CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Foștii șefi ai Academiei de Poliție Al. I. Cuza, Iacob Adrian și Marcoci Petrică-Mihail au fost condamnați la pedeapsa de 3 ani de închisoare fiecare, pedepse a căror executare au fost suspendate sub supravegehre, pentru instigarea unui subaltern la șantajarea jurnalistei Emilia Șercan, aceștia fiind obligați totodată, în solidar cu Academia de Poliție, la plata sumei de 80.000 lei în favoarea jurnalistei, cu titlu de daune morale.
Sentința de condamnare a fost pronunțată de către Curtea de Apel București la data de 24 mai 2021, în prezent cauza afându-se pe rolul ICCJ ca urmare a atacării hotărârii cu apel, de către toate părțile implicate în proces, inclusiv de către partea responsabilă civilmente și jurnalista Emilia Șercan (foto-sursa facebook).
Redăm părți relevante din hotărârea de condamnare:
În actul de sesizare a instanței, s-a reținut următoarea situație de fapt:
În seara de 15.04.2019, inculpatul Bărbulescu Gheorghe-Adrian, la instigarea inculpaților Iacob Adrian și Marcoci Petrică-Mihail, utilizând un telefon și un cont de Facebook, a trimis părții civile Șercan Emila un mesaj tip text pe numărul personal de telefon și 5 mesaje folosind aplicația Facebook Messenger prin care o amenința că în caz contrar va suferi acte de violență și îi va fi suprimată viața, pentru a o constrânge să înceteze activitatea de investigare a modului în care a fost obținut titlul de doctor de către mai multe persoane în cadrul școlii doctorale a Academiei de Poliție Al. I. Cuza, în scopul de a dobândi un folos nepatrimonial pentru persoanele care au susținut teza de doctorat și pentru angajații acestei instituții implicați în obținerea titlurilor de doctor.
Inculpatul Iacob Adrian l-a determinat pe Bărbulescu Gheorghe-Adrian să transmită mesaje de amenințare părții civile Emilia Șercan pentru a o constrânge să înceteze investigațiile jurnalistice care vizau Academiei de Poliție, urmărind eliminarea riscurilor pentru reputația și cariera sa profesională, după care i-a întărit autorului rezoluția infracțională prin promisiunea că îi va asigura protecția pentru a nu fi tras la răspundere penală și prin încurajările adresate pe parcursul săvârșirii faptelor.
Inculpatul Marcoci Petrică-Mihail, l-a determinat pe Bărbulescu Gheorghe-Adrian să transmită mesaje de amenințare părții civile Emilia Șercan pentru a o constrânge să înceteze investigațiile jurnalistice care vizau Academiei de Poliție, urmărind eliminarea riscurilor pentru reputația și cariera profesională a rectorului Iacob Adrian și a sa, după care i-a întărit autorului rezoluția infracțională prin promisiunea că îi va asigura protecția pentru a nu fi tras la răspundere penală și prin încurajările adresate pe parcursul săvârșirii faptelor.
(…)
Activitatea inculpaților se circumscrie participatiei penale sub forma instigării:
– savarsirea unor acte de determinare a martorului Bărbulescu, care și-a însușit hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală : inculpații i-au solicitat acest lucru în cadrul unor discuții purtate în cadrul Academiei, profitând de ascendentul pe care li-l dădeau relația de subordonare funcțională, diferența de vârstă și de grad profesional, relația personală care se dezvoltase între ei și recunoștința inculpatului pentru oportunitatea de a continua să activeze în mediul universitar; ulterior, inculpatul Marcoci Petrică-Mihail a conceput planul folosit pentru transmiterea mesajelor de amenințare, astfel încât să fie imposibilă identificarea autorului faptelor, i-a comunicat conținutul mesajelor de amenințare care urmau să fie transmise părții civile și împreună i-au întărit rezoluția infracțională prin promisiunea că îi vor asigura protecția pentru a nu fi tras la răspundere penală; pe parcursul transmiterii mesajelor de amenințare, l-au încurajat, întărindu-i astfel rezoluția de a continua săvârșirea infracțiunii, acte care se circumscriu participației penale sub forma complicității dar care sunt absorbite de activitatea de instigare. Simplul fapt că inculpații nu au dictat fiecare cuvânt din mesajele trimise de autor, care a avut inițiativa de căuta pe internet și folosi pasaje din Biblie, nu este de natură a înlătura participația inculpaților sub forma instigării, pentru existența sa fiind suficient ca autorul să preia rezoluția infracțională având reprezentarea unui plan general, chiar dacă ulterior recurge la idei proprii pentru punerea în aplicarea a hotărârii adoptate doar ca urmare a activității instigatorului;
– activitatea inculpaților nu a realizat nemijlocit elementul material al infracțiunii (mesajele de amenințare au fost transmise de martorul Bărbulescu),
– savarsirea actelor cu intentie,
– acordul de vointa între inculpați și autorul faptei (ce rezulta din modul in care persoanele implicate în activitatea infracțională au actionat anterior și ulterior comiterii faptei, din interceptările convorbirilor și mesajelor telefonice, din declarația martorului Bărbulescu).
Șantajul este o infracțiune împotriva libertății persoanei, mai exact împotriva libertății de ordin moral a persoanei, pentru că aceasta nu presupune o privare de libertate, în sens fizic, iar constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracțiunii de șantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acționeze conform conduitei prevăzute în dispoziția normei de incriminare. Prin urmare, constrângerea astfel exercitată reprezintă punerea în mișcare a unei forțe exterioare subiectului pasiv al infracțiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mișcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeași natură, capabilă să înfrângă rezistența fizică a subiectului pasiv. Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău. În ambele cazuri, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă. Având în vedere aceste particularități ale infracțiunii de șantaj și, în mod special, obiectul său juridic, care are în vedere libertatea morală a persoanei, legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul normei de incriminare criticate modalitățile concrete de realizare a constrângerii, evitându-se astfel restrângerea, în mod nejustificat, a sferei de aplicare a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul penal. În acest fel dispozițiile legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată (decizia CCR nr. 858/2018).
Acțiunea de constrângere trebuie să fie de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia, persoana supusă acțiunii de constrângere nu mai poate reacționa moralmente în sensul unei opuneri eficace la pretențiile făptuitorului. Victima este pusă în alternativa sau să reziste constrângerii și să suporte consecințele la care se găsește expusă prin această atitudine sau să consimtă la îndeplinirea a ceea ce pretinde făptuitorul prin acțiunea sa de constrângere.
Autorul infracțiunii, martorul Bărbulescu a amenințat-o pe partea civilă prin intermediul unor mesaje SMS și trimise pe un site de socializare, exercitând, astfel o constrângere morală asupra sa prin acte de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău, aspecte ce rezultă cu evidență din conținutul mesajelor trimise, din declarația părții civile și declarațiile martorelor W.W. și X.X.X., probe care confirmă faptul că amenințarea a fost credibilă, serioasă și actuală.
Contextul în care partea civilă a primit mesajele de amenințare, în timp ce publica articole de natură a afecta imaginea și cariera profesională și universitară a unor persoane publice, a determinat-o pe partea civilă să formuleze plângere penală, deplasându-se la poliție însoțită de agenți de poliție.
Toate aceste elemente sunt de natură a indica faptul că partea civilă a avut cel puțin la acel moment temerea că i se poate întâmpla ceva rău, că integritatea sa fizică și chiar viața îi sunt puse în pericol. Chiar dacă după câteva zile, partea civilă a luat hotărârea de a continua să publice articolele respective și a apărut în cadrul unor emisiuni audio și televizate în care a povestit experiența sa, acest aspect nu este de natură de a dovedi faptul că la momentul la care a primit mesajele nu a resimțit o stare de teamă, ci doar că, ulterior, a considerat că are resurse fizice și emoționale să depășească această situație și că scopul urmărit justifică un efort pe care este dispusă să îl facă. Simplul fapt că partea civilă a ales să suporte eventualele consecințe neconvenabile nu înlătură faptul că, anterior acestui moment, nu a avut libertatea morală de a hotărî singură dacă va continua sau nu să scrie articolele respective.
Elementul material a fost comis pentru a determina partea civilă să nu mai publice articole în legătură cu activitatea conducerii Academiei de Poliție și a modalității de obținere a titlurilor de doctor în cadrul acestei instituții, pentru ca inculpații din prezenta cauză să dobândească în mod injust un folos nepatrimonial constând în eliminarea riscurilor pe care le reprezentau articolele publicate de partea civilă din perspectiva carierei și reputației rectorului Iacob Adrian și prorectorului Marcoci Petrică-Mihail. În acest context, trebuie avut în vedere că funcțiile în cadrul învățământului universitare presupun deținerea titlului științific de doctor, iar continuarea publicării articolelor ar fi determinat un interes public crescut în sensul verificării suspiciunilor de plagiat. Totodată, suspiciunile de plagiat din teza de doctorat și din articolele științifice publicate de rector ar fi putut atrage consecințe de natură penală pentru autor. Interesul lui Marcoci Petrică-Mihail în stoparea anchetelor jurnalistice era determinat și de faptul că numirea în funcția de prorector depinde în mod direct de rectorul instituției de învățământ, astfel încât pierderea funcției de către Iacob Adrian ar fi avut consecințe negative și asupra acestuia.
Instanța a apreciat la termenul din 26.04.2021 că nu se impune schimbarea încadrării juridice, astfel cum a solicitat reprezentantul Ministerului Public în sensul reținerii, cu referire la infracțiunea de șantaj prevăzută de dispozițiile art. 207 alin. 1 C.pen. și a circumstanței agravante prevăzute de art. 207 alin. 3 C.pen., în sensul comiterii faptelor cu scopul dobândirii în mod injust a unui folos patrimonial pentru argumentele reținute în considerentele încheierii de la termen.
În consecință, în temeiul art.396 alin.(2) C.p.p., constatând că sunt întrunite condițiile răspunderii penale a inculpaților și că faptele reținute în sarcina lor constituie infracțiuni, instanța va dispune condamnarea acestora.
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
La individualizarea pedepselor pe care instanța le va aplica inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina acestora, va avea în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 C.pen. și, respectiv, limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare din partea specială a Codului penal.
Pedeapsa este o măsură de constrângere cu caracter strict personal și se aplică persoanei infractorului cu scopul de a împiedica comiterea de noi infracțiuni din partea acestuia, persoana infractorului fiind aceea asupra căruia trebuie să acționeze pedeapsa prin funcțiile sale.
Instanța va avea în vedere că funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă proporționare a acesteia, ținând seama și de persoana cǎreia îi este destinată în vederea reintegrării în societate. Se va urmări formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci dimpotrivă, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după reguli și criterii precis determinate de lege. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului stabilirii acesteia, așa încât respectarea lui este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.
Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului.
Doar o pedeapsă justă și proporțională este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija și elibera de deprinderile antisociale care l-au antrenat pe calea săvârșirii de infracțiuni.
Se vor avea în vedere la individualizarea pedepselor circumstanțele personale ale inculpaților:
Inculpatul Iacob Adrian este în vârstă de 43 de ani, cetățean român cu domiciliul în România, este ofițer de poliție cu gradul de chestor, este căsătorit și are un copil minor în întreținere. Inculpatul are studii superioare și nu este cunoscut cu antecedente penale.
Inculpatul Marcoci Petrică-Mihail este în vârstă de 45 de ani, cetățean român cu domiciliul în România, este ofițer de poliție cu gradul de comisar șef, este căsătorit și are un copil minor în întreținere. Inculpatul are studii superioare și nu este cunoscut cu antecedente penale.
Inculpații nu au recunoscut infracțiunile, adaptându-și declarațiile în funcție de aspectele ce au reieșit din administrarea mijloacelor de probă și încercând să transfere în totalitate răspunderea penală asupra martorului Bărbulescu de care s-au folosit pentru atingerea scopurilor personale. Studiile superioare, funcțiile de conducere, integrarea socială și familială nu par a fi ajutat inculpații să înțeleagă faptul că libertatea presei este una dintre valorile sociale esențiale într-o societate democratică și că orice funcție publică este supusă scrutinului opiniei publice, aceștia hotărând să recurgă la mijloace ilicite pentru a acoperi activități imorale/ilicite anterioare în vederea menținerii unei imagini pozitive și păstrării funcțiilor obținute. Chiar în situația în care ancheta jurnalistică efectuată de partea civilă nu ar fi avut la baza buna-credință și o bază de fapt exactă, informații fiabile și precise care să se subsumeze conceptului de ”jurnalism responsabil” ca activitate profesională care se bucură de protecția articolului 10 din CEDO, inculpații, ca profesioniști ai dreptului, aveau obligația de a recurge exclusiv la mijloacele legale existente și nu a folosi mijloace de intimidare a persoanelor care nu prezintă varianta agreată de ei. A accepta că o altă persoană poate avea un alt punct de vedere și a respecta acest lucru este esențial pentru o societate civilizată în care nu sunt acceptate manifestări huliganice. În calitate de oameni care sunt responsabili pentru formarea unor generații de oameni ai legii, cei doi inculpați reprezintă un model pentru aceștia și aveau datoria unui comportament ireproșabil. Curtea a avut în vedere și că, după ce și-au conceput planul, cei doi inculpați au ales să nu îl pună ei înșiși în aplicare, folosindu-se de unul din subordonați, asupra căruia aveau ascendent și asupra căruia au încercat să transfere integral răspunderea penală.
Instanța reține că faptele comise prezintă o gravitate accentuată ce rezultă din împrejurările comiterii, din modul premeditat în care au acționat inculpații, perioada pe care s-a întins activitatea presupus infracțională, de mecanismele ingenioase folosite pentru a nu fi descoperiți de autorități- prin folosirea unor aplicații ce criptează convorbirile dintre ei, a unor telefoane și cartele preplătite folosite exclusiv în scopul comiterii faptelor penale și distrugerea lor ulterioară, de impactul pe care astfel de fapte îl au asupra ordinii publice, de faptul că inculpații s-au folosit de autoritatea pe care o aveau față de persoanele care participau la cursurile de masterat sau doctorat sau de absolvenții cu care aveau relații apropiate.
Se va ține cont, la individualizarea pedepsei și de comportamentul inculpaților pe parcursul procesului penal, caracterizat printr-o poziție oscilantă față de faptele reținute în sarcina lor și că au ales să își adapteze declarațiile în funcție de ceea ce reieșea din administrarea mijloacelor de probă, dând declarații în fața instanței la finalul cercetării judecătorești.
Deși modalitatea de comitere a faptei și urmarea produsă ar justifica o pedeapsă orientată spre maximul prevăzut de lege, instanța va aplica pedepse spre mediu având în vedere circumstanțele personale favorabile și activitatea profesională desfășurată până în prezent.
La stabilirea pedepselor complementare și a pedepselor accesorii instanța are în vedere faptul că infracțiunea reținută în sarcina inculpaților este o infracțiune contra libertății morale, pentru comiterea căreia s-au folosit de funcțiile deținute de rector, respectiv prorector al Academiei de Poliție, iar modalitatea de comitere și copul urmărit îi face pe cei doi inculpați nedemni să ocupe, cel puțin o perioadă de timp, orice funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, astfel că va interzice inculpaților cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, g, k Cp pe o perioadă de 3 ani.
În ceea ce privește modalitatea de individualizarea a executării pedepsei, Curtea apreciază că sunt îndeplinite condițiile legale prev. de art. 91 Cp pentru a dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Instanța apreciază că, în raport de circumstanțele personale ale inculpaților care se află la un prim incident cu legea penală, au o profesie și copii minori în întreținere, având în vedere că un contact cu mediul din penitenciar ar putea lăsa urme profund negative asupra personalității lor, de faptul că erau bine integrați în societate anterior săvârșirii faptei, neexistând dovezi că inculpații nu se pot îndrepta decât prin înlăturarea totală a libertății, nu este necesară executarea acesteia în regim închis, fiind suficient avertismentul pronunțării hotărârii de condamnare pentru ca aceștia să manifeste o diligență sporită în viitor în vederea respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală. Din analiza elementelor aflate la dosar nu rezultă în nici un fel că inculpații sunt persoane care nu ar putea înțelege gravitatea faptelor decât recurgând la mijlocul represiv al privării de libertate, astfel încât va dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei.
ACȚIUNEA CIVILĂ
Cu privire la latura civilă, instanța constată că persoana vătămată s-a constituit parte civilă (fila 100, vol 3 dup, 13, 48 d.i.), solicitând suma de 100.000 de lei daune morale, prejudiciu moral cauzat de starea de temere, anxietate și stres și consecințele asupra stării de sănătate.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 C.civ. “Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”, iar potrivit art. 1369 C.Civ ”Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu (… ) răspunde solidar cu autorul faptei”.
Dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului și in jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima sau persoanele încercate de durere prin moartea victimei..
Potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație, de unde rezultă că nu interesează natura daunei, întinderea sau importanța ei; din moment ce există o daună, prejudiciul se naște și trebuie reparat. Daunele morale propriu-zise sau pure sunt consecința atingerii directe a unor valori care nu au nici un corespondent patrimonial. Se înscriu în această categorie îndeobște vexațiile aduse conștiinței umane, vieții afective sau identității persoanei. Integritatea fizică și psihică, demnitatea, viața particulară, afecțiunea purtată unor persoane definesc ceea ce suntem și ceea ce credem despre noi. Toate sunt subsumate dreptului la viață privată sau pot fi prezentate ca drepturi ale personalității, iar lezarea lor poate să dea curs unei acțiuni în reparație. În acest caz, vorbim despre drepturi morale, fără conținut patrimonial, iar lezarea lor duce nu atât la reparație, cât la compensație bănească din partea celui responsabil.
Una dintre funcțiile răspunderii civile delictuale o reprezintă cea reparatorie, asigurându-se astfel un echilibru – nu numai patrimonial, între subiecții de drept. La momentul în care echilibrul este rupt, prin comiterea unei infracțiuni, persoana vătămată poate să ceară restabilirea echilibrului, care va fi în mod just restabilit prin obligarea inculpaților la reparație, reechilibrându-se balanța dintre victimă și autori.
Reparația este chiar obiectul raportului de răspundere și se concretizează într-o prestație obișnuită, al cărei scop este acoperirea pagubei suferite de victimă. În cazurile în care sunt de „reparat” drepturi extrapatrimoniale, acestea nu pot fi atât reparatorii, cât estimatorii și arbitrare. Estimatorii, pentru că drepturile civile fără conținut patrimonial nu pot fi prețuite decât cu aproximație, iar reparația lor se prezintă mai degrabă ca un fel de compensație a atingerii lor. Arbitrare, deoarece judecătorul este liber să aprecieze cam cât ar putea valora în bani ceva neevaluabil în bani.
Pe de altă parte, răspunderea joacă și o funcție de reprimare a faptei delictuale rezultată din săvârșirea infracțiunii, instituind o pedeapsă civilă. Pedeapsa este tot patrimonială, pierderea bănească suferită de autor ca efect al faptei penale pe care a săvârșit-o, având funcția de a răscumpăra delictul civil, dar și de a descuraja pe viitor fapte ilicite care aduc atingere unor drepturi extrapatrimoniale.
Funcția reparatorie a răspunderii vine să reflecte, dar și să justifice, principiul pe care se întemeiază: repararea integrală a prejudiciului care asigură reechilibrarea patrimonială a situației vătămate prin acordarea unui drept la reparație, valoarea pe care o avea patrimoniul lor la momentul de dinaintea producerii daunei. Reparația urmărește repunerea acestor persoane în situația juridică pe care acesta o aveau anterior cauzării prejudiciului, o restabilire a unui status quo ante, adică a unei stări de jure identice cu cea preexistentă producerii pagubei. De aceea, se impune ca reparația să fie totală și stabilită la un moment care să nu mai permită nicio deosebire dintre valoarea patrimonială de care beneficiau aceste persoane înainte de pagubă și valoarea patrimonială de care se bucură ele ulterior reparației.
Cu privire la acest aspect, instanțele nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a consecințelor particulare ale cauzei în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.
În esență, prejudiciul, condiție esențială a răspunderii civile delictuale, reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, în anumite condiții, a unor simple interese. Este adevărat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Relevantă este însă, producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană, în sensul de consecințe negative efectiv încercate de persoanele care le suferă.
Așa fiind, pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o serie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauză dovedește că integritatea fizică și psihică, demnitatea, viața privată au fost afectate prin fapta autorului infracțiunii.
Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, tristețea, neliniștea, umilirea, rușinea și alte emoții negative. În stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc.
În speță, fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. În acord cu jurisprudența națională și practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (cauza A. împotriva Norvegiei, 9 aprilie 2009). În cauzele Danev împotriva Bulgariei și Iovtchev împotriva Bulgariei, C.E.D.O. a reținut în esență încălcarea convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină (…). Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenție. În domeniul art. 3 din convenție, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis împotriva României, că raționamentul urmat de instanțele naționale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obțină repararea suferințelor îndurate de el (…), lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a considerat că, chiar și admițând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate (…). Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil (a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de R.Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei).
În ceea ce privește repararea prejudiciului moral pretins a fi fost cauzat de către inculpați prin săvârșirea faptei și a cărui reparare este reclamată de către partea civilă, Curtea constată ca sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale: fapta ilicita-instigare la comiterea infractiunii de șantaj săvârșită de martorul Bărbulescu, prejudiciul– rezultatul negativ suferit de partea vatamata ca urmare a incalcarii drepturilor subiective și nepatrimoniale ocrotite prin legea penala (ca urmare a încălcării libertății morale), prejudiciul cert (cuantumul a fost stabilit cu respectarea principiului disponibilitatii care guverneaza actiunea civila chiar si atunci cand este alaturata actiunii penale) si nereparat incă, legatura de cauzalitate directa dintre fapta ilicită si prejudiciul produs,vinovatia sub forma intenției.
Premisa angajării răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul nepatrimonial produs părții civile se constată a fi îndeplinită în prezenta cauză, fapta ilicită săvârșită de către inculpați având aptitudinea de a cauza puternice suferințe morale părții civile.
Curtea va avea în vedere următoarele aspecte: prejudiciul suferit de către partea vătămată prin încălcarea dreptului subiectiv nepatrimonial (dreptul la libertate morală) este de natura morala, astfel încât despăgubirile civile pe care aceasta urmează a le primi nu reprezintă o modalitate de repunere in situația anterioara săvârșirii faptelor, ci o modalitate prin care se urmărește a se compensa echitabil valoarea de care a fost privata, in raport de modalitatea in care a resimțit impactul amenințării în viața sa, de intensitatea temerii produse, de disconfortul psihic accentuat experimentat de aceasta ca urmare a faptului că s-a văzut constrânsă să aleagă între a-și asuma eventuale vătămări ale sale sau ale familiei și a continua să publice articole referitoare la subiecte de interes public, chiar dacă aduc atingere intereselor unor persoane cu funcții importante.
Impactul produs este confirmat de declarația părții civile (M-am speriat foarte tare. Nici nu am știut, în primul moment, cum să reacționez și ce instituție să sesizez… Mesajele mi-au creat o stare de temere și tulburări de somn… am simțit puternice stări de anxietate și epuizare.) declarația martorei W.W. (A doua zi după ce s-a întâmplat, am sunat-o întâmplător, să văd ce face și mi-a povestit. Mi-a spus că-i era frică să stea în casă. Părea să fie în stare de șoc. Îi era teamă să nu i se întâmple ceva rău ei sau mamei ei. I-am propus să vină să stea cu mine, însă a refuzat, pentru că nu vroia să mi se întâmple mie ceva rău…) și a martorei X.X.X. (Mi s-a părut bulversată și în stare de șoc.(…) Mi-a spus de mai multe ori că este epuizată, că se simte de parcă a primit un pumn).
Curtea apreciază că din declarația persoanei vătămate și declarațiile martorelor, ca și din înregistrările emisiunilor la care a participat (depuse atât de partea civilă, cât și de inculpatul Marcoci) rezultă că impactul amenințării nu s-a prelungit în mod excesiv în timp, întrucât partea civilă nu a schimbat structura obișnuită a unei zile, nu a primit consiliere psihologică și nici nu a luat tratament medicamentos și a refuzat protecția oferită de organisme internaționale ce susțin libertatea presei, astfel că despăgubirile morale vor fi evaluate și în funcție de acest aspect. Deși partea civilă a invocat faptul că după comiterea faptei s-a internat în spital și a făcut mai multe analize, înscrisurile medicale depuse și declarațiile martorelor nu confirmă existența unei legături de cauzalitate între fapta inculpaților și alterarea stării de sănătate a persoanei vătămate.
Alaturi de inculpați, instanta va obliga in solidar si partea responsabila civilmente Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza la plata despagubirilor catre partea civilă intrucat sunt indeplinite conditiile raspunderii comitentului pentru fapta prepusului: există un raport de prepușenie, fapta are legătură cu atribuțiile inculpaților în calitate de rector, respectiv prorector și a urmărit păstrarea acestor funcții, funcții de care inculpații s-au folosit pentru a determina pe martorul Bărbulescu, angajat, la rândul său al părții responsabile civilmente, să comită nemijlocit actele de executare.
Instanța nu va dispune și obligarea autorului infracțiunii, martorul Bărbulescu, la acoperirea prejudiciului produs întrucât acesta nu a fost inculpat în prezenta cauză, iar potrivit art. 19 alin. 2 Cpp, acțiunea civilă se exercită (…) împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente, astfel că răspunderea civilă a acestuia poate fi atrasă fie pe calea unei acțiuni civile promovate de partea civilă în fața unei instanțe civile, fie pe cale acțiunii în regres formulată de inculpați și/sau partea responsabilă civilmente tot în fața unei instanțe civile.
Totodată, Curtea nu va dispune înființarea măsurilor asiguratorii, astfel cum a solicitat reprezentanta Ministerului Public, având în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale care stabilesc cazurile în care este obligatorie această măsură și poate fi dispusă din oficiu, iar partea civilă nu a formulat o astfel de cerere.”
