Vaccinarea obligatorie-alte două cauze pendinte la CEDO

În principal, reclamanții se plâng de îngrădirea accesului la instruire prin condiționarea accesului la educația preșcolară, de existența dovezii efectuării tuturor vaccinurilor obligatorii impuse de lege.

Așa cum am arătat aici, la data de 1 iulie 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezbătut 6 cereri reunite pe tema vaccinării obligatorii în Cehia, printre acestea aflându-se și cele două pe care vi le prezentăm mai jos.

Traducerea cererilor aparține redacției, fiind posibile anumite nuanțări lipsite de acuratețea strictă a unei traduceri oficiale.

La finalul materialului sunt prezentate întrebările pe care Curtea le-a adresat guvernului ceh, referitor la aceste două cauze.

Menționăm totodată, că nu există, în acest moment, un termen stabilit pentru pronunțarea hotărârii Curții, curtea având posibilitatea de a se pronunța la o oarecare distanță față de data dezbaterilor.

Cauzele Novotna (nr. 3867/14) și Hornych (nr.73094/14)

Cererea nr. 3867/14

Markéta NOVOTNÁ împotriva Republicii Cehe

introdusă la 9 ianuarie 2014

ÎN FAPT

Solicitantul, Markéta Novotná, este un cetățean ceh născut în 2002 și cu domiciliul în Praga. Minora, este reprezentată de mama sa, D-na Marie Novotna, care l-a autorizat pe dl. J. Svejnoha, din Baroul Republicii Cehe, pentru a o reprezenta în fața Curții.

Starea de fapt, prezentată de solicitant, poate fi rezumată după cum urmează:

Părinții solicitantului au o atitudine rezervată față de vaccinare, dar nu o refuză în principiu. Au fost de acord cu vaccinarea solicitantului împotriva tuturor bolilor supuse vaccinării obligatorii, cu excepția rujeolei, oreionului și a rubeolei (denumit în continuare “MMR”), deoarece eficacitatea acestui vaccin este, potrivit lor, îndoielnică, această vaccinare nu este obligatorie în Europa de Vest iar frecvența acestor boli este foarte scăzută.

În procedura urmată, reclamantul a fost reprezentat de către părinții săi.

Prin decizia directorului grădiniței Montessori 12 din Praga, din 4 aprilie 2006, solicitantul a fost admis la această școală, părinții săi intenționând să îl înscrie într-o școală elementară Montessori.

Doi ani mai târziu, pe 10 aprilie 2008, directorul acestei școli a decis să redeschidă automat procedura, după ce a fost informat de către medicul pediatru al solicitantului că, – conform unui certificat medical datat 15 martie 2006, a observat că „a avut vaccinarea de bază” – însă acesta nu a fost vaccinat împotriva MMR. Recursul reclamantului a fost respins.

La 14 iulie 2008, directorul a decis să nu-l admită pe reclamant la școală, pe motivul că nu a fost supus vaccinării MMR, contrar articolului 50 din Legea nr. 258/2000 și articolului 2 § 1 a) din Decretul nr. 537/2006.

Reclamantul a făcut recurs. Bazându-se pe articolul 25 al Convenției de la Oviedo, a susținut că limitarea dreptului garantat de articolul 5 din Convenția de la Oviedo nu putea fi prevăzută printr-un decret ministerial.

El a mai afirmat că decretul nu stabilește limita de vârstă pentru vaccinarea MMR și că acest lucru nu era necesar într-o societate democratică, prezentând un risc pentru sănătate. Mai mult, decizia contestată era contrară intereselor sale și a dreptului său la educație.

La 28 august 2008, recursul reclamantului a fost respins de către Consiliul municipal din Praga, care a făcut referire la hotărârea Curții Administrative Supreme nr. 5 din 17/2005-66 din 28 februarie 2006. Autoritatea a luat în considerare, de asemenea, că motivele pentru refuzul vaccinării prezentate în speță nu erau suficient de serioase și fundamentale.

Reclamantul a contestat deciziile din 14 iulie 2008 și 28 august 2008 printr-o acțiune în contencios administrativ. El a fost de părere că, Convenția de la Oviedo și articolul 4 § 1 din Cartă se referă la reglementarea prin lege, astfel că, nu era posibilă reglementarea printr-un un act infra-legislativ. Din moment ce vaccinarea regulată nu a fost, prin urmare, implementată în mod valid, solicitantului nu i s-a cerut să se supună acesteia înainte de a fi admis la şcoală; în plus, decretul ministerial nu a stabilit limita de vârstă pentru vaccinarea MMR. În cele din urmă, bolile în cauză nu au pus în pericol sănătatea publică până la punctul de a justifica limitarea drepturilor individuale ale persoanei de a consimți la intervenția medicală.

Solicitat să își exprime punctul de vedere în această privință, Centrul de igienă din Praga a observat că bolile MMR erau foarte contagioase și că puteau fi însoțite de complicații foarte grave, în special la copiii sub trei ani ani, motiv pentru care, copiii ar trebui vaccinați de la vârsta de câteva luni până la vârsta de cincisprezece ani, în caz contrar, nu ar putea fi admiși într-o unitate preşcolară. Faptul că decretul nu prevedea o limită de vârstă era relevant pentru evaluarea responsabilității contravenționale a părinților dar nu pentru admiterea unui copil la o unitate preșcolară.

Prin hotărârea din 23 martie 2010, Curtea Municipală din Praga a respins acțiunea solicitantului. Referindu-se la hotărârea Curții Administrative Supreme nr. 5 As 17/2006-66 din 28 februarie 2006, a luat act de faptul că articolul 26 § 1 din Convenția de la Oviedo permite limitarea drepturilor garantate de articolele 5 și 6 din prezenta convenție; în acest caz, acestă limitare a fost prevăzută de legea care prevede obligația de a te supune la vaccinarea regulată, iar modurile și condițiile de punere în aplicare, a făcut obiectul unui decret în executarea acestei legi.

Autoritatea publică (directorul grădiniței) trebuia să respecte criteriile articolului 50 din Legea nr. 258/2000 și nu ar fi putut admite copiii care nu au fost vaccinați periodic, neputând lua în considerare motivele personale care i-au determinat pe părinții unui copil să refuze vaccinarea. În aceste condiții, exercitarea de către reclamantă a dreptului său pentru a continua frecventarea grădiniței a trebuit să cedeze locul, interesului superior al societății față de protecția sănătății publice.

Reclamantul a formulat recurs, reiterând obiecțiile sale și referindu-se la hotărârea Curții Administrative Supreme nr. 3 Ads 42/2010 din 21 iulie 2010.

Prin Decizia nr. 8 As 6/2011-108 din 29 iunie 2011, camera a opta a Curții Administrative Supreme a renunțat la caz în favoarea camerei extinse a acestei curți și aceasta din cauza divergențelor existente în jurisprudenţă. În acest sens, a observat că la întrebarea dacă hotărârea nr. 439/2000 (sau nr. 537/2006) a respectat rezerva legii  hotărându-se diferit în hotărârea nr. 5 As 17/2005-66 din 28 februarie 2006, unde, cu privire la legalitatea acestui decret, aceasta nu fusese pusă la îndoială raportat la hotărârea Curții Constituționale nr.III. ÚS 449/06 și doar prin hotărârea nr. 3 Ads 42/2010 din 21 iulie 2010, s-a concluzionat că decretul menționat anterior prevede chestiuni rezervate legii.

Prin Decizia nr. 8 As 6/2011-120 din 3 aprilie 2012, Consiliul extins al Curții Administrative Supreme a returnat cazul Camerei a opta.

Aceasta s-a îndepărtat de punctul de vedere exprimat în hotărârea nr. 3 Ads 42/2010, potrivit căreia textul articolului 46 din Legea nr. 258/2000 nu era suficient de clar și precis pentru a constitui un temei legal, menționând următoarele: „Regulamentul-cadru al obligației persoanelor fizice de a se supune vaccinării prevăzute de articolul 46 din Legea nr. 258/2000 privind protecția sănătății publice, precum și precizările aduse prin decretul Ministerului Sănătății nr. 537/2006 privind vaccinarea împotriva bolilor infecțioase, nu îndeplinește exigențele dreptului constituțional cu privire la obligațiile ce pot fi impuse numai pe baza legii și în limitele acesteia (articolul 4 § 1 din Carta), iar limitele drepturilor și libertăților fundamentale pot fi stabilite doar prin lege (articolul 4 § 2 din Cartă). ”

Conform camerei extinse, a fost în conformitate cu articolul 4 § 2 din Cartă situația în care obligațiile primare au fost prevăzute de lege și specificate, în limitele prezentei legi, prin reglementare infra-legislativă. Pentru aceasta, articolul 26 § 1 din Convenția de la Oviedo, este similar cu articolele 8-11 din Convenția privind drepturile omului; în jurisprudența Curții, expresia „prevăzute de lege” folosită în aceste dispoziții a fost interpretată într-un sens material, astfel încât să cuprindă nu numai legea ca act juridic al unui parlament, ci toate regulile juridice accesibile și previzibile. Prin urmare, niciuna dintre aceste prevederi nu a împiedicat ca detaliile referitoare la obligația de vaccinare să fie reglementate printr-un act de punere în aplicare, cu condiția ca, acest lucru să fi fost făcut în baza legii și în limitele sale. În acest caz, Legea nr. 258/2000 a constituit o reglementare-cadru suficient de clară și precisă prin care anumite grupuri de persoane fizice erau obligate să fie vaccinate, în mod regulat sau specific, în urma efectuării unei examinări a imunității; fără a le defini, articolul 46 menționează totuși sensul fundamental al termenilor „vaccinare regulată și specifică”. Decretul a specificat apoi tipurile de boli, calendarul și alte detalii ale vaccinării. O astfel de soluție legislativă permite reacția flexibilă la situația epidemiologică și la evoluția științei medicale și farmacologice. Cu toate acestea, nu este exclus ca limitările drepturilor fundamentale prevăzute de decret să fie supuse, în cazuri concrete, la un test de proporționalitate efectuat de instanțe.

Trei judecători au adăugat opiniile lor contrare la această decizie. După după ce au reamintit că chestiunea în cauză se referă la o măsură de prevenție, și anume excluderea unui copil de la o grădiniță și nu la impunerea unei sancțiuni cum a fost în cazul nr. 3 Ads 42/2010, au fost de părere că, camera lărgită nu a respins argumentul conform căruia Legea nr. 258/2000 nu stabilește limitele reglementării infra-legislative și că a lăsat prea mult spațiu puterii executive, cu sfidarea principiului separării puterilor.

Prin hotărârea nr. 8 As 6/2011-142 din 29 august 2012, camera a opta a Curții Administrative Supreme a respins apelul contestatorului ca nefondat, făcându-se trimitere la decizia camerei extinse. Instanța consideră că, neinvocând „circumstanțele care reclamă de o manieră fundamentală protejarea autonomiei persoanei „în sensul hotărârii Curții Constituționale nr. III. ÚS 449/06, reclamantul nu a reușit să demonstreze că obligația de a fi supus vaccinării MMR constituie, în speță o ingerință disproporționată în drepturile sale fundamentale.

Reclamanta a contestat ultima hotărâre printr-o plângere constituțională prin care, invocând articolul 5 din Convenția de la Oviedo și articolul 33 din Cartă, s-a plâns că nu poate continua în sistemul educativ Montessori fără să se supună unei intervenții medicale la care nu a consimțit.

La 9 iulie 2013, Curtea Constituțională a respins recursul ca neîntemeiat. Aceasta a reamintit că protecția efectivă a drepturilor fundamentale care intră în conflict cu interesul public de protejare a sănătății poate fi asigurată, mai degrabă, printr-o analiză atentă a circumstanțelor indidividuale ale fiecărui caz, decât prin chestionarea în sine a vaccinării. În cazul de față, instanțele au examinat în mod corespunzător și au răspuns obiecțiilor reclamantului, cu toate că, acesta nu a invocat eventuale circumstanțe excepționale care ar avea prioritate în fața protecției sănătății publice. În situația în care exercitarea dreptului solicitantului de a continua frecventarea școlii/grădiniței (intră sub incidența dreptului la educație) este susceptibilă de a pune în pericol sănătatea altora, dreptul public subiectiv la protecția sănătății are prioritate. Mai mult, reclamanta însăși s-a abținut de la realizarea dreptului său, refuzând să îndeplinească condițiile impuse tuturor persoanelor. De asemenea, nu a făcut demersurile necesare, în conformitate cu articolul 50 din Legea nr. 258/2000, pentru a fi admisă la grădiniță fără vaccinare; mai mult, este probabil ca aceasta să nu fi acționat cu bună credință prezentând un certificat medical care nu corespundea realității.

PLÂNGERI

1. Reclamantul se plânge că statul și-a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 2, 8, 9 și 14 din Convenție și al articolului 2 din Protocolul nr. 1 atunci când a condiționat posibilitatea acesteia de a-și continua educația preșcolară, de obligația de a se supune vaccinării, ceea ce constituie o ingerință în drepturile sale la viață (la păstrarea sănătății) și la respectarea vieții private și care nu este prevăzut în conformitate cu legislația națională și internațională. Astfel, statul a violat, în egală măsură și dreptul solicitantului de a beneficia de o educație în conformitate cu convingerile filosofice ale părinților săi, făcându-l să sufere o discriminare în accesul la educație, din cauza opiniilor părinților săi.
2. Bazându-se pe articolul 13 din Convenție, reclamanta susține că incertitudinea juridică care rezultă dintr-o interpretare divergentă a legii de către instanțele supreme, combinată cu durata procedurilor urmate în cauză, au privat-o de posibilitatea de a obține un răspuns efectiv la nemulțumirile sale.

Cererea nr. 73094/14

Pavel HORNYCH împotriva Republicii Cehe

introdusă la 16 noiembrie 2014

ÎN FAPT

Solicitantul, Pavel Hornych, este cetățean ceh, născut în 2008 și domiciliat în Praga. Minorul este reprezentat de mama sa, d-na Jitka Hornychová.

Starea de fapt, prezentată de solicitant, poate fi rezumată după cum urmează:

După ce a suferit de diverse probleme de sănătate, reclamantul, la recomandarea medicului său pediatru nu a fost vaccinat la o vârstă fragedă. Aparent, părinții săi nu au refuzat niciodată să-l vaccineze iar centrul de igienă nu a stabilit la data de 28 septembrie 2009, că ar fi existat vreo încălcare din partea acestora sau a medicului pediatru.

La momentul înscrierii la grădiniță, în martie 2011, medicul pediatru nu a certificat în scris că solicitantul nu fusese vaccinat, ci că acestuia „Nu i-a lipsit niciun vaccin regulat prescris de lege”.

Prin decizia din 27 iunie 2011, reclamantul nu a fost admis la grădiniță în temeiul articolului 50 din Legea nr. 258/2000, neputând dovedi că fusese vaccinat.

La data de 1 septembrie 2011, reclamantului i-a fost respins recursul de către autoritatea municipală din Praga, după ce a stabilit, în urma apelării telefonice a medicului pediatru, că situația reclamantului nu se schimbase față de data eliberării certificatului.

La 19 aprilie 2013, Tribunalul Praga a respins acțiunea în contencios-administrativ a solicitantului, considerând că decizia autorității municipale din Praga a respectat legea și nu a încălcat drepturile fundamentale ale solicitantului. În ceea ce privește obiecția solicitantului, care se baza pe pretinsa imposibilitate de a lua cunoștință de dosarul care a stat la baza deciziei autorității municipale, instanța a observat, pe de o parte, că reclamantul nu a fost împiedicat să consulte dosarul și, pe de altă parte că, decizia s-a bazat pe fapte cunoscute de el.

Prin hotărârea din 10 septembrie 2013, Curtea Administrativă Supremă a respins ca nefodat recursul reclamantului. Curtea, relevă că, având în vedere articolul 50 din Legea nr.258/2000, pentru autoritate era important doar dacă condiția vaccinării obligatorii a fost îndeplinită, fără să ia în considerare motivele pentru care nu a fost îndeplinită. Curtea a observat de asemenea, că nefiind invocate „împrejurări care să reclame de o manieră fundamentală protejarea autonomiei persoanei ”, în sensul hotărârii Curții Constituționale nr. III. ÚS 449/06, și nepretinzând că vaccinarea obligatorie i-a încălcat vreunul dintre drepturile sale fundamentale, reclamantul nu a demonstrat că această obligație era disproporţionată.

Reclamantul a depus o plângere constituțională. Invocând în special dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 al Convenției a susținut că, conform practicii existente la momentul înscrierii la grădiniță (hotărârea Curții Administrative Supreme nr. 3 Ads 42/2010), obligația de vaccinare nu ar putea fi reglementată printr-un decret; în opinia sa, interpretările adoptate de către instanțe, în cazul său, erau neconstituționale. A reproșat apoi instanțelor judecătorești că nu au examinat necesitatea medicală a vaccinurilor care i s-au cerut și că autorităile nu au întocmit dosarul în mod corespunzător. Solicitantul s-a referit și la drepturile la dezvoltarea copilului, educație, respectul pentru interesele superioare ale acestora și la viața privată. El a arătat, în cele din urmă, că părinții săi nu au refuzat să-l vaccineze, neputându-li-se reproșa că și-au justificat refuzul datorită propriilor convingeri sau credințe.

Prin decizia din 7 mai 2014, notificată la 16 mai 2014, Curtea Constituțională a respins recursul ca nefondat, relevând că instanțele au luat în considerare în mod corespunzător toate elementele pertinente și că au argumentat concluziile la care au ajuns.

PLÂNGERI

1. Bazându-se pe articolul 6 al Convenției, reclamantul denunță inechitatea procedurii. El se plânge că răspunsul dat de medicul pediatru la telefon, la data de 1 septembrie 2011 a fost considerat proba cheie pentru a se concluziona că nu îndeplinise condiția vaccinării.
2. Bazându-se pe articolul 2 al Convenției, reclamantul se plânge că statul i-a impus vaccinarea din singura și unica rațiune că este obligație legală, fără ca medicul să o fi recomandat în cazul său și fără că medicii sau statul își asume responsabilitatea pentru eventualele consecințe.
3. Potrivit reclamantului, statul încalcă drepturile sale și ale părinților săi garantate de articolul 9 din Convenție atunci când îi obligă să demonstreze, contrar conștiinței lor, că s-a supus vaccinării.
4. Reclamantul susține, de asemenea, că statul și-a încălcat obligațiile care decurg din articolele 2, 8, 9 și 14 din Convenție și din articolul 2 din Protocolul nr. 1 atunci când condiționează posibilitatea acestuia de a-și continua educația preșcolară de obligația de a se supune vaccinării, împrejurare care constituie o ingerință în drepturile sale la viață (la conservarea sănătății) și la respectarea vieții private și care nu este în conformitate cu legislația națională și textele internaționale. De altfel, statul a încălcat, de asemenea, și dreptul reclamantului de a beneficia de o educație care se conformează convingerilor filosofice ale părinților săi, supunându-l unei discriminări la accesul la educație datorită cauza opiniilor părinților săi.
5. Reclamantul se plânge în cele din urmă de o încălcare a articolului 13 pe motiv că, deși se afla în posesia unui certificat medical care atesta că nu îi lipsește niciun vaccin regulat prevăzut de lege, statul a susținut contrariul fără a-i oferi nicio posibilitate de reparare.

Întrebările adresate de către Curte, guvernului ceh, în cauzele  Novotna (nr . 3867/14) și Hornych (nr.73094/14), au fost:

1. Refuzul autorităților de a-i admite la grădiniță pe motivul că nu s-au supus obligației de vaccinare, care constituie potrivit reclamanților, o ingerință în dreptul lor la respectarea vieții private și a libertății lor de conștiință, a constituit o încălcare a acestor drepturi și a libertăților garantate de articolele 8 § 1 și 9 § 1 din Convenție?
2. În caz afirmativ, imixtiunea în exercitarea acestor drepturi și libertăți a fost prevăzută de lege și a fost necesară în sensul articolelor 8 § 2 și 9 § 2?
3. A existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 datorită faptului că nerespectarea obligației de a se supune tuturor vaccinurilor obligatorii, a făcut ca solicitanții să nu fie admiși la grădinițe?

Comments

comentarii