu avea calitate procesuală activă și că nu putea să solicite reducerea onorariilor avocaților desemnați din oficiu, stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 (infra, pct. 28). Aceștia au susținut că președintele judecătoriei a verificat și confirmat ulterior referatele privind onorariile, în conformitate cu dispozițiile Protocolului din 1 decembrie 2008, întrucât, în opinia acestora, cuantumul de 150 RON stabilit pentru a asigura reprezentarea fiecărei părți civile reprezenta un cuantum fix care nu putea fi redus, ci doar majorat, dacă era necesar (infra, pct. 26). Reclamanții au contestat susținerile reprezentantului tribunalului, conform cărora rolul lor era doar de a asigura celeritatea procedurii, și au precizat că au participat în mod activ, în numele tuturor clienților lor, la 46 de termene de judecată timp de peste 6 ani de procedură

Cererile formulate de reclamanți pentru menționarea cuantumului onorariilor în dispozitivul Sentinței din 7 octombrie 2014

La 15 octombrie 2014, reclamanții au depus o cerere pentru lămurirea și îndreptarea dispozitivului Sentinței din 7 octombrie 2014  au solicitat ca în dispozitivul sentinței respective să fie incluse numele tuturor părților civile pe care le reprezentaseră în proces și cuantumul forfetar de 150 lei, stabilit cu titlu de onorarii ale avocaților pentru fiecare dintre părțile civile. În susținerea cererii lor, aceștia au invocat dispozițiile Protocolului din 1 decembrie 2008 , care a stabilit pentru onorarii un cuantum fix de 150 lei pentru fiecare dintre părțile civile reprezentate din oficiu în cursul procesului penal. Au susținut, de asemenea, că onorariile fuseseră deja confirmate de instanța de fond.

. Prin Încheierea din 17 aprilie 2015, judecătoria a respins cererea formulată de reclamanți, cu motivarea următoare: „În ceea ce privește cererile de îndreptare a erorii materiale, formulate către avocații din oficiu ai părților civile, și cererea de lămurire a dispozitivului, instanța apreciază că acestea sunt nefondate, argumentele invocate de către petenți necircumscriindu-se cazurilor în care se poate dispune îndreptarea erorii materiale sau lămurirea dispozitivului, atât timp cât instanța a dispus cu privire la plata onorariilor cuvenite respectivilor avocați, determinarea sumei concrete reprezentând onorariu făcându-se potrivit protocolului menționat anterior [încheiat între Ministerul Justiției și UNBR] și reprezentând о chestiune de executare a sentinței penale, iar nu о eroare materială sau о omisiune […].”

. Reclamanții au declarat apel împotriva acestei încheieri, cu motivarea că instanța nu a admis cererea lor, ci s-a limitat să precizeze că Protocolul din 1 decembrie 2008 era aplicabil în speță. 16. Apelul declarat de reclamanți a fost conexat cu apelul declarat de tribunal și Ministerul Finanțelor împotriva Sentinței din 7 octombrie 2014  La 26 iunie 2015, în ședința desfășurată la Curtea de Apel București, reclamanții au solicitat respingerea apelului Ministerului Finanțelor, cu motivarea că această instituție nu avea calitate procesuală în speță. În ceea ce privește apelul declarat de tribunal, reclamanții au solicitat curții de apel să declare că onorariile stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008 (infra, pct. 28) nu puteau face obiectul unei reduceri confirmate de instanțe și că, în orice caz, onorariile nu erau disproporționate. Aceștia au susținut că reprezentarea părților civile în proces a facilitat sarcina judecătoriei, care nu mai era obligată să comunice celor câteva mii de părți civile fiecare act de procedură sau hotărârile judecătorești, ceea ce a permis statului să facă economii de aproximativ 1.500.000 RON (aproximativ 340.000 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel

Prin Decizia din 9 iulie 2015, Curtea de Apel București s-a pronunțat cu privire la apelurile declarate de tribunal și de Ministerul Finanțelor împotriva Sentinței judecătoriei din 7 octombrie 2014 (supra, pct. 11), precum și cu privire la apelul declarat de reclamanți împotriva Încheierii din 17 aprilie 2015 (supra, pct. 15). În ceea ce privește primele două cereri de apel, curtea de apel a decis să le admită, a casat Sentința din 7 octombrie 2014 și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, cu motivarea că instanța de fond nu a soluționat acțiunea civilă. Curtea de apel a stabilit cuantumul onorariilor pentru fiecare dintre reclamanți la 25.000 lei (aproximativ 5.681 EUR).

Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel și-a motivat decizia după cum urmează: „[…] Instanța constată că în speță sunt incidente, precum celor relatate la un termen anterior, dispozițiile art. 173 [din vechiul] C. proc. pen. iar prezența apărătorilor desemnați din oficiu este legală și temeinică în fața acestei instanțe […]. Potrivit protocolului încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România, în anul 2008, […] onorariul avocatului din oficiu este în cuantum de 150 RON, fără a fi specificat un maxim al sumelor ce constituie onorariul avocatului din oficiu […]. Se observă că prima instanță a omis să precizeze în cuprinsul dispozitivului care este suma acordată fiecărui avocat din oficiu, menționându-se în mod expres numai împrejurarea că acest onorariu va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției. Se observă totodată că fiecare dintre avocații din oficiu a acordat asistență juridică unui număr de aproximativ 2.300 de părți civile, ceea ce presupune că, în măsura în care s-ar stabili onorariul în cuantumul maxim de câte 150 lei pentru fiecare parte civilă, fiecăruia dintre avocații din oficiu ar trebui să i se achite aproximativ 345.000 RON.

În mod evident prestația avocațială în prezenta cauză este disproporționată față de onorariul solicitat de avocații din oficiu, dat fiind faptul că, indiferent de numărul părților civile din cauză, apărarea și activitățile de asistență juridică au fost aceleași […]. Din coroborarea textelor art. 82 alin. (1) și (3) din Legea nr. 51/1995 rezultă mai întâi că onorariul avocatului din oficiu, prevăzut de protocoalele încheiate între Ministerul Justiției și Uniunea Barourilor din România, este unul maximal, apoi că acesta poate fi cenzurat de organul judiciar, fiind supus confirmării organului judiciar, care, în funcție de volumul și complexitatea activității desfășurate de avocat, precum și în raport cu durata, tipul și particularitățile cauzei, poate dispune menținerea sau majorarea onorariului stabilit inițial. Apoi, omisiunea de a plafona cuantumul global maximal al onorariului avocatului din oficiu în situații similare a fost îndreptată prin protocolul încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România în iunie 2015, la art. 5 lit. d) precizându-se că «Atunci când în cauză există mai mult de cinci astfel de părți cu aceeași calitate instanța trebuie să acorde un onorariu cumulat, în mod rezonabil, în funcție de complexitatea cauzei, acesta neputând fi mai mare de 10.000 lei, indiferent de numărul persoanelor reprezentate sau asistate».

Urmând aceeași logică a onorariului cumulat în mod rezonabil și având în vedere atât perioada mare de timp în care avocații din oficiu s-au prezentat în instanță pentru a reprezenta părțile civile, eforturile depuse pentru a întocmi tabelele cu datele părților civile, dar și împrejurarea că activitățile prestate au fost identice indiferent de numărul părților civile, Curtea apreciază că se impune stabilirea unui cuantum rezonabil al onorariului avocaților din oficiu, de câte 25.000 lei pentru fiecare dintre cei trei avocați din oficiu. Curtea nu va avea în vedere cuantumul maximal prevăzut de protocolul încheiat în cursul anului 2015, de 10.000 lei, apreciind că acesta nu este aplicabil în cauză, deoarece a intervenit ulterior emiterii delegațiilor avocaților din oficiu, ci va avea în vedere, la aprecierea cuantumului global al acestui onorariu, considerente de echitate plus criteriile enunțate anterior — durata mare a asistenței juridice/reprezentării, de circa 6 ani, eforturile depuse de avocați, prezența acestora la 46 de termene de judecată […].”

Cu privire la apelurile declarate de reclamanți împotriva Încheierii din 17 aprilie 2015, curtea de apel le-a considerat admisibile înainte de a le respinge, considerând că acestea erau nefondate. Aceasta a motivat decizia după cum urmează: „[…] Astfel, potrivit art. 408 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. Apoi, apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor. Relativ la încheierile de îndreptare a erorii materiale, pronunțate după pronunțarea hotărârii de fond, nu există o dispoziție expresă în sensul că pot fi atacate cu vreo cale separată de atac, însă se observă că în lipsa unor dispoziții legale exprese sunt incidente dispozițiile comune, în sensul că încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința. Pe de altă parte, este posibil ca asemenea încheieri să fie pronunțate la mult timp de la data pronunțării hotărârii de fond, uneori chiar după ce aceasta a rămas definitivă, iar dacă am interpreta restrictiv acest text, prin încheierile de îndreptare a erorii materiale ar putea fi operate modificări în hotărâre, pe care părțile să nu le poată ataca, neexistând о cale separată de atac. Potrivit art. 409 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate, pot formula apel. Curtea apreciază, în contextul dat, că dat fiind faptul că respectiva încheiere a fost pronunțată după data pronunțării hotărârii, respectiv la data de 17.04.2015, apelul declarat de avocații din oficiu este admisibil, totodată neputându-se susține că acesta ar fi tardiv. Apelul este însă nefondat, pentru motivele arătate în analiza apelurilor declarate de Tribunalul București și Ministerul Finanțelor. Astfel, Curtea apreciază că acordarea onorariului maximal de câte 150 lei pentru fiecare dintre părțile civile asistate/reprezentate, așa cum solicită apelanții, este exagerată, impunându-se stabilirea unui onorariu constând într-o sumă globală, rezonabilă […].”

. Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei curții de apel, considerând, printre altele, că instanțele au aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 51/1995 (infra, pct. 26) și pe cele ale Protocolului din 1 decembrie 2008 . În fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumită în continuare „Înalta Curte”), aceștia au ridicat o excepție de neconstituționalitate referitoare la imposibilitatea legală de a declara recurs în casație împotriva deciziei pronunțate în apel cu privire la reducerea onorariilor lor.

Înalta Curte a sesizat Curtea Constituțională în legătură cu excepția ridicată de reclamanți. În perioada 14—28 decembrie 2015, fiecărui reclamant i s-a plătit suma de 25.000 RON (aproximativ 5.681 EUR) cu titlu de onorarii în calitatea lor de avocați din oficiu, în cadrul executării Deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București

Decizia Curții Constituționale

. La 30 iunie 2016, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamanți referitoare la art. 436 alin. (1), art. 438 și art. 440 din noul Cod de procedură penală .Aceasta a amintit că a statuat deja, într-o decizie pronunțată la 21 august 2015, că recursul constituie o cale extraordinară de atac ce permite controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, în temeiul unor motive prevăzute expres de lege, finalitatea acestuia fiind aceea de a înlătura erorile de drept comise de instanțele de apel. Aceasta a considerat că avocații care reprezintă părțile civile în cadrul unui proces penal nu se numără printre titularii dreptului de a promova această cale extraordinară de atac, aceștia putându-și valorifica drepturile doar pe calea apelului.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 25 octombrie 2016

Prin Decizia din 25 octombrie 2016, Înalta Curte a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanți  cu motivarea că nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 434 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, întrucât o decizie prin care s-a dispus casarea cu trimitere nu putea fi supusă recursului în casație. Instanța a precizat, de asemenea, că, în temeiul art. 436 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, reclamanții, în calitatea lor de avocați reprezentând părți civile în cursul procesului penal, nu se numărau printre persoanele care aveau dreptul de a declara recurs în casație (infra, pct. 25). Aceasta a concluzionat cu precizarea că nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 440.”

De ce a fost încălcat Protocolul nr.1 la Convenție. Extras din Hotărârea CEDO:

”Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanții se plâng de reducerea substanțială a onorariilor lor în calitate de avocați desemnați din oficiu, dispusă la 9 iulie 2015, pe care o consideră contrară legislației naționale [art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 și art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, supra, pct. 26 și 28]. Aceștia susțin că a fost încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor lor și invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Cu privire la admisibilitate

Guvernul consideră că reclamanții nu dețineau „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acesta susține că Protocolul din 1 decembrie 2008  nu era în vigoare la data la care reclamanții au fost desemnați avocați din oficiu pentru apărarea părților civile, nici la data la care aceștia au devenit avocați.

Reclamanții contestă argumentul Guvernului și susțin că au avut un „bun” deoarece legislația națională, aplicabilă tuturor avocaților desemnați din oficiu în România, prevedea în mod explicit cuantumul onorariilor care urmau să le fie plătite în cursul proceselor penale . Aceștia au arătat, de asemenea, că instanța de fond a confirmat referatele care justificau cuantumul onorariilor lor

Curtea face trimitere la principiile referitoare la noțiunea „bunuri” menționată în primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum rezultă din jurisprudența sa, rezumată în Cauza Béláné Nagy împotriva Ungariei [(MC), nr. 53.080/13, pct. 72—79, 13 decembrie 2016].

În speță, Curtea observă că obligația de reprezentare juridică exercitată din oficiu de reclamanți la cererea instanței de fond (supra, pct. 5) se întemeia pe dispozițiile legale relevante în materie, și anume art. 82 din Legea nr. 51/1995 (supra, pct. 26) și art. 5 și 9 din Protocolul din 1 decembrie 2008 încheiat între UNBR și Ministerul Justiției (supra, pct. 28). Legislația menționată anterior a creat o „speranță legitimă” pentru reclamanți, care intră sub incidența noțiunii „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, că vor urma să primească suma prevăzută la art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, cu condiția ca mandatul lor de reprezentare a părților civile să nu se încheie în cursul procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė împotriva Lituaniei, nr. 36.093/13, pct. 96, 21 aprilie 2020). În opinia Curții, nu este relevant faptul că Protocolul din 1 decembrie 2008 nu era în vigoare în momentul desemnării reclamanților ca avocați din oficiu (supra, pct. 5—7); ceea ce contează în speță este faptul că același protocol a intrat în vigoare la scurt timp după desemnarea lor și a reglementat stabilirea cuantumului onorariilor lor până la sfârșitul perioadei mai 2008 — octombrie 2014, în care reclamanții au participat la proces în calitate de reprezentanți ai părților civile (supra, pct. 8). În plus, instanțele naționale au admis că protocolul în discuție se aplica reclamanților. Curtea concluzionează astfel că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este aplicabil în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de Guvern

. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate în sensul art. 35 din Convenție, Curtea îl declarată admisibil.

Cu privire la fond

Argumentele părților

Reclamanții susțin că au primit onorarii reduse substanțial după ce, timp de peste 6 ani, au acordat asistență juridică mai multor mii de părți civile în cursul unui proces penal. Aceștia consideră că ingerința nu a avut nicio bază legală, fiind chiar interzisă de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, care prevedea o singură excepție ce nu era incidentă în speță . Aceștia adaugă că activitatea lor a fost confirmată de instanța de fond, care a confirmat și onorariile lor  în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, și că problema aplicării în speță a dispozițiilor protocolului nu era controversată, fiind confirmată chiar de Curtea de Apel București . Reclamanții arată că și-au exercitat atribuțiile, fapt confirmat de încheierile de ședință întocmite în cursul celor 6 ani de proces

Guvernul consideră că ingerința în exercitarea de către reclamanți a dreptului la respectarea bunurilor lor a fost prevăzută de lege (și anume de art. 69 din Legea nr. 51/1995 și art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008, citate supra, pct. 26 și 28) și necesară deoarece cuantumul onorariilor trebuia stabilit în limitele bugetului Ministerului Justiției. Acesta susține că instanțele naționale nu au redus cuantumul onorariilor prevăzute de Protocolul din 1 decembrie 2008, ci l-au stabilit pe baza unor criterii diferite, și anume complexitatea și particularitățile cauzei, volumul de muncă, după ce a constatat că onorarii excesive, precum cele solicitate de reclamanți, ar fi avut un impact asupra bugetului de stat. Referindu-se la serviciile juridice furnizate de reclamanți, pe lângă caracterul pro bono al misiunii unui avocat desemnat din oficiu, Guvernul insistă asupra faptului că, după anul 2011, părțile în cauză nu au avut o contribuție substanțială la asigurarea apărării părților civile și că prestația acestora, care a fost în principal rezultatul muncii în echipă, a constat în principal în redactarea mai multor tabele ce conțineau date referitoare la părțile civile. Acesta consideră că situația persoanelor vizate în prezenta cauză este diferită de cea a reclamantului din Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei (23 noiembrie 1983, pct. 39, seria A nr. 70). Adaugă că Protocolul din 1 decembrie 2008 nu prevedea un plafon maximal al onorariilor avocaților desemnați din oficiu, dar că protocoalele încheiate ulterior prevedeau așa ceva

Motivarea Curții

Curtea face trimitere la jurisprudența sa constantă referitoare la structura art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și la cele trei norme distincte cuprinse în această dispoziție [a se vedea, printre altele, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36.813/97, pct. 78, CEDO 2006-V; J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44.302/02, pct. 52, CEDO 2007-III; și Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71.243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012]. a) Cu privire la existența unei ingerințe 58. Curtea constată că, în contextul factual specific prezentei cauze, faptul că Curtea de Apel București a procedat la reducerea onorariilor reclamanților (supra, pct. 17—19) este considerat „reglementarea folosinței” bunurilor în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, prin urmare, poate fi considerat o ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă privarea denunțată se justifică din perspectiva acestei dispoziții. b) Cu privire la justificarea ingerinței

Curtea face trimitere la principiile generale privind legalitatea unei ingerințe într-un drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt rezumate în Cauza Vistiņš și Perepjolkins (citată anterior, pct. 95—97): „95. Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf al acestui articol nu permite privarea de proprietate decât «în condițiile prevăzute de lege». În plus, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este un concept inerent tuturor articolelor din Convenție [Fostul Rege al Greciei și alții împotriva Greciei (fond) (MC), nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII; și Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, pct. 147, CEDO 2004-V].

Cu toate acestea, existența unei baze legale în legislația națională nu este suficientă, ca atare, pentru a respecta principiul legalității. În plus, această bază legală trebuie să fie de o anumită calitate, aceea de a fi compatibilă cu preeminența dreptului și de a oferi garanții împotriva arbitrarului. În această privință, trebuie amintit că noțiunea «lege» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 are același sens ca și cel care i se atribuie în alte dispoziții ale Convenției (a se vedea, de exemplu, Špaček, s.r.o. împotriva Republicii Cehe, nr. 26.449/95, pct. 54, 9 noiembrie 1999).

Rezultă că, pe lângă conformitatea cu legislația națională a statului contractant, inclusiv cu Constituția [Fostul Rege al Greciei și alții (fond), citată anterior, pct. 79 și 82; precum și Jahn și alții [împotriva Germaniei], nr. 46.720/99, 72.203/01 și 72.552/01 [CEDO 2005-VI], normele legale pe care se bazează privarea de proprietate trebuie să fie suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (Guiso-Gallisay împotriva Italiei, nr. 58.858/00, pct. 82—83, 8 decembrie 2005). În ceea ce privește sfera de aplicare a noțiunii de «previzibilitate», aceasta depinde în mare măsură de conținutul textului în discuție, de domeniul pe care îl acoperă, de numărul și de calitatea destinatarilor săi (a se vedea, mutatis mutandis, Sud Fondi S.r.l. și alții împotriva Italiei, nr. 75.909/01, pct. 109, 20 ianuarie 2009). În special, o normă este «previzibilă» atunci când oferă o anumită garanție împotriva ingerințelor arbitrare din partea puterii publice [Centro Europa 7 S.R.L. și di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38.433/09, pct. 143, 7 iunie 2012]. De asemenea, legea aplicabilă trebuie să ofere garanții procedurale minime, în raport cu importanța dreptului în discuție [a se vedea, mutatis mutandis, Sanoma Uitgevers B.V. împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 38.224/03, pct. 88, 14 septembrie 2010].”

În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă, de la bun început, că Curtea de Apel București și-a întemeiat decizia din 9 iulie 2015 pe art. 82 alin. (1) și (3) din Legea nr. 51/1995 , care, în opinia sa, permitea instanțelor să reducă onorariile avocaților desemnați din oficiu, ale căror cuantumuri au fost stabilite prin Protocolul din 1 decembrie 2008

Aceasta observă, de asemenea, că Legea nr. 51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial (supra, pct. 26) și că textul Protocolului din 1 decembrie 2008 era disponibil în cadrul UNBR, din care făceau parte reclamanții (supra, pct. 28; a se vedea, mutatis mutandis, Špaček, s.r.o. împotriva Republicii Cehe, nr. 26.449/95, pct. 57—60, 9 noiembrie 1999). Consideră că reglementările relevante erau accesibile reclamanților.

Curtea constată apoi că Curtea de Apel București a considerat că, prin confirmarea onorariilor avocaților desemnați din oficiu, instanțele aveau totodată posibilitatea de a controla cuantumul maximal al onorariilor prevăzute de art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008, care nu prevedea un plafon pentru onorariile avocaților desemnați din oficiu (supra, pct. 18). Tot potrivit curții de apel, lipsa unui plafon stabilit legal pentru onorariile avocaților desemnați din oficiu reprezenta o omisiune care a fost corectată în cele din urmă prin Protocolul din 11 iunie 2015, care a stabilit unul în cazul reprezentării mai multor părți civile de către același avocat desemnat din oficiu (supra, pct. 28). Aplicând acest raționament în prezenta cauză și după ce a constatat existența unei diferențe disproporționate între prestația oferită de reclamanți — care consta într-o apărare în beneficiul tuturor părților civile — și onorariile calculate în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008, curtea de apel a decis reducerea onorariilor fiecăruia dintre reclamanți, stabilind o sumă forfetară de 25.000 RON (aproximativ 5.681 EUR), în loc să calculeze onorariile înmulțind numărul de părți civile cu suma de 150 RON, prevăzută de art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008

În primul rând, Curtea consideră că, deși este în primul rând sarcina autorităților naționale, în special a instanțelor, să interpreteze legislația națională [Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37.685/10 și 22.768/12, pct. 149, 20 martie 2018], justificarea furnizată de curtea de apel în susținerea deciziei sale de reducere a onorariilor reclamanților nu este convingătoare. Mai întâi, este important să se constate că, în temeiul art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, era necesar ca onorariile avocaților să fie confirmate de instanță, în funcție de natura activității și de volumul acesteia, în limitele cuantumurilor stabilite prin protocolul încheiat între UNBR și Ministerul Justiției, precum și că autoritatea judiciară avea dreptul să dispună menținerea sau majorarea cuantumului onorariilor stabilite inițial

În ceea ce privește dispozițiile Protocolului din 1 decembrie 2008, Curtea constată că acesta a stabilit o sumă de 150 RON (aproximativ 34 EUR) pentru asigurarea reprezentării fiecărei părți civile în cursul unui proces penal

În plus, rezultă de aici că baza legală invocată de curtea de apel nu prevedea decât o singură situație în care onorariile acordate avocaților desemnați din oficiu puteau fi reduse, și anume intervenția unui avocat ales de partea civilă, care, de altfel, nu era incidentă în cazul reclamanților 

În continuare, deși reglementarea aplicabilă în speță nu prevedea un plafon al onorariilor avocaților desemnați din oficiu într-o situație similară cu cea a reclamanților, curtea de apel a aplicat retroactiv principiul plafonării onorariilor, prevăzut de Protocolul din 11 iunie 2015 [ a se vedea, mutatis mutandis, Maurice împotriva Franței (MC), nr. 11.810/03, pct. 90—93, CEDO 2005-IX].

În ceea ce privește serviciile juridice oferite din oficiu de reclamanți în beneficiul părților civile, Curtea observă că, din data de 27 mai 2008  și până la data de 7 octombrie 2014, data pronunțării sentinței judecătoriei, adică timp de peste 6 ani, aceștia au reprezentat 8.607 părți civile  în cadrul celor 46 de termene de judecată desfășurate în fața judecătoriei .

În ceea ce privește aprecierea efectuată de curtea de apel cu privire la serviciile oferite de reclamanți, Curtea observă că aceasta este contrazisă de aprecierea făcută de judecătorul de la instanța de fond în fața căreia s-a desfășurat procesul penal și care a decis să confirme și să mențină, în condițiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, onorariile prevăzute la art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, fără a efectua nicio reducere

În acest sens, Curtea constată, ca și reclamanții, că referatele care justificau plata onorariilor de către Ministerul Justiției nu au fost nici contestate, nici anulate de autoritățile naționale. Aceste constatări ar putea fi suficiente pentru a concluziona că motivarea deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București nu era în conformitate cu dispozițiile legale naționale și că decizia respectivă era arbitrară (a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė, citată anterior, pct. 113).

În al doilea rând, trebuie arătat că argumentul reclamanților este confirmat de exemplele de jurisprudență internă depuse la dosar de părți. Astfel, dintre cele opt curți de apel cărora li s-a adresat întrebarea din partea Departamentului agentului guvernamental, numai două dintre acestea (Curtea de Apel Bacău și Curtea de Apel Pitești) au prezentat, fiecare, un exemplu de jurisprudență din perioada în care se aplica Protocolul din 1 decembrie 2008. Celelalte instanțe de apel fie nu au prezentat niciun exemplu de jurisprudență în susținerea avizelor lor, fie au prezentat exemple de decizii circumscrise sferei de aplicare a Protocolului din 11 iunie 2015, care a intrat în vigoare după încheierea procesului în care reclamanții au prestat servicii părților civile (supra, pct. 31, 32, 33, 34, 36 și 38).

Astfel cum reiese din exemplul de jurisprudență prezentat de Curtea de Apel Bacău, avocatului i s-a reproșat, printre altele, că a oferit o prestație avocațială minimă.  În ceea ce privește exemplul de jurisprudență prezentat de Curtea de Apel Pitești, Curtea constată că aceasta a fost o confirmare a reducerii onorariilor avocatului decise de instanța de fond, fără a preciza totuși baza legală pentru adoptarea acestei decizii și invocând o prestație avocațială minimă din partea avocaților desemnați din oficiu.

Potrivit Curții, aceste exemple de jurisprudență nu sunt relevante deoarece mandatul reclamanților din prezenta cauză nu a fost considerat de instanță o prestație avocațială minimă, ci un mandat de asistență juridică de care au beneficiat toate părțile civile.

În plus, spre deosebire de situațiile expuse în cele două exemple de jurisprudență furnizate de Guvern, în prezenta cauză reducerea onorariilor a intervenit în apel, după ce instanța de fond a confirmat onorariile calculate în temeiul art. 5 din Protocolul din 1 decembrie 2008 .

Curtea observă, de asemenea, că cele trei exemple de jurisprudență prezentate de reclamanți arată că instanțele naționale nu au redus onorariile cuvenite avocaților desemnați din oficiu care, la fel ca reclamanții, au asistat mai multe părți civile, ci au acordat suma prevăzută de art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 .

Unii dintre judecătorii de la curțile de apel au susținut această jurisprudență exprimând opinii potrivit cărora onorariile acordate avocaților desemnați din oficiu nu puteau fi reduse de către instanțe .

Curtea concluzionează că aceste elemente sunt de natură să confirme că argumentele în susținerea Deciziei din 9 iulie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, care justifica reducerea onorariilor reclamanților, nu erau în conformitate cu legislația națională aplicabilă în materie, astfel cum a fost interpretată de jurisprudența internă relevantă, și că, prin urmare, reclamanții nu puteau să prevadă că onorariile lor, stabilite în temeiul art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008, vor fi reduse de instanțele naționale (a se vedea jurisprudența citată la pct. 59 supra).

În al treilea și ultimul rând, Curtea amintește că o normă este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva unor ingerințe arbitrare din partea autorității publice.

Aceasta presupune, prin urmare, ca orice ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie însoțită de garanții procedurale care să ofere persoanei respective o posibilitate rezonabilă de a-și susține cauza în fața autorităților competente, în așa mod încât să i se permită contestarea efectivă a măsurilor în litigiu (a se vedea și Stolyarova împotriva Rusiei, nr. 15.711/13, pct. 43, 29 ianuarie 2015). 70. În prezenta cauză, Curtea amintește că ingerința în exercitarea de către reclamanți a dreptului la respectarea bunurilor lor a avut loc în apel, la pronunțarea deciziei definitive a Curții de Apel București din data de 9 iulie 2015

Desigur, prin Sentința din 7 octombrie 2014, judecătoria nu a precizat cuantumul exact al onorariilor avocaților la care aveau dreptul reclamanții, dar nici nu a procedat la reducerea acestor onorarii, limitându-se doar la confirmarea mandatelor reclamanților și la confirmarea cuantumului acestor onorarii cu respectarea art. 5 lit. e) din Protocolul din 1 decembrie 2008 (supra, pct. 9—10). Cererea reclamanților având ca obiect precizarea cuantumului onorariilor lor în dispozitivul Sentinței din 7 octombrie 2014 a fost respinsă definitiv la 9 iulie 2015, când curtea de apel a decis să le acorde onorarii reduse

Pe de altă parte, trebuie amintit că precizarea referitoare la faza procesuală în care a avut loc ingerința este cu atât mai importantă în prezenta cauză cu cât, astfel cum reiese din actele și lucrările dosarului, legislația națională nu oferea reclamanților nicio posibilitate să conteste ingerința în litigiu

Ca atare, Curtea ia act de demersurile făcute de reclamanți în fața Înaltei Curți pentru a contesta reducerea onorariilor lor, decisă de Curtea de Apel București, care s-au soldat cu respingerea recursului lor în casație, declarat inadmisibil.

Ineficacitatea acestei căi extraordinare de atac a fost de altfel confirmată de Curtea Constituțională, care a declarat că reclamanții, în calitate de avocați ai părților civile, nu puteau să introducă un recurs în casație

În fine, lipsa oricărei posibilități efective pentru reclamanții din prezenta cauză de a contesta ingerința în dreptul lor la respectarea bunurilor lor este confirmată de majoritatea instanțelor de apel consultate în această chestiune 

Numai reprezentantul Curții de Apel Pitești a considerat că reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac efectivă, însă fără a preciza natura acesteia

Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de garanții procedurale suficiente pentru a-și apăra interesele patrimoniale [a se vedea, mutatis mutandis, Capital Bank AD împotriva Bulgariei, nr. 49.429/99, pct. 135—140, CEDO 2005-XII (extrase)].

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza lipsei unei baze legale clare și previzibile, însoțite de garanții suficiente împotriva arbitrarului, care să justifice măsura de reglementare a folosinței bunurilor luată împotriva reclamanților.

O astfel de concluzie scutește Curtea de a cerceta dacă celelalte cerințe prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respectate în prezenta cauză, în special dacă măsura în litigiu a fost în conformitate cu interesul general și dacă a respectat  echilibrul just care trebuia atins în materie între un astfel de interes și cerințele de protecție a drepturilor individuale.

(….)

Prejudiciu

Cu titlu de prejudiciu material, reclamanții solicită rambursarea diferenței dintre onorariile avocațiale la care aveau dreptul în temeiul Protocolului din 1 decembrie 2008 și onorariile deja plătite. Astfel, prima reclamantă solicită 411.200 lei românești (RON) [aproximativ 93.300 euro (EUR)], a doua reclamantă solicită 403.400 (aproximativ 91.500 EUR), iar al treilea reclamant solicită 401.450 RON (aproximativ 91.000 EUR). De asemenea, reclamanții solicită, fiecare, 10.000 EUR pentru repararea prejudiciului moral pe care consideră că l-au suferit ca urmare a dezamăgirii resimțite în urma minimizării competențelor lor profesionale de către autoritățile statului.

Guvernul solicită Curții să constate că activitatea de asistență juridică acordată de reclamanți în beneficiul părților civile a fost o muncă comună, pe când cererile lor de reparare a prejudiciilor materiale au fost formulate separat în fața Curții. Acesta subliniază că singurele documente justificative prezentate sunt rezultatul calculelor efectuate de părțile interesate. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul solicită Curții să constate că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciile pe care reclamanții consideră că le-au suferit și faptele aflate la originea cererilor lor. Acesta precizează că sumele solicitate de aceștia în acest sens sunt excesive.

Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pronunțându-se în echitate, consideră că este necesar să i se acorde fiecăruia dintre reclamanți 5.000 EUR în acest sens

În plus, Curtea subliniază că art. 465 din noul Cod de procedură penală permite revizuirea unei hotărâri pronunțate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Mischie împotriva României, nr. 50.224/07, pct. 50, 16 septembrie 2014; și Pătrașcu împotriva României, nr. 7.600/09, pct. 58, 14 februarie 2017) și consideră că această posibilitate constituie, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate în speță. Reclamanții se pot folosi de acesta, dacă așa doresc

Comments

comentarii