fbpx
Avocata Kapcza Mikolt

Motivarea anulării hotărârii prin care s-a introdus indirect obligativitatea vaccinării

CA Cluj: ,,Chiar dacă nu menționează expres obligativitatea tuturor persoanelor la vaccinare hotărârea de guvern discriminează fără a fi necesar în scopul asigurării sănătății populației prin dezavantajarea categoriei persoanelor nevaccinate care reprezintă majoritatea populației României.”

Într-o hotărâre care va face istorie, judecătorul Radu-Rareş Duşa motivează pe înțelesul tuturor de ce guvernul nu poate adopta hotărâri fără nicio justificare și cu eludarea cadrului constituțional, hotărâri prin care guvernul își arogă competențe excepționale prin permanentizarea stării de alertă.

Judecătorul Radu-Rareş Duşa: ,,Pe de altă parte, toate aceste HG-uri au împărțit populația României în persoane vaccinate și nevaccinate punând semnul egalități între o persoană nevaccinată și una bolnavă și între o persoană vaccinată și una sănătoasă, fapt pe care instanța îl consideră absolut inadmisibil.”

Redăm integral hotărârea prin care s-a anulat hotărârea prin care s-a impus practic vaccinarea obligatorie:

R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECŢIA A III-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Sentinţa civilă nr. 236/2021
Şedinţa publică de la 28 Septembrie 2021
Completul constituit din:

PREŞEDINTE: Judecător Radu-Rareş Duşa
Grefier: Iosefina Nicoleta Trif

S-a luat spre examinare cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii KAPCZA
MIKOLT KRISZTINA şi MARIN GABRIEL în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI şi MINISTERUL AFACERILOR INTERNE – DIRECŢIA GENERALĂ JURIDICĂ, având ca obiect ordonanţă preşedinţială anularea HG 826/05.08.2021.

Mersul dezbaterilor, susţinerile şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 23.09.2021, când instanţa, având nevoie de timp pentru deliberare a dispus amânarea pronunţării pentru data de 28.09.2021, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

C U R T E A
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 607/33/2021 la data de 17.08.2021 reclamanţii KAPCZA Mikolt Krisztina şi MARIN Gabriel în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Afacerilor Interne au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună: anularea în întregime a HG nr. 826 din 5 august 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 11 august 2021 precum şi stabilirea masurilor care se aplica pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19; în subsidiar anularea parțială a oricăreia dintre următoarele măsuri: anularea stării de alertă pentru judeţul Cluj; anularea anexei 2 art. 2 privind carantinarea; anularea anexei 2 art. 4 raportat la anexa 3 art. 1 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 21, 23, 26 privind condiţionarea participării la orice eveniment de vaccin sau test; să se dispună încetarea stării de alertă; cu daune morale în cuantum de 1000 lei pentru reclamanta Kapcza Mikolt Krisztina.

În motivare pornind de la considerentele deciziei CCR 392/2021, pentru asigurarea accesului efectiv la justiţie, reclamanţii solicită aplicarea procedurii de la ordonanţa preşedinţială în prezenta cauză.

Având în vedere dispoziţiile art. 53 din Constituţie, art. 2 lit. a, c, d, f; din OUG 21/2004, art. 3, 4, 6 din Legea 55/2020, s-a susţinut în esenţă că suntem în prezenţa unei menţineri a stării de alertă şi nu o prelungire a acesteia, stare de alertă ce a fost instituită prin HG 394/mai 2020, nefiind întrunite condiţiile referitoare la existenţa unui eveniment excepţional cu evoluţie necontrolată, intensă, imprevizibilă.
În momentul de faţă evoluţia pandemiei nu mai este ceva imprevizibil, cum era la debutul pandemiei, astfel că măsurile nu mai au caracter de urgenţă.

În consecinţă, recurgerea guvernului la prelungirea repetată a stării de urgenţă bazat pe acelaşi motiv care a stat la baza declarării acesteia anul trecut, reprezintă un real exces de putere, ce trebuie sancţionat de justiţie.

Menţinerea în continuare a măsurilor ce restrâng drastic drepturi fundamentale, e abuziva si contravine în mod flagrant art. 53 din Constituţie, masurile nefiind nici proporţionale, nici necesare, raportat la situaţia concreta din acest moment şi nu a fost nici la instituire.

Mai mult starea de alertă se menţine prin prelungiri lunare, fără să existe vreun studiu, raport serios documentat raportat la situaţia concretă, din momentul prelungirii (se preiau tot timpul aceleaşi argumente de acum 1 an).

Condiţionarea participării la evenimente, activităţi, nunţi, petreceri de prezentarea dovezii de vaccinare, test PCR, test antigen sau trecerea prin boală este vădit discriminatorie şi în consecinţă nelegală. Aceasta încalcă art. 16 – egalitatea în drepturi – art. 22, art. 23, art. 25, art. 26, art. 33 şi 34 din Constituţie, fiind în contradicţie şi cu tratatele internaţionale care interzic discriminarea, şi consacră consimţământul liber cu privire la orice intervenţie medicală asupra propriei persoane.

Se încalcă fragrant şi art. 1 şi 2 din OG. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Azi, s-a ajuns ca discriminarea sa fie regula după care un om are acces la viaţa socială, iar normalitatea unei vieţi sociale a devenit excepţia.
Un alt aspect de discriminare expresă, este legat de neluarea în considerare a „imunizării” prin căi naturale, prin trecerea prin boală a unui număr de 1.043.604 cetăţeni şi alţii pe alte căi naturale şi în plus cei care sunt imuni la aceasta boală, cetăţeni pentru care nu se recunoaşte realitatea unui risc scăzut de infectare sau transmitere a acestui virus, aceşti cetăţeni neavând numărându-se printre cei ce nu beneficiază de libertatea socială/ precum cei nevaccinaţi.

Prevederile, criticate constituie în mod vădit o presiune privind exercitarea unui drept într-un anumit fel, ceea ce se constituie într-un abuz de putere evident.
În momentul în care se recunosc mai multe drepturi celor vaccinat se produce discriminarea prin golirea de conţinut a dreptului la opţiune, a libertăţii de a te vaccina sau nu.

În consecinţă se impune indirect vaccinarea, golirea de conţinut a dreptului însuşi şi condiţionarea de a te vaccina, de a avea acces la „libertatea socială” „nevaccinatul fiind exclus de la aceasta.

Prevederea în sensul testării este şi ea discriminatorie, fiind absurd să impui oricărei persoane să se testeze din 3 în 3 zile, contra unor costuri considerabile, şi punându-l în acest fel întro poziţie de neta inferioritate faţă de cei vaccinaţi şi obligând nevaccinatul să plătească taxe suplimentare ca să beneficieze de „normalitatea unei vieţi sociale.

În momentul de faţă, vaccinarea nu mai este măsură de prevenţie a unei boli infecţioase, deci o măsură medicală, şi nu mai este folosită conform scopului său, ci ca o condiţionare a redării libertăţilor şi drepturilor cetăţeanului, ca şi când acesta ar fi un dar al statului mărinimos.

Aşadar, separarea cetăţenilor vaccinaţi de cei nevaccinaţi, este inutila, cat timp exista şansele, chiar si infime, ca cetăţenii vaccinaţi sa contracteze boala şi să o transmită către altíi, şi care goleşte de conţinut dreptul de opţiune liberă privind vaccinarea, impunând în mod indirect obligaţia de vaccinare.

Justificarea obiectivă rezonabilă pentru diferenţa de tratament este dificil de susţinut. Sănătatea publică poate fi, în principiu, un motiv pentru a impune anumite restrângeri ale drepturilor fundamentale în contextul unei pandemii. Or, în ipoteza de faţă, criteriul de discriminare ţine de dovada vaccinării, iar, în legătură cu vaccinul împotriva virusului SARS-Cov-2, nu există în prezent dovezi ştiinţifice incontestabile în legătură cu aspecte esenţiale precum:

(a) posibilitatea ca şi persoanele vaccinate să fie transmiţătoare ale virusului,

(b) durata imunizării oferite de vaccin,

(c) efectele secundare ale vaccinului,

(d) pentru unele vaccinuri, siguranţa şi eficacitatea tehnologiei utilizate, care nu a mar fost folosită anterior la producerea de vaccinuri umane etc.

Potrivit informaţiilor publice, unele furnizate chiar de către producători, studiile clinice cu privire la
vaccinurile existente nu sunt încă finalizate, nici în ceea ce priveşte efectele terapeutice şi preventive, nici cu privire Ia efectele adverse, ceea ce se poate explica, având în vedere perioada fără precedent de scurtă în care acestea au fost dezvoltate. În aceste condiţii, justificarea obiectiva a unei discriminări este greu de identificat.

În ceea ce priveşte prelucrarea, cel puţin prin consultare, a datelor privind starea de sănătate a clienţilor este de reţinut şi art. 4 alin. (4) din Anexa 2 (măsuri pentru asigurarea rezistenţei comunităţilor) la HG nr. 636/2021, potrivit căruia persoanele fizice (adică persoanele vizate în sensul Regulamentului general privind protecţia datelor) sunt obligate să facă dovada situaţiei privind faptul de a fi vaccinat împotriva virusului SARS -CoV-2, rezultatul negativ al unui test PCR sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid, prin prezentarea documentelor pe suport hârtie sau format electronic, dispoziţie ce pune în lumină consultarea de informaţii medicale, adică prelucrarea de date sensibile cu caracter personal.

În plus, indiferent de rangul actului normativ, „exercitarea obligaţiei pozitive a statului de a crea condiţiile optime asigurării sănătăţii publice trebuie realizată cu respectarea garanţiilor asociate dreptului la viaţă intimă, familială şi privata (…” întrucât „dacă statul se manifestă activ, în sensul că
îşi exercită marja sa de apreciere în cadrul obligaţiei sale pozitive de a apăra dreptul la ocrotirea sănătăţii, acesta trebuie să se manifeste, de asemenea, activ în cadrul obligaţiilor pozitive care îi
incumbă prin raportare la dreptul la viaţa intimă, familiala şi privată” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 498 din 17 iulie 2018 parag. 41), obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o cu privire la prelucrarea de date care face obiectul prezentei acţiuni.

Reclamanţii consideră că adevăratul scop al menţinerii stării de alertă îl reprezintă ascunderea neclarităţilor privind achiziţiile publice prin atribuire directă fără licitaţii de bunuri şi servicii.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar, se arată că Guvernul ignoră faptul că starea de alertă se poate institui şi parţial în anumite zone ale tării, or în judeţul Cluj rata de vaccinare este de 43%, iar rata de infectări este de 0,05 la 1000 de locuitori astfel că nu se justifică menţinerea stării de alertă, rata de infectări în prezent fiind în scădere, la 08.07.2021 înregistrându-se un număr de 849 persoane testate pozitiv în ultimele 14 zile, media naţională fiind de 0,03 persoane.

În drept s-au invocat art. 6, art. 13 CEDO, art. 47 şi 52 din Carta Drepturilor Fundamentale, art. 72 din Legea 55/2020, Legea 554/2004, art. 3-6, art. 997-1001 C.p.c., art. 21, art. 52 alin. 2, art. 126 alin. 6 Constituţie şi celelalte prevederi menţionate.

Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de ordonanţă preşedinţială, iar pe fond se solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare se arată în esenţă că HG 826/2021 a fost adoptat ţinând seama de propunerile HCNSU nr. 53/2021 având în vedere analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul Sars Cov 2 pe teritoriul României la 08.08.2021 realizată de specialişti în domeniul sănătăţii publice şi a situaţiilor de urgenţă.

Această analiză a factorilor de risc descrie în detaliu: amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, prin metode specifice de analiză şi calcul, intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Concluzia din cuprinsul analizei sus-menţionate, a fost aceea că progresele înregistrate iniţial în controlul efectelor pandemiei trebuie să fie menţinute/adaptate, pentru a preveni un impact negativ major asupra sistemului sanitar.

Datele faptice conduc la ideea că autorităţile nu pot ridica restricţiile şi înceta starea de alertă în mod intempestiv, fără a asigura o trecere treptată de la restricţiile impuse la o relaxare totală. Urgenţa şi excepţionalitatea stării de alertă nu reprezintă o chestiune care ţine neapărat de durată, ci de consecinţele pe care epidemia le are asupra dreptului la viaţă şi sănătate al persoanelor şi de capacitatea autorităţilor de a răspunde în mod eficient situaţiei create. Or, deşi este adevărat că a trecut un an de la declararea pandemiei, nu se poate afirma că la acest moment ea ar fi sub control.

Din contră, există “valuri” ale acesteia, tot astfel cum există şi mutaţii ale virusului care sunt de natură să stârnească îngrijorare. De asemenea, chiar dacă în prezent există vaccinuri, campaniile de vaccinare sunt încă la început şi nu sunt de natură, deocamdată, să ducă la o scădere atât de serioasă a numărului de cazuri încât să dovedească faptul că epidemia poate fi controlată şi în lipsa măsurilor în vigoare la acest moment.

Lecturând argumentele reclamantei, rezultă că se invocă încălcarea principiului securităţii şi proporţionalităţii prevăzut de art. 53 din Constituţia României.

Faţă de aceste susţineri, adiacent motivelor de drept care legitimează prelungirea stării de alertă indicate mai sus, învederăm instanţei că măsurile au fost instituite de autorităţi în limitele permise de Constituţia României, în măsura art. 53 din Constituţie care prevede că „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. ”

Conform normei juridice referite, 3 (trei) condiţii cumulative trebuie respectate pentru ca, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă:
• Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege
Potrivit C.E.D.O., prin lege se înţelege orice act normativ care este accesibil şi previzibil.
În situaţia de faţă, restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor în stare de alertă nu este dispusă de Guvernul României, prin HG. nr. 531/2021, modificată prin H.G. nr. 550/2021 ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.
Măsurile cuprinse în actul normativ contestat vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare, fără de care efectele legii nu se pot produce. Intrarea în vigoare a actului normativ susmenţionat a atras instituirea stării de alertă conform mecanismului decizional instituit, precum şi prelungirea stării de alertă şi cuprinde măsurile de prevenire şi control al infecţiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, respectiv măsurile non-medicale care şi-au dovedit eficienţa şi eficacitatea. Măsurile cuprinse în proiect sunt emise pentru asigurarea executării legii.

Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională , restrângerea unor drepturi constituţionale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial.

Conform art. 3 – Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, „părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată”.

Se poate aprecia că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.

Relevant este şi faptul că, astfel cum s-a prevăzut în analiza factorilor de risc din 13.05.2021, măsurile de relaxare urmează a fi dispuse etapizat, înaintea fiecărei etape de relaxare fiind obligatoriu să se realizeze o analiză a evoluţiei situaţiei epidemiologice coroborată cu gradul de vaccinare, care să valideze procesul de ridicare al măsurilor preventive de referinţă.

În acest context, se fac trimiteri inclusiv la art. 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care conţine dispoziţii referitoare la protecţia sănătăţii publice, statuând că „orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale.”

În cuprinsul H.G. nr. 826/2021 pentru fiecare măsură luată a fost indicat temeiul de drept cu putere de lege care permite dispunerea măsurii respective. Actul administrativ cu caracter normativ a fost emis în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public, astfel că nu se poate discuta despre un exces de putere în impunerea restricţiilor, acestea fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.

Instanţa urmează să constate că interesul public legitim, în speţă asigurarea sănătăţii publice, determină dispunerea unor măsuri restrictive, instituite în vederea protejării cetăţenilor. Aşadar, legea fundamentală impune Statului să dispună măsurile necesare pentru a garanta asigurarea igienei şi a sănătăţii publice (art. 34 alin. (2)).

În acest context, se mai arată că România este parte semnatară a Regulamentului Sanitar Internaţional (2005) adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), iar prin Hotărârea 758/2009 pentru punerea în aplicare a Regulamentului Sanitar Internaţional 2005 se arată că: art. 3 alin. (1) lit. d) în situaţia alertelor internaţionale, evaluează informaţiile primite de la OMS referitoare la evenimente care ameninţă sănătatea publică şi care evoluează pe teritoriul altui stat, utilizează instrumentul de decizie prevăzut în anexa nr. 2 la RSI 2005 în vederea evaluării riscului de sănătate publică pentru România şi recomandă implementarea măsurilor de sănătate publică de răspuns atunci când este cazul.

Relativ la art. 34 din Constituţia României, intervenientul arată că dreptul la ocrotirea sănătăţii persoanei presupune, din partea statului, două obligaţii principale şi anume: de abţinere, respectiv de a nu aduce atingere sănătăţii persoanei prin recurgerea la acţiuni violente/nonviolente, şi de asigurare a cadrului necesar protejării dreptului, ambele subsumate interesului public legitim.

Cu referire la măsurile expres contestate, în nota de fundamentare a H.G. nr. 826/2021 se regăsesc studiile avute în vedere, analiza efectuată de specialişti, precum şi măsurile luate în alte state şi impactul pe care acestea le-au avut asupra stopării răspândirii virusului.
Statele Membre ale Uniunii Europene au introdus treptat măsuri de restricţie, inclusiv a celor de circulaţie.

S-a mai precizat în cuprinsul documentului de fundamentare faptul că un răspuns eficient şi concentrat la riscul de sănătate publică cauzat de pandemia de SARS-CoV-2 trebuie să vizeze în mod direct pe trei aspecte: mobilitatea, interacţiunea şi mijloacele de protecţie individuală.

În lipsa unor mijloace eficiente de tratare sau prevenire a bolii pentru a asigura continuitatea majorităţii activităţilor şi desfăşurarea lor în relativă siguranţă, membrii comunităţilor trebuie să îşi ajusteze individual nivelul de mobilitate, interacţiune, cât si de aderenţă la măsurile de protecţie individuală.

În ceea ce priveşte restrângerea dreptului de liberă circulaţie, suplimentar faţă de argumentele de mai sus, arătăm că este relevantă şi Directiva 2004/3 8/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi pentru membrii familiilor acestora (de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE).

Faţă de toate aceste argumente, instanţa urmează să constate că interesul public legitim, în speţă asigurarea sănătăţii publice, determină dispunerea unor măsuri restrictive, instituite în vederea protejării cetăţenilor.

Raportat la faptul că reglementările adoptate pentru combaterea pandemiei ar duce la o supra-reglementare, care ar cauza insecuritate juridică şi paralelism legislativ, deşi este adevărat că ne aflăm în prezenţa unei inflaţii de norme juridice care reglementează aceleaşi chestiuni, acest lucru nu poate duce la anularea actelor atacate, câtă vreme nu s-a indicat o normă juridică sau un principiu de drept încălcat.

Referitor la problema securităţii juridice, principiul nu este încălcat în sine în situaţia existenţei unei supra-reglementări, ci trebuie verificat, suplimentar, dacă această supra-reglementare a fost de natură să afecteze drepturile particularilor.

Or, deşi reclamanţii au susţinut că “populaţia nu mai ştie ce comportament i se pretinde”, nu au adus minime indicii în acest sens. Din contră, măsurile luate de autorităţi au beneficiat de o largă publicitate şi că nu s-a dovedit faptul că ar fi existat persoane care ar fi fost sancţionate pentru încălcarea lor, deşi nu le-au cunoscut.

Referitor la critica ce vizează faptul că măsurile au fost dispuse pe întreg teritoriul României, fără a fi realizată o analiză cu privire la fiecare zonă/judeţ/oraş în parte se arată că acest lucru ar fi imposibil deoarece măsurile au fost dispuse de urgenţă, iar pe de altă parte s-ar fi dovedit a fi insuficiente datorită uşurinţei cu care se răspândeşte virusul fiind necesară supravegherea întregii populaţii.

Referitor la criticile de nelegalitate vizând art.4 din Anexa nr. 2 privind condiţionarea participării la orice eveniment de prezentarea dovezii de vaccinare, test PCR, test antigen sau confirmarea trecerii prin boală şi Anexei nr. 3 pct. 1 care condiţionează prezentarea documentelor de mai sus, se arată că, în conformitate cu strategia de vaccinare aprobată de Comitetului naţional de coordonare a activităţilor privind vaccinarea împotriva SARS-CoV-2, vaccinarea este voluntară/neobligatorie, gratuită şi se face cu vaccinuri autorizate de Agenţia Europeană a Medicamentului şi reprezintă un instrument important pentru răspândirea pandemiei, scăderea supraîncărcării unităţilor sanitare, permiţând de asemenea redeschiderea unităţilor sanitare pentru
pacienţi non-covid.

Chiar dacă vaccinarea nu este obligatorie, Statul român are obligaţia constituţională să ia măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice, legea fundamentală reglementând, la art. 34 alin. (2) dreptul la ocrotirea sănătăţii.

Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente şi reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exerciţiului libertăţii de circulaţie şi a libertăţii întrunirilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru şi imparţial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Aktasc. Franţei, Bayrak c. Franţei, Gamaleddyn c. Franţei, Ghazal c. Franţei, Singh c. Franţei, decizii din 30 iunie 2009).”

Adunările în masă sunt definite de OMS ca fiind evenimente (precum competiţiile sportive) caracterizate prin concentrarea de persoane într-o anumită locaţie pentru un anumit scop pe o perioadă stabilită de timp, care pot amplifica transmiterea COVID-19 şi care pot pune presiune suplimentară pe sistemul de sănătate al ţării gazdă sau ale comunităţii.

Condiţiile impuse persoanelor pentru participarea la diferite evenimente care presupun un număr mai mare de persoane sau care au loc într-un cadru predispus transmiterii virusului sunt condiţii minime prin care să se asigure o obiectivul legitim de protejare a sănătăţii publice.

Discriminarea se bazează pe noţiunea de “excludere de la un drept”, iar remediul specific, în cazul constatării discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului.

În sensul O.G. nr. 137/2000, la art. 2 alin. (1) se prevede că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

La art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ: Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza
criteriilor prevăzute la alin. (l),faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În legătură cu principiul egalităţii regăsit la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, Curtea Constituţională a reţinut că „principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi presupune egalitatea de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, după cum impune şi aplicarea unui tratament juridic diferit, pentru situaţii care se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil”.

Aşadar, nu se poate vorbi despre încălcare principiului egalităţii şi, implicit, existenţa unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

Art. 14 din CEDO oferă protecţie împotriva oricăror discriminări, dar orice diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că distincţia nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. În cauza Carson şi alţii c. Regatului Unit, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, respectiv cauza McMichael c. Regatului Unit, Hotărârea din 24 februarie 1995, Curtea a reţinut că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicabile, întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi de contextul în discuţie.

Or, în cazul de faţă, vaccinarea nu reprezintă un criteriu de discriminare, ci însăşi situaţia care impune diferenţa de tratament. Cât timp la nivel mondial s-a apreciat că cea mai eficientă modalitate de stopare a transmiterii virusului o reprezintă vaccinarea, fiind aprobate în regim de urgenţă o serie de vaccinuri şi puse la dispoziţia populaţiei în mod gratuit, persoanele care aleg să participe la campaniile derulate de autorităţi se află într-o situaţie diferită de cei care optează în sens contrar.

Astfel, sunt de reţinut toate măsurile luate şi restricţiile impuse de autorităţi începând cu luna martie 2020 pentru încetinirea răspândirii virusului Sars-Cov2, şi, cel mai important, modul de reacţie a populaţiei şi de conformare la restricţiile impuse. în mod evident, măsurile de relaxare trebuie să fie dispuse treptat, nefiind de conceput ca, în momentul în care s-a redus numărul de infectări şi de cazuri grave să fie reluate toate activităţile sociale, fără diferenţieri în funcţie de situaţiile/etapele în care se află populaţia (imunizată/neimunizată).

De aceea, în mod firesc, relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauţie.

Mai mult decât atât, politica de vaccinare urmăreşte obiective legitime de protejare a sănătăţii publice, prin faptul că protejează atât pe cei care primesc vaccinul respectiv, cât şi pe cei care nu se pot vaccina din motive medicale, prin prevederile alternative regăsite la ort. 31 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 531/2021, modificată prin H.G. nr. 550/2021.

În condiţiile în care legea fundamentală impune autorităţilor statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătăţii publice pentru toţi cetăţenii, nu se poate considera că există un tratament diferenţiat între o persoană vaccinată şi una nevaccinată, atâta vreme cât aceasta din urmă are posibilitatea prezentării rezultatului negativ al unui test pentru a beneficia de aceleaşi condiţii ca persoana vaccinată.

În acest context, s-a adus în discuţie şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vavricka şi alţii contra Cehia.

În privinţa daunelor morale se menţionează că acestea nu sunt dovedite.

Și pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială, ca inadmisibilă, pe cale de excepţie; respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pe fond.

Obiectul acţiunii se circumscrie exclusiv exigenţelor legii speciale, cererea urmând a fi întemeiată în drept, de către reclamant, pe dispoziţiile art.8 raportate la cele ale art.7 şi coroborate cu cele ale art.18 (în ceea ce priveşte soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa cu privire la obiectul cauzei) din Legea nr.554/2004.

În speţă, pretenţiile afirmate în cererea reclamanţilor nu pot deroga de la aplicarea legii speciale, litigiul fiind unul eminamente de contencios administrativ. în schimb, ordonanţa preşedinţială are ca temei legal dispoziţiile art.997-1001 Cod procedură civilă, fiind aplicabil unui litigiu civil, iar nu de natura contenciosului administrativ.

Raportat la acest temei implicit, ordonanţa preşedinţială, în materia contenciosului  administrativ, este inadmisibilă.

Pretenţiile afirmate pe calea ordonanţei preşedinţiale sunt inadmisibile pentru că atât cererea de obligare a autorităţii publice să emită un act administrativ, cât şi cea privind anularea unei hotărâri a Guvernului nu pot fi soluţionate într-o altă procedură judiciară decât cea reglementată în Legea nr.554 /2004, ca lege aplicabilă pentru fondul pricinii.

Condiţiile şi cazurile în care instanţa poate obliga autoritatea publică să emită un act administrativ ori să anuleze dispoziţiile unei hotărâri de Guvern sunt prevăzute expres în art.8 şi art.18 din Legea nr.554/2004, legea specială derogatorie de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

În lipsa unor prevederi care să permită aplicarea, prin coroborare, a altor norme speciale la prezenta cauză, vă rugăm să respingeţi cererea, ca inadmisibilă.

Hotărârea Guvernului nr.826/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 11 august 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COV1D-19 a fost adoptată în temeiul art.108 din Constituţia României, republicată şi al art.3,4,6, şi 71 alin.(l) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVDD-19, cu modificările şi completările ulterioare, în contextul indicat în preambulul acesteia.

La adoptarea actului normativ contestat s-a avut în vedere faptul că evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art.3 alin.(4) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVD3-19, cu modificările şi completările ulterioare, indică necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 02.08.2021″, întocmit la nivelul Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei.

Totodată, la adoptarea H.G. nr.826/2021 s-a ţinut seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr.53/2021 privind propunerea prelungirii stării de alertă şi a măsurilor necesar a fi aplicate pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Totodată, rugăm Onorata Instanţă să observe că nu pot fi reţinute elemente de nelegalitate ale Hotărârii Guvernului nr.826/2021 sau eventuale împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalităţii, veridicităţii şi autenticităţii acestui act administrativ.

Legalitatea actului administrativ impune respectarea anumitor cerinţe şi anume: – actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe; – conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis;
– actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; – actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârea fiind emisă în deplină concordanţă cu prevederile Legii nr.55/2020, cu modificările şi completările ulterioare.

Susţinerile reclamanţilor privind vătămarea unor drepturi recunoscute de lege prin adoptarea actului normativ contestat sunt nefondate şi nu pot demonstra nelegalitatea acestuia.

În concluzie, se impune respingerea, ca nefondată, a cererii de anulare a Hotărârii Guvernului nr.826/2021.

La data de 01.09.2021 reclamanţii KAPCZA Mikolt Krisztina şi MARIN Gabriel au depus o cerere, arătând că ordonanța președințială se transformă în acțiune de drept comun.

Pârâtul Guvernul României, a depus întâmpinare la cererea precizatoare invocând excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a lipsei procedurii prealabile şi lipsei de interes.

Pârâtul consideră că se impune anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată având în vedere faptul că, dispozițiile art. 197 Cod pr.civ..
Raportat la dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru cât şi la cele ale art.17 alin.2 din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, solicităm instanţei de judecată să verifice îndeplinirea, de către partea reclamantă, a obligaţiei legale de plată anticipată a taxei de timbru.

Având în vedere dispoziţiile citate precum şi faptul că din înscrisurile ce ne-au fost comunicate nu reiese îndeplinirea de către partea reclamantă a obligaţiei legale de plată anticipată a taxei judiciare de timbru, solicită instanţei să dispună anularea cererii de chemare în judecată.

În motivare s-a susţinut în esenţă că măsurile solicitate pe calea ordonanţei preşedinţiale trebuie să aibe un caracter provizoriu, or o măsură de anulare a actului/încetare a stării de alertă nu poate avea un astfel de caracter.
Pe fondul cauzei se arată că HG 826/2021a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art.3, art.4, art.6 şi art.71 alin. l) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

La elaborarea actului administrativ au fost respectate dispoziţiile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, regulament aprobat prin H.G. nr. 561/2009, proiectul hotărârii fiind avizat şi de Ministerul Justiţiei.

Aşadar, actul normativ care face obiectul acţiunii a fost emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Reclamanta susţine că hotărârea atacată încalcă grav drepturile fundamentale garantate de Constituţie fiind adoptată cu exces de putere şi cu încălcarea proporţionalităţii şi necesităţii măsurii.

Toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de art. 53 din Constituţia României, conform căreia, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru ca anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânsă, in condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă. Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege
Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim

Ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţionala într-o societate democratică.

Hotărârea Guvernului nr.826/2021, astfel cum s-a precizat anterior, a fost adoptată ţinând seama de propunerile din Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr.53/2021.
Analizele factorilor de risc, ce au fost realizate de specialişti în domeniul sănătăţii publice şi a situaţiilor de urgenţă, descriu în detaliu: amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, prin metode specifice de analiză şi calcul, intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Toate criticile din acţiune, în sensul că prin hotărâre de Guvern a fost restricţionat exerciţiul drepturilor fundamentale nu pot fi primite, întrucât actul administrativ contestat a fost emis în limitele şi executarea Legii nr.55/2020.

Criticile privind prelungirea succesivă a stării de alertă pe teritoriul României prin emiterea unor hotărâri de Guvern nu pot fi reţinute, întrucât posibilitatea dispunerii prelungirii acestei măsuri este acordată Executivului de legiuitor prin dispoziţiile art.3 alin.(2) din Legea nr.55/2020 .

Dincolo de inexistenţa unui interes şi a unei motivări corespunzătoare care să se refere la  nelegalitatea, în întregime, a dispoziţiilor H.G. nr.826/2021, faţă de susţinerile regăsite în cererea de chemare în judecată pârâtul arată următoarele:
Adoptarea H.G. nr. 826/2021 a fost determinată de motivele menţionate în Nota de fundamentare ale acesteia, respectiv cele regăsite în Secţiunea a 2 – a „Motivul emiterii actului normativ ” – punctul 1 „Descrierea situaţiei actuale” din respectivul document, fiind descrisă, atât Amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional (la pct. I) cât şi Intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate (la pct. II).

La Secţiunea a 2 – a, la punctul.2 „Schimbări preconizate” se face menţiunea că „măsurile cuprinse în prezenta hotărâre a Guvernului vizează aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare, fără de care efectele legii nu se pot produce. Intrarea în vigoare a actului normativ susmenţionat a atras instituirea stării de alertă conform mecanismului decizional instituit, precum şi prelungirea stării de alertă şi cuprinde măsurile de prevenire şi control al infecţiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, respectiv măsurile non-medicale care şi-au dovedit eficienţa şi eficacitatea. Măsurile cuprinse în proiect sunt emise pentru asigurarea executării legii”, fiind indicate şi elementele de noutate aduse prin prezenta hotărâre.

De asemenea, trebuie observată şi menţiunea regăsita la punctul 3 în sensul că „ Evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la ort. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările ulterioare, indică necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat „Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 07.06.2021″, întocmit la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei. ”

Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor în sensul că nota de fundamentare nu conţine niciun fel de criteriu obiectiv, previzibil, concret cu privire la situaţia epidemiologica.

Referitor la susţinerea reclamanţilor cu privire la faptul că starea de alertă a fost prelungită succesiv, şi menţinută fără temei, pârâtul arată că, potrivit dispoziţiilor legale, prelungirea stării de alertă este permisă, până la încetarea situaţiei de urgenţă care a impus măsura, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.41 şi art. 42 alin.(l) şi (2) din O.U.G. nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă .

De asemenea, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 dispune că „Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.”

În ceea ce priveşte măsura condiţionării participării la evenimente, regăsită la art.4 din Anexa 2 – Măsuri pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor, pârâtul susţine că şi această măsură îşi are fundamentul legal în art.5 alin.(2) lit. d) din Legea nr.55/2020 .

Susţinerile privind aspectele de discriminare invocate de reclamanţi prin raportare la dispoziţiile art. l şi 2 din O.G. nr. 137/2000 şi constatarea unei stări de discriminare nu pot fi reţinute în condiţiile în care, din interpretarea dispoziţiilor art. l, art.8 (obiectul acţiunii judiciare) şi celor ale art. 18 (soluţiile pe care le poate da instanţa) din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reiese că acţiunea în contencios administrativ poate fi o acţiune în anulare a actului administrativ propriu-zis, o acţiune de a obliga autoritatea publică să emită un act administrativ (în cazul refuzului nejustificat sau al nesoluţionării în termenul legal a cererii) sau o acţiune de recunoaştere a dreptului pretins sau a interesului legitim.

Raportat la dispoziţiile legale mai sus arătate şi faţă de motivarea în fapt a cererii introductive, pârâtul susţine că solicitarea reclamanţilor de a se constata o stare de discriminare produsă de un act administrativ, nu poate forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.
Pe de altă parte, se poate observa că reclamanţii, menţionează, exclusiv, în cuprinsul acţiunii sale dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, dar s-a adresat instanţei de contencios solicitând anularea actului.

Or, în acest context, pârâtul invocă inadmisibilitatea prezentului demers judiciar, prin raportare la Decizia ICCJ-RIL nr.10/2016.

În aceste condiţii instanţa de contencios administrativ nu poate constata existenţa unei stări de discriminare prin adoptarea actului contesta ci poate analiza actul strict din perspectiva actelor de bază, de nivel superior, în temeiul şi în executarea cărora acesta a fost adoptat.

Pentru adoptarea măsurilor criticate s-a ţinut seama de evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art.3 alin.(4) din Legea nr.55/2020, această evaluare indicând necesitatea menţinerii unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus, aspecte materializate în cuprinsul documentului intitulat: analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2pe teritoriul României la data de 05.07.2021″.

Această analiză a factorilor de risc descrie în detaliu: amploarea situaţiei de urgenţă, respectiv manifestarea generalizată a tipului de risc la nivel naţional, prin metode specifice de analiză şi calcul, intensitatea situaţiei de urgenţă, respectiv viteza de evoluţie, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive şi gradul de perturbare a stării de normalitate, insuficienţa şi/sau inadecvarea capabilităţilor de răspuns, densitatea demografică în zona afectată de tipul de risc, existenţa şi gradul de dezvoltare a infrastructurii adecvate gestionării tipului de risc.

Concluzia din cuprinsul analizei sus-menţionate, a fost aceea că progresele înregistrate iniţial în controlul efectelor pandemiei trebuie să fie menţinute/adaptate, pentru a preveni un impact negativ major asupra sistemului sanitar.

Reclamanţii arătă, în esenţă, că suntem în prezenţa unui abuz de putere, deoarece nu se justifică prelungirea stării de alertă, instituită în mai 2020, întrucât a dispărut caracterul urgent şi excepţional care a justificat instituirea acesteia.

Contrar acestor susţineri, pârâtul arată că, urgenţa şi excepţionalitatea stării de alertă nu reprezintă o chestiune care ţine neapărat de durată, ci o chestiune care ţine de consecinţele pe care epidemia le are asupra dreptului la viaţă şi sănătate al persoanelor şi de capacitatea autorităţilor de a răspunde în mod eficient situaţiei create. Or, deşi este adevărat că a trecut deja un an de la declararea pandemiei, nu se poate afirma că, la acest moment, ea ar fi sub control.

Faţă de situaţia actuală, menţinerea stării de alertă nu apare ca fiind decisă cu exces de putere, mai ales că autorităţile au dat dovada că măsurile sunt calibrate în funcţie de evoluţia situaţiei.

Pârâtul susţine că din analiza argumentele din cuprinsul cererii de chemare în judecată, se observă faptul că, în cea mai mare parte, acestea nu privesc motive de nelegalitate a actului contestat, astfel cum a fost modificat şi completat, ci reprezintă mai degrabă aprecieri subiective, nefundamentate.

Aşadar, contrar aprecierii subiective, eronate a reclamanţilor, restrângerile contestate nu au un caracter neconstituţional, acestea fiind stabilite prin Legea nr.55/2020.
Dispoziţiile legală invocate sunt puse în aplicare prin acte normative de rang inferior emise în executarea legii, cum este şi hotărârea de Guvern criticată prin prezentul demers judiciar, acestea fiind emise cu respectarea mecanismului constituţional reglementat de art.53 alin.(l) şi art.108 alin.(l) şi (2) din Constituţia României.

In cererea de chemare în judecată se invocă disparat unele prevederi constituţionale cu ignorarea mecanismului de legiferare şi de punere în aplicare a legii reglementat prin Constituţia României, prin lege neputându-se reglementa modalităţi concrete în care dispoziţiile sale se duc la îndeplinire, această chestiune fiind una de executare a legii.

Afirmaţiile reclamanţilor nu pot înlocui datele, cifrele, recomandările Ministerului Sănătăţii, ale organismelor internaţionale (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Naţional de Sănătate Publică, instituţii cu expertiză în materie. Este de necontestat faptul că efectele virusului Covid 19 sunt extraordinare şi nemaiîntâlnite, pandemia fiind, pentru întreaga omenire, atât o provocare medicală, cât şi o provocare de ordin economic şi social, şi, din această perspectivă, în opinia noastră, nicio persoană, nici măcar o instanţă de judecată nu poate face o justă apreciere asupra consecinţelor ce pot apărea prin neluarea unor măsuri în scopul de a încetini răspândirea virusului, după cum nu se poate pronunţa asupra oportunităţii dispunerii anumitor măsuri sau luării anumitor decizii.

Ceea ce poate să facă instanţa de judecată, potrivit competenţelor, este să analizeze dacă actul administrativ supus controlului judecătoresc sunt în concordanţă cu prevederile legii şi a actelor de nivel superior, ori, aşa cum am arătat actul administrativ contestat a fost emis în limitele şi cu respectarea prevederilor Legii nr.55/2020.

În concluzie, H.G. nr.826/2021 a fost emisă în temeiul şi în executarea Legii nr.55/2020, adoptată de Parlamentul României, act normativ de nivel superior, cu respectarea prevederilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În final, pârâtul a opinat că măsurile conţinute de prevederile legale contestate urmăresc un scop legitim, respectiv protejarea vieţii şi limitarea efectelor pandemiei de Covid-19 asupra sănătăţii persoanelor, sens în care sunt proporţionale cu situaţia de risc epidemiologie crescut, impunându-se
ca acestea să fie acceptate ca fiind în marja de apreciere a autorităţii publice. Prin argumentele aduse, reclamanţii solicită practic instanţei să îşi depăşească limitele controlului jurisdicţional asupra excesului de putere şi să se substituie autorităţilor într-o analiză de oportunitate.

Având în vedere evoluţia pandemiei, autorităţile au ajustat măsurile de protecţie în funcţie de rata de infectare la nivel naţional, dar şi regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depăşit valorile prag stabilite. Aceste măsuri au fost luate cu respectarea dreptului populaţiei la sănătate, precum şi prevederile legale adoptate în contextul pandemiei.

În mod evident, atât din nota de fundamentare, cât şi din propunerile cuprinse în Hotărârea C.N.S.U. nr.53/2021 reies cerinţele care reclamă intervenţia normativă, astfel cum a fost mai sus enunţată, cât şi finalitatea urmărită şi beneficiul concret (încetinirea infectărilor).

Instanţa trebuie să aibă în vedere că prin aceste măsuri restrictive s-a urmărit o încetinire a răspândirii virusului, pentru a nu fi pusă o presiune excesivă pe sistemul sanitar. Aşadar, se urmăreşte protejarea unui interes public major, respectiv garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor privind securitatea sanitară.

În lipsa unor mijloace eficiente de tratare sau prevenire a bolii pentru a asigura continuitatea majorităţii activităţilor şi desfăşurarea lor în relativă siguranţă, membrii comunităţilor trebuie să îşi ajusteze individual nivelul de mobilitate, interacţiune, cât şi de aderenţă la măsurile de protecţie individuală, Statul fiind obligat să adopte măsuri care să protejeze cu prioritate dreptul la sănătate al populaţiei.

În concluzie, pârâtul apreciază că susţinerile reclamanţilor privind vătămarea unor drepturi ori libertăţi recunoscute de lege prin adoptarea H.G. nr.826/2021, sunt nefondate şi nu pot demonstra nelegalitatea actului, motiv pentru care solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La data de 13.09.2021 reclamanții KAPCZA Mikolt Krisztina şi MARIN Gabriel au depus precizări, solicitând anularea H.G. 932/2021 sau în subsidiar anularea parțială privind anularea stării de alertă pentru județul Cluj, încetarea stării de alertă, anularea condiționării participării la orice eveniment, întrunire de vaccin, test sau trecerea prin boală.

Se solicită respingerea excepţiilor netimbrării, a lipsei plângeri prealabile, a lipsei de interes.
În momentul de faţă singura cale de acces ia justiţie este calea de drept comun, folosită în prezenta
acţiune.

Excepţia lipsei de interes trebuie respinsa. Actul atacat încalcă drepturi fundamentale pentru orice cetăţean. Legea 55/2020 nu prevede în nici un articol posibilitatea discriminării, segregării, diferenţierii cetăţenilor pe criterii de vaccinare, test, trecere prin boală, asemenea prevederi fiind introduse doar prin H:G: mai mult preambulul legii 55/2020 statuează că este necesară adoptarea de măsuri restrictive în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăți fundamentale.

Prin urmare măsurile de acest gen care impietează asupra libertăţii de circulaţie şi a dreptului de dispune de fine însuţi, sunt vădit nelegale.

La data de 20.09.2021 reclamanții KAPCZA Mikolt Krisztina şi MARIN Gabriel au depus precizări, în sensul că anularea HG 932/2021 privește inclusiv modificările aduse prin HG 990/17.09.2021 – care face parte integrantă din actul atacat.

Guvernul României a depus întâmpinare la data de 24.09.2021, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, lipsită de interes și ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, s-au invocat prevederile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamanţii nu fac dovada interesului de a promova prezenta cerere de anulare a actului administrativ contestat, condiţie de exerciţiu a oricărei acţiuni injustiţie.

Pentru a fi parte într-un proces, este necesar a fi întrunite nu numai condiţiile privind capacitatea şi calitatea procesuală, ci şi aceea a existenţei unui interes legitim, născut şi actual, personal şi direct.

Or, reclamanţii solicită anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr.932/2021 însă, prin raportare la dispoziţiile art.8 din Legea nr.554/2004, aceştia trebuie să indice care este dreptul sau interesul legitim privat şi argumentele pentru care se apreciază că dreptul/interesul privat respectiv este încălcat, pentru a se putea verifica existenţa interesului şi apoi a condiţiei de fond în exercitarea acţiunii în contencios administrativ care vizează anularea actului normativ în întregul său.

Având în vedere că, din motivarea cererii precizatoare reiese că, în realitate, reclamanţii îşi motivează interesul exclusiv prin critici aduse măsurilor instituite de către autorităţile şi instituţiile publice precum şi de către entităţile medicale care au pus în executare actul normativ criticat, fără a exemplifica modul în care aceste măsuri au produs părţii reclamante o vătămare, nu se poate prefigura folosul propriu pe care reclamanţii ]-ar obţine ca urmare a admiterii cererii sale.

În cauza dedusă judecăţii, exerciţiul dreptului la acţiune şi recunoaşterea interesului legitim nu pot interveni decât în condiţiile prevăzute de art.21 şi art.52 din Constituţia României, republicată, şi de legea aplicabilă căii procedurale alese, respectiv de Legea nr.554/2004.

Prin urmare, dispoziţiile Legii nr.554/2004 îşi găsesc suportul în prevederile legii fundamentale, iar din analiza acestora reiese că instanţele de contencios administrativ au obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa şi prin prisma existenţei interesului legitim, nu doar a dreptului subiectiv.

Reclamanţii nu probează existenţa încălcării vreunui drept personal, recunoscut de lege, prin adoptarea actului administrativ contestat sau a unui interes legitim, astfel cum sunt acestea definite la art.2 alin.(l) lit.o) şi lit.p) din Legea nr.554/2004, iar motivele prezentate ar putea fi incluse în categoria interesului general.

Pe fondul cauzei, se solicită respingerea cererii de anulare ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Hotărârea Guvernului nr.932/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 septembrie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COV1D-19 a fost adoptată ţinând cont de prevederile tuturor actelor normative indicate în preambulul acesteia.
Temeiul legal al adoptării acestei hotărâri l-au constituit prevederile art.108 din Constituţia României, republicată, şi cele ale art.3, art.4, art.6 şi art.71 alin.(l) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare.
Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv, astfel cum reiese şi din Nota de fundamentare a acesteia, prin însuşirea proiectului iniţiat de Ministerul Afacerilor Interne, dar şi de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale cu atribuţii în acest domeniu.
La elaborarea actului administrativ cu caracter normativ au fost respectate dispoziţiile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.561/2009, proiectul hotărârii fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acesteia.

Pe de altă parte, prin raportare la susţinerile reclamanţilor, rugăm onorata instanţă să observe că nu pot fi reţinute critici reale aduse Hotărârii Guvernului nr.932/2021 sau eventuale împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalităţii, veridicităţii şi autenticităţii acestui act administrativ.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerinţe: -actele să fie adoptate sau emise de către autorităţile competente din punct de vedere material/teritorial şi în limitele acestor competenţe.

Toate aceste cerinţe esenţiale au fost respectate în cauză, hotărârea fiind emisă în deplină concordanţă cu prevederile art.3, 4, 6 şi art.71 alin.(l) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările şi completările ulterioare.

Hotărârea Guvernului nr.932/2021 cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi fiind prevăzută de Legea nr.55/2020 şi nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege , astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.53 şi ale art. 115 alin.(6) din Constituţie.

Aşadar, actul normativ care face obiectul acţiunii a fost emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr.55/2020 şi, în mod evident, nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgenţă, cât şi în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituţia României, în măsura art.53 din Constituţie.

Conform normei juridice referite, trei condiţii cumulative trebuie respectate pentru ca, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiţii legalmente corecte, în contextul stării de urgenţă:
Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege;
Ingerinţa trebuie să urmărească un scop legitim:
Ingerinţa trebuie să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică:

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public şi protejarea sănătăţii publice, fiind absolut necesare dată fiind situaţia de fapt.
Hotărârea Guvernului nr.932/2021 a fost adoptată ţinând seama de propunerile cuprinse în Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr.67/2021.

Aşadar, actul contestat are la bază analiza de specialitate a factorilor de risc, astfel cum reglementează în mod expres art.3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările şi completările  ulterioare. Opinia noastră este în sensul că nu pot fi ignorate analizele tehnice de specialitate ale factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe  teritoriul României şi nici recomandările specialiştilor din cadrul Institutului Naţional de Sănătate Publică ori din cadrul OMS. în caz contrar, instanţa de judecată s-ar substitui autorităţii într-o analiză de oportunitate, depăşind astfel limitele controlului jurisdicţional.

Analizând actele şi lucrările dosarului , instanţa reţine următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții KAPCZA Mikolt Krisztina şi MARIN Gabriel au solicitat pe cale de ordonanță președințială anularea în întregime a HG 826/05.08.202, precum și stabilirea măsurilor privind starea de alertă din Anexa 2 art. 2 și Anexa 2 art. 4 raportat la Anexa 3 art. 1, cu încetarea stării de alertă și acordarea de daune morale.

Până la primul termen de judecată reclamanții au înțeles să își precizeze cererea de ordonanță președințială în acțiune de drept comun arătând că, cererea a fost introdusă inițial ca ordonanță doar pentru primirea unui termen mai urgent.

Potrivit art. 1001 C.pr.civ., la solicitarea reclamantului până la închiderea dezbaterilor la prima instanță cererea de ordonanță președințială va putea fi transformată într-o cerere de drept comun situație în care pârâtul va fi încunoștințat și citat în mod expres cu această mențiune.

În urma acordării unui nou termen reclamanții au formulat o completare a cererii de chemare în judecată, solicitând anularea HG 932/09.09.2021 și ulterior a HG 990/17.09.2021.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor s-a opus modificării cererii de chemare în judecată arătând că aceasta este formulată peste termenul prevăzut la art. 204 alin. 1 sens în care poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

Referitor la excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, Curtea va
constata că toate aceste acte administrative normative privesc regimul stării de alertă și că reclamanții au fost îndreptățiți să ceară modificarea cererii de chemare în judecată având în vedere că prin HG 826/05.08.2021 a fost prelungită cu 30 de zile starea de alertă, situație care a determinat Guvernul să adopte o noua HG cu nr. 932/09.09.2021, care la rândul ei a fost modificată prin HG 990/17.09.2021, toate hotărârile privind regimul stării de alertă.

A admite excepția tardivității ar însemna datorită intervalului scurt de timp în care apar aceste acte administrative normative să rezulte o împiedicare a liberului acces la justiție contravenind atât disp. art. 6 din CEDO, cât și dreptului reclamanților la un proces echitabil reglementat la art. 6 C.pr.civ., printr-un fine de neprimire, deci o denegare de dreptate.

Totodată Curtea va lua în considerare la respingerea acestei excepții și Decizia 457/25.06.2020 a Curții Constituționale a României care, a arătat că „statul de drept înseamnă că agențiile guvernamentale trebuie să funcționeze în cadrul legii și acțiunile lor trebuie să fie supuse controlului de către instanțele independente”. Or, Curtea Constituțională adoptând această decizie raportat la prevederile Legii 55 /2020 a arătat că nu se permite eludarea cadrului constituțional care guvernează legalitatea, separația puterilor în stat și condițiile restrângerii unor drepturi și libertăți, deoarece aceasta ar contravenii exigențelor generale ale unui stat de drept astfel cum sunt guvernate de Constituia României. Prin urmare, și în acest caz al instituirii stări de alertă accesul la justiție trebuie garantat.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea va respinge excepția tardivității modificării de acțiune considerând că aplicarea art. 204 alin. 1 C.pr.civ., în această situație ar conduce la încălcarea normelor mai sus invocate.

De asemenea, s-a invocat prin apărările pârâților excepția nulității cererii de chemare în judecată ca urmare a nerespectării condițiilor prev. de art. 194 C.pr.civ., și excepția lipsei interesului reclamanților.

În ceea ce privește excepția nulității cererii de chemare în judecată art. 194 C.pr.civ., arată că cererea va cuprinde numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților, numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, obiectul cererii și valoarea lui, arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Toate aceste mențiuni există în cererea de chemare în judecată, neputând fi incident art. 196 C.pr.civ., care sancționează cu nulitatea cererea de chemare în judecată.

Referitor la excepția lipsei de interes a reclamanților, prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 554/2004 arată că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actului.
Disp. art. 2 alin. 1 lit. r din Legea 554/2004 arată prin interes legitim public se înțelege interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, satisfacerea nevoilor și realizarea competenței autorității publice.
Potrivit art. 8 alin. 1 indice 1 din Legea 554/2004 persoanele fizice și juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar în măsura în care vătămarea interesului decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

De asemenea, în acest domeniu reglementat de HG atacate sunt aplicabile disp. art. 5 din Legea 554/2004, care la alin. 3 arată că actele administrative emise pentru aplicarea regimului stări de război, a stări de asediu sau a celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională, ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice precum și pentru înlăturarea consecințelor calamităților naturale, epidemiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Astfel, pentru ca cererea de chemare în judecată să fie admisibilă trebuie ca reclamanților să le fi încălcat dreptul subiectiv așa cum el este arătat în art. 2 alin. 1 lit. p din Legea 554/2004 ca urmare a excesului de putere realizat prin actul administrativ normativ care a condus la o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale.

Observând conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanții în calitate de persoane nevaccinate le este încălcat interesul personal prin măsurile restrictive care se răsfrâng individual și asupra acestora, deoarece nu le este permis accesul la competiții sportive și le este condiționată participarea la anumite evenimente sportive sau culturale, ori altor activități prevăzute în Anexa 3 a HG-urilor care sunt condiționate de îndeplinirea unor cerințe sau de prezentarea testelor sau vaccinării.

Aceste aspecte sunt în măsură să conducă la concluzia că reclamanții se plâng de încălcarea unor drepturi sau libertăți prin aceste HG-uri, care ar fi adoptate cu exces de putere, situație care determină ca acțiunea acestora să îndeplinească condițiile de admisibilitate și de interes cerute de Legea 554/2004.

Curtea consideră că reclamanților nu li se poate pretinde să dovedească faptul că într-o instituție de cultură sau la un eveniment sportiv li s-a refuzat accesul fiind evident că în lipsa dovezilor prev. de art. 4 din Anexa 2 al HG 826/2021, reclamanții nu ar fi putut participa la astfel de evenimente.

Din această perspectivă, Curtea consideră că excepția lipsei de interes trebuie respinsă, reclamanții invocând încălcarea interesul legitim public care decurge logic din interesul legitim privat.

Fondul cauzei

Trecând la soluționarea fondului cauzei, prin HG nr. 826/05.08.2021 Guvernul României a dispus prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 11 august 2021 precum și stabilirea măsurilor ce se aplică pentru combaterea și prevenirea pandemiei de COVID 19.

În esență, Guvernul a hotărât prelungirea cu 30 de zile începând cu data de 11.08.2021 a stării de alertă pe întreg teritoriul țării instituită prin HG 394/2020 și HG anterioare, stabilind pe durata stării de alertă măsurile de prevenire și control al infecțiilor cu coronavirusul SARS COV 2, condițiile concrete de aplicare a acestor măsuri, precum și instituțiile publice care pun în aplicare, care urmăresc respectarea aplicării măsurilor pe durata stării de alertă, prevăzute în măsuri pentru creșterea capacității de răspuns şi măsuri pentru diminuării impactului tipului de risc. În ceea ce privește prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, Curtea observă că, Centrul Național de Coordonare și Conducere a Intervenției a elaborat un document intitulat Notă de Fundamentare iar prin Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr.53/05.08.2021 s-a propus prelungirea stării de alertă și măsurile aplicate pentru combaterea pandemiei de COVID19.

Prin Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr.53/05.08.2021 s-au făcut propunerile pentru măsurile ce se impun a fi luate sau menținute în continuare, iar în documentul intitulat Analiza Factorilor de Risc întocmit de Departamentul pentru Situații de Urgență s-a arătat că, din evoluția cazurilor confirmate se observă că media zilnică a persoanelor noi confirmate în perioada analizată este de aprox. 138 de persoane în timp ce totalul cazurilor active ce reprezintă suma cazurilor confirmate în ultimele 14 zile plus persoanele internate la data raportării cu mai mult de 14 zile de la data internării la data de 02.08.2021 este de 1409 persoane.

În Cap. Intensitatea Situației de Urgență s-a arătat că numărul pacienților internați în cadrul secțiilor de ATI a avut un trend crescător de la 38 la 23 iulie 2021 la 63 în 02.08.2021, și se menționează o creștere semnificativă a numărului de focare active existente la nivel național de la 6 la 7 fără să se arate în ce măsură acest lucru se reflectă în politica sanitară a Guvernului.
Nota de Fundamentare reia toate aceste date arătate anterior concluzionând că în absența menținerii unor măsuri de restricție este posibil păstrarea sau chiar accentuarea trendului a numărului de cazuri noi manifestat în ultima perioadă.
Așa cum arată atât articolul 2 din Legea 55/2020 cât și preambulul legii, măsurile restrictive trebuie însă să fie cu caracter esențialmente temporar, gradual, proporțional cu gravitatea manifestată a epidemiei, necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la viață, integritate fizică și sănătate, în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atinge altor drepturi și libertăți fundamentale.

Această lege a fost adoptată ca urmare a instituirii unor măsuri temporare și graduale urmând ca măsurile restrictive de drepturi și cele de renunțare sau de relaxare să se dispună cu respectarea principiului egalității de tratament juridic pentru situații comparabile sau identice fapt specificat la art. 1 Dispoziții generale.

Curtea observă că starea de alertă a fost instituită pe teritoriul României prin HG 44/18.05.2020 fiind prelungită succesiv prin HG-uri cu câte 30 de zile până la momentul actual.

Anterior a existat instituită starea de urgență din 18.03.2020. La 18.05.2020 Guvernul a justificat starea de alertă prin necesitatea efectuării unor stocuri de urgență medicală, prin necesitatea unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus, situație care a permis măsuri de achiziționare a stocurilor necesare, măsuri de prevenire și control a infecțiilor.

Curtea consideră că, după mai mult de 1 an de la instituirea stării de alertă, la data adoptării HG 826/05.08.2021 menținerea acesteia nu mai este justificată. Aceasta deoarece Guvernul a avut răgazul necesar să efectueze toate demersurile necesare pentru combaterea epidemiei, iar la momentul la care a fost emis actul normativ amploarea situației de urgență nu mai justifica prelungirea stării de alertă pe teritoriul României.

Astfel cele aproximativ 138 de persoane confirmate zilnic în perioada analizată nu erau în măsură să necesite un răspuns amplificat și să determine menținerea întregii țări în situația de urgență, fiind posibilă menținerea situației sub control prin funcționarea normală a sistemului sanitar care nu poate fi pus în pericol ca urmare a acestui număr scăzut de cazuri. De asemenea, nu se reliefează o intensitate a situației de urgență, o insuficiență a capabilităților de răspuns, iar factorii de risc analizați nu justifică necesitatea impunerii stării de alertă tocmai pentru că lipsesc orice date care ar fi impus necesitatea menținerii acestei măsuri atât din conținutul actului normativ cât și din documentele care îl fundamentează precum și din datele statistice arătate.

Or, faptul că 138 de persoane sunt pozitive nu arată impactul asupra sistemului medical întrucât ele pot să nu dezvolte viroze respiratorii sau alte complicații. State ca Germania analizează în ce măsură este incidentă spitalizarea persoanelor care au contactat virusul deoarece, aceasta este esențial în cazul de față și doar aceste persoane pot pune în pericol funcționarea sistemului sanitar.

Persoanele care nu dezvoltă viroze respiratorii sau alte complicații deși pot transmite virusul nu necesită din parte statului alte măsuri decât acelea de a verifica respectarea măsurilor de prevenție în scopul izolări o perioadă de timp. Numărul persoanelor contaminate arătat prin chiar actele autorităților este atât de nesemnificativ încât sistemul sanitar poate să facă față în condiții normale.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea 55/2020 starea de alertă încetează înainte de împlinirea termenului pentru care a fost declarată sau prelungită atunci când analiza factorilor de risc indică faptul că nu mai este necesară menținerea unui răspuns amplificat.

Este de remarcat că prin consultarea site-ului Ministerul Afacerilor Externe www.mae.ro rezultă că, cu excepția câtorva state, majoritatea statelor europene au renunțat la regimul stări de alertă sau de urgență tocmai pentru că este o măsură provizorie, excepțională menită a afecta drepturile și libertățile cetățenilor și care trebuie să înceteze în momentul în care condițiile care au impus luarea acestei măsuri nu mai sunt în ființă.

Pe de altă parte, suplimentar normelor de tehnică legislativă prevăzute în Legea 24/2000, articolul 7 din Legea 55/2020 a stabilit conţinutul Hotărârilor prin care se stabileşte sau se prelungeşte starea de alertă.

Astfel, Hotărârile de Guvern trebuie să cuprindă baza legală, perioada stării de alertă, măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestora, instituţiile şi autorităţile care pun în aplicare şi urmăresc respectarea aplicării măsurilor. Ca atare măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc trebuie să se încadreze într-o măsură pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor aşa cum sunt menționate la art. 5 alin. 2 litera d din Legea 55/2020.

Potrivit măsurilor pentru asigurarea rezilienței comunităților art. 4 al HG 826/2021, se arată că în condițiile art. 5 alin. 2 lit. d din Legea 55/2020 este permisă participarea la una din activitățile prevăzute în Anexa 3 art. 1 pct. 3, 4, 5, 5 indice 1, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 12 indice 1, 13, 20, 21, 22, 23, 24, 27, 30, 33, art. 6 pct. 7 și 8, art. 9 pct. 4, 14, 15, art. 12 alin. 3 condiționează participarea numai a persoanelor care se află în una dintre următoarele situații: sunt vaccinate împotriva virusului SARV COV 2 și au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, prezintă rezultatul negativ al unui test nu mai vechi de 72 de ore, prezintă rezultatul negativ certificat al unui teste antigen rapid nu mai vechi de 48 de ore, se află între perioada cuprinsă între a 15 zi și a 90 zi ulterioară confirmării cu Sars Cov 2.

Potrivit art. 5 alin. 2 lit. d din Legea 55/2020 invocat de HG, măsurile pentru asigurarea rezilienței sunt măsuri de protecție a vieții și pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătății persoanelor, inclusiv instituirea carantinării sau izolării la domiciliu. Măsurile pentru diminuarea impactului de risc potrivit art. 5 alin.3 litera a din Legea 55/2020 sunt restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor demonstrații, procesiuni, concerte sau altor tipuri de întruniri în spații deschise precum și cele de natura culturale, științifice, sportive sau de divertisment în spații închise.

Activitățile restricționate pentru participarea cărora se impune numai participarea persoanelor vaccinate, care au prezentat rezultatul unui test negativ sau a unui test antigen rapid sunt competițiile sportive, desfășurarea de spectacole drive in, a unor concerte, festivaluri publice si private sau a altor evenimente culturale, organizarea de evenimente private, nunți, botezuri, mese festive, cursuri de instruire sau workshop-uri, activități în bar, cluburi sau discoteci, activități în spații închise în domeniul sălilor de sport sau fittnes unde dacă incidența cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3 la mia de locuitori este posibil să participe doar persoanele vaccinate, precum și activitatea operatorilor care administrează săli de jocuri.

Curtea constată că măsurile sunt suplimentare asigurări protecției, a distanței între participanți sau spectatori, limitării unei capacități a sălii sau limitare la un număr de participanți.

Prin HG 932/09.09.2021 a fost dispusă prelungirea stări de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10.09.2021 fiind stabilite măsurile care se aplică pentru prevenirea și combaterea pandemiei de Covid 19. Aceste măsuri au fost aceleași cu cele stabilite de HG 826/05.08.2021 până la adoptarea HG 990/17.09.2021.

Și această hotărâre nu specifică așa cum cer prevederile Legii 55/2020 de ce este necesară continuarea stări de alertă, iar actele care o fundamentează nu justifică luarea acestei măsuri, datele arătând 2226 persoane testate pozitiv. Chiar dacă este o creștere de la circa 138 de cazuri nu reiese că acest număr este în măsură să pună în pericol sistemul sanitar.

Pe de altă parte, această hotărâre chiar dacă ar menționa tipurile de risc realizând o evaluare concretă și nu formală și ar fi justificată statistic deoarece HG anterioară era nelegală ca urmare a lipsei situației de urgență de amploare și intensitate deosebită, trebuia să instituie și nu să prelungească starea de alertă. Prelungirea pe timp nedefinit a unei stări excepționale este contrară prev. art. 53 alin. 1 din Constituția României, nefiind necesară într-o societate democratică deoarece după mai mult de 1 an și jumătate de la adoptarea stări de urgență și cea de alertă Guvernul și sistemul medical trebuia să facă față situației pandemice, iar măsura potrivit legii trebuia să fie proporțională cu situația care a determinat-o.

Conform art. 1 alin. 3 din Constituție, România este stat de drept, democratic și social în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme. Or, acest lucru contravine instituirii unei stări de alertă care să permită eludarea cadrului constituțional și prin care guvernului să îi fie arogate competențe excepționale prin permanentizarea acestei stări.

Curtea remarcă că la data de 09.09.2021 când a fost adoptat HG 932/2021 a început festivalul Untold care a avut o participare potrivit organizatorilor de 360 de mii de persoane, circa 75.000 de persoane pe zi, iar cu toate că Guvernul a invocat creșterea activității epidemice nu a modificat condițiile stabilite pentru participarea la festivaluri, lăsând plafonul maxim de 75.000 persoane.

Anterior doar la Cluj-Napoca au mai existat festivalurile Electric Castle la care au participat circa 186.000 persoane și Jazz in the Park cu circa 100.000 persoane, în timp ce la București s-a desfășurat festivalul Saga, cu participarea a circa 135.000 de oameni și Congresul Partidul Național Liberal cu circa 5000 de oameni prezenți în interiorul locului de desfășurare.

Or, în condițiile în care astfel de evenimente ar avea loc lunar, majoritatea populației ar fi purtătoare a virusului SARS COV 2, iar România ar rămâne permanent în stare de alertă. Prin urmare, s-a luat dubla măsură a restricționării pe de o parte de la evenimente firești cum ar fi activitățile sportive, luatul mesei la un restaurant, activități cu adevărat culturale, iar pe de altă parte a fost permisă organizarea unor evenimente ce implică participarea a zeci de mii de persoane și care generează o aglomerare de persoane unde este discutabil dacă se poate menține o distanță de control și această modalitate de normare este cel puțin nefirească.

Ulterior adoptării HG 990/17.09.2021 s-au modificat și completat Anexele 2 și 3 din HG 932/2021 în sensul în care la Anexa 2 art. 4 s-a modificat fiind permisă participarea la una dintre activitățile prev. în Anexa 3 art. 1 pct. 3, 4, 5 indice 1, 8 indice 1, 10-12 indice 1 numai a persoanelor care se află în una din următoarele situații: sunt vaccinate împotriva virusului SarsCov 2 și au trecut 10 zile de la vaccinare, prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore, prezintă rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecția cu virusul nu mai vechi de 48 de ore, se află în perioada cuprindă între a 15 și 180 zi de la infectarea cu SARS CoV2.

Potrivit alin. 3 persoanele fizice sunt obligate să facă dovada situațiilor prevăzute la alin.1 și 2 prin intermediul certificatelor digitale ale UE privind Covid 19 în conformitate cu OUG 68/2021.

OUG 68/2021 a fost adoptată având în vedere aplicarea Regulamentului UE 2021/953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14.06.2021 pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID19.

Curtea observă că, această ordonanță privește categoria drepturilor și libertăților fundamentale, situație care impunea potrivit art. 73 din Constituție adoptarea acestor măsuri prin lege organică, iar pe de altă parte certificatul menționat de Regulament este menit să faciliteze circulația persoanelor pe teritoriul UE, deci între statele Uniunii și nu pe teritoriul statelor naționale.

Astfel, prin HG s-a introdus obligativitatea de a prezenta Certificatul verde, ceea ce conduce la restrângerea unor drepturi și libertăți ale cetățenilor.

De altfel HG instituie peste prevederile OUG extinderea folosinței certificatului, persoanele fizice trebuind să prezinte acest certificat în condițiile în care urmează să participe la activitățile restricționate. Verificarea certificatului nu este făcută doar de către agenți ai autorităților publice, ci ea trebuie făcută și de agenții economici care desfășoară activități prin persoanele angajate, implicare inadmisibilă și care presupune cunoașterea stări de sănătate a persoanei respective.

Prevederile art. 7 din Legea 24/2000 definesc evaluarea preliminară a impactului actelor normative ca fiind un set de activități și proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a inițiativelor legislative.

Evaluarea preliminară presupune identificarea și analizarea efectelor economice și sociale de mediu și bugetare pe care le produc reglementările propuse. În cazul prelungirii stări de alertă sunt incidente disp. art. 4 indice 3 din OUG 21/2004 fiind fundamentate pe analiza factorilor de risc de grupurile de suport tehnico-științific. Or din toate aceste HG-uri nu rezultă a fi analizați factori de risc prevăzuți asupra drepturilor și libertăților fundamentale, impactul socio-economic, efectele asupra mediului macro economic de afaceri, sociale și asupra mediului înconjurător menționate și de prevederile art. 31 a Legii 24/2000 fiind evidentă lipsă oricărei analize în privința drepturilor și libertăților fundamentale și a impactului socio-economic.

Pe de altă parte, toate aceste HG-uri au împărțit populația României în persoane vaccinate și nevaccinate punând semnul egalități între o persoană nevaccinată și una bolnavă și între o persoană vaccinată și una sănătoasă, fapt pe care instanța îl consideră absolut inadmisibil.

De altfel, și în privința vaccinării lipsește orice analiză a tipului de risc, Guvernul bazânduse că vaccinurile puse în circulație sunt avizate de Agenția Europeană a Medicamentului. Acest lucru nu absolvă Guvernul, prin ministerul de resort ca prin mijloace proprii, naționale să verifice în ce măsură aceste vaccinuri afectează sau influențează starea de sănătate a cetățenilor săi atât în sens pozitiv cât și negativ. Nu se poate considera că orice vaccin din cele puse în circulație este benefic oricărei persoane, indiferent de vârsta acesteia sau starea de sănătate, iar situația apărută în Japonia ca urmare a campaniei de vaccinare, ce a condus la demisia Guvernului respectiv, este de natură a conduce toate guvernele naționale la o analiză aprofundată a tipului de risc. Mai mult, unele state europene au apreciat periculoase pentru sănătatea cetățenilor lor folosirea vaccinului ASTRAZENECA sau JOHNSON, ca urmare a unor efecte negative sau unui risc privind sănătatea persoanelor.

În România nu doar că aceste efecte negative nu au fost discutate, dar s-a ajuns la un fel de cenzură a discuțiilor cu privire la acest aspect, inclusiv pe internet, toate eforturile guvernului fiind  dirijate în susținerea campaniei de vaccinare.

Vaccinarea este un act esențialmente medical care trebuia lăsat la aprecierea autorităților medicale în funcție de situația personală a fiecărei persoane. Nu în ultimul rând, Curtea reține că nu este adoptată o lege care să impună obligativitatea vaccinării situație care însă ar presupune și asumarea responsabilităților pentru această activitate, deci efectuarea unor minime studii medicale.

În această privință așadar se încalcă libertatea conștiinței persoanei de a decide la recomandarea medicului curant dacă alege sau nu să facă vaccinul, încălcându-se astfel dispozițiile art. 29 din Constituție. Astfel, prin campania de presă realizată în susţinerea acestor hotărâri de guvern persoana nevaccinată este prezentată ca un potențial pericol pentru ceilalți și convinsă astfel să se vaccineze, în caz contrar poate ajunge ca să nu mai fie primită în universitate sau la locul de muncă unde este angajată. Această constrângere este evident contrară oricăror norme legale și constituționale dar în nenumărate cazuri prezentate de presă ea a fost realizată.

Dincolo de aspectul general benefic al vaccinului, foarte multe persoane din cauza convingerilor precum şi a stării de sănătate nu pot recurge la măsura vaccinării și prin urmare sunt excluse de la toate activitățile sportive, culturale, sociale permise de hotărârea de guvern. De asemenea, la momentul adoptării hotărârii, salariul mediu net în România era de aproximativ 3.500 de lei fără să vorbim de venitul minim pe economie și de faptul că există persoane care nu au nici măcar acest venit. Or, efectuarea unui test RT-PCR sau a unui test antigen rapid trebuie să se realizeze la un laborator medical care să certifice exactitatea rezultatului testului și cum aceste teste nu sunt gratuite foarte multe persoane nu vor avea posibilitatea financiară să efectueze acest test și prin urmare vor fi nevoite să recurgă la vaccin care este gratuit pentru a putea participa la aceste activități. Statul prin guvernul său trebuia să susțină financiar efectuarea de teste medicale, tocmai pentru a garanta că și persoanele fără venituri substanțiale pot recurge la aceste teste.

Or, vaccinarea deși este în măsură să contribuire la creșterea imunității persoanelor vaccinate nu poate garanta așa cum nu pot garanta nici testele de tipul RT-PCR sau testul antigen în mod cu totul cert că persoanele respective nu sunt purtătoare al virusului SARS COV2. Din cuprinsul tuturor celor 3 HG-uri rezultă o discriminare evidentă pe criteriul vaccinării legând vaccinarea de avantaje sociale, de accesul la activități culturale, recreative, sportive, sau chiar de ora până la care poți ieși din casă.

Totodată Guvernul nu a dat credit cetățenilor României în sensul de a se sprijini și pe valorile etice respectiv pe responsabilitatea pe care fiecare cetățean sau agent economic trebuie să și-o aroge într-o situație epidemică.

De asemenea, se remarcă că se stabilesc cote de 3/1000 de locuitori sau 6/1000 de locuitori, situații în care restricțiile se accentuează fără ca să rezulte de undeva în ce măsură acest procent are o valoare în situația epidemică.

Nu se cunoaște de ce dacă 6 persoane dintre 1000 sunt pozitive, celelalte 994 care trebuie prezumate ca sănătoase și nu ca bolnave trebuie să se abțină de la diverse activități. Totodată nu s-a analizat impactul pentru care trebuie închise școlile și organizate activități online în cazul apariției unor cazuri pozitive printre școlari, aspect cu impact deosebit asupra activității de școlarizare cât și asupra părinților, elevii ajungând să efectueze școala fără să o frecventeze.

În aceeași situație este și activitatea sportivă a cărei oprire nu este în măsură să conducă la o oprire a epidemiei, ci dimpotrivă aceasta ar trebuie să aibă aspecte benefice nefiind făcută nicio analiză în această privință.

Totodată, nu există nici un studiu care să conducă la concluzia necesității instituirii acestor măsuri suplimentare de excludere și la lipsa oricărei importanțe a faptului că un număr mare de persoane a făcut boala și este imunizată prin efectul bolii.

Constrângerea pe calea unei hotărâri de guvern cu măsuri provizorii reluate prin alte hotărâri de guvern de prelungire a acestor măsuri conduce la permanentizarea acestei situații și la înlocuirea unei legi în acest sens cu o hotărâre de guvern care să ia măsuri privitoare la obligativitatea vaccinării populației. Această avalanșă de acte administrative conduce și la încălcarea accesului la justiție, fapt arătat de Curtea Constituțională în decizia mai sus arătată contravenind evident art. 21 din Constituție întrucât oricâtă diligență ar avea un reclamant sau instanța de judecată până la soluționarea definitivă a unui proces legat de un act administrativ normativ privind starea de alertă, acesta este înlocuit cu un alt act administrativ normativ de aceeași factură.

Art. 34 din Constituţie prevede că dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat, statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei sau sănătăţii populaţiei iar organizarea asistenţei medicale, controlul exercitării profesiilor medicale şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc prin legi.
Așa cum s-a arătat mai sus atât legea care dă abilitatea guvernului să emită hotărâri în acest domeniu, Legea 55/2020 cât și Ordonanța 137/2000 se referă la măsuri care trebuie luate în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței altor drepturi și libertăți fundamentale cu respectarea principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

Hotărârea de guvern este un act unilateral cu caracter normativ emis în regim de putere publică în vederea executării legii neputând însă să o substituie și să emită pe această cale norme cu putere de lege, deoarece ar trece în atribuțiile legislative ale Parlamentului.

În calitatea sa de act administrativ normativ hotărârea de guvern este prezumată că respectă principiul legalității și ca atare trebuie să fie conformă cu ordonanțele, legile și Constituția României.
În cazul de față, aceste dispoziții din HG nu sunt conforme cu Constituţia, cu Ordonanța 137/2020 şi cu Legea 55/2020 mai sus examinate deoarece încalcă limitele competenței prev. de lege, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, stabilind cu exces de putere alte măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților și pentru diminuarea impactului de risc decât cele la care se referă legea realizând o restrângere nejustificată a drepturilor cetățenilor prin depășirea scopului urmărit și propus de protejare a sănătății populației, stabilind discriminatoriu și cu atingerea drepturilor sau libertăților cetățenilor, activități la care pot participa doar o anumită categorie de cetățeni stabilind măsuri care nu sunt proporționale întrucât urmăresc substituirea prin hotărârea de guvern a unei legi privind obligativitatea vaccinării.

Chiar dacă nu menționează expres obligativitatea tuturor persoanelor la vaccinare hotărârea de guvern discriminează fără a fi necesar în scopul asigurării sănătății populației prin dezavantajarea categoriei persoanelor nevaccinate care reprezintă majoritatea populației României.

Efectul normării prin HG a certificatului și folosinței acestuia este evident nelegală, din nou ajungându-se prin actele administrative normative la substituirea unei legi organice.

Art. 15 alin. 1 din Constituție stabilește că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea, iar art. 16 alin. 1 din Constituţia României arată că cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice fără privilegii și fără discriminări. Curtea Constituțională a arătat în deciziile sale că nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea privilegiului sau a discriminării și că neconstituționalitatea privilegiului impune eliminarea privilegiului nejustificat acordat.

Instanțele de contencios administrativ nu sunt puse să examineze constituționalitatea legii ci conformarea de către actele administrative la principiul legalității si pe cale de consecinţă eliminarea dispoziţiilor care intră în conflict cu normele legale.

Principiul legalității în fața legii și interzicerea nediscriminării sunt consacrate și de art. 14 din CEDO, precum și de art. 20 și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE. De asemenea, apărarea statului de drept, a democrației pe lângă drepturile și libertățile cetățenilor constituie alte aspecte care conduc la concluzia încălcări limitelor competenței prevăzute de Constituție sau de lege și încălcări drepturilor și libertăților cetățenilor prin normarea pe cale de HG realizată cu exces de putere.

Prin urmare, Curtea în baza prev. art. 18 din Legea 554/2004 va admite în parte acțiunea anulând în întregime HG 826/5 august 2021, HG 932/9 septembrie 2021 şi HG 990/17 septembrie 2021.

Referitor la daunele morale cerute de reclamanta KAPCZA Mikolt Krisztina, Curtea va aprecia că acestea nu au fost dovedite în concret raportat la art. 249 C.pr.civ., așa încât acest capăt de cerere urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge excepţia tardivităţii modificării de acţiune.
Respinge excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanţii KAPCZA Mikolt Krisztina şi MARIN Gabriel, cu domiciliul procesual ales în Cluj-Napoca, str. Muncitorilor nr. 24, ap. 6, jud. Cluj, împotriva pârâţilor GUVERNUL ROMÂNIEI cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei nr. 1, sector 1, CIF 4283422, cont RO98TREZ70023510120XXXXX, şi MINISTERUL AFACERILOR INTERNE cu sediul în București, P-ța Revoluției nr. 1A, sector 1.

Anulează în întregime HG 826/5 august 2021, HG 932/9 septembrie 2021 şi HG 990/17 septembrie 2021.
Respinge capătul privind acordarea de daune morale.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunţată prin punerea la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei Curţii, azi 28.09.2021.
Preşedinte,
Judecător Radu-Rareş Duşa
Grefier,
Iosefina Nicoleta Trif
Red. R.R.D./U.K.G.
4 ex./1. 10.2021

Comments

comentarii

Cinci persoane au murit într-un accident produs de un microbuz românesc pe autostrada M1 din Ungaria.... Citește mai mult
Pompierii din cadrului Aeroportului Internațional „Avram Iancu” din Cluj sunt adevărați eroi, după ce în ultima săptămână au evitat un adevărat dezastru.... Citește mai mult
CFR Cluj se confruntă cu probleme financiare și încearcă să amâne plata salariilor pentru ultimele două luni.... Citește mai mult
Ministrul interimar al Muncii, Raluca Turcan, a declarat că pentru cei care lucrează în instituțiile publice, certificatul verde ar trebui să fie obligatoriu pentru a avea acces în clădire.... Citește mai mult

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

error: Alert: Conținut protejat !!