Motivare CCR: Legiuitorul a omis să reglementeze procedura reţinerii şi stocării informațiilor referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaților, modalități de plată și istoricul accesărilor

Curtea Constituțională a motivat Decizia nr.295 din 18 mai 2022 prin care s-au declarat neconstituționale modificări legislative prin care furnizorii de internet erau au obligația să sprijine organele de aplicare a legii și organele cu atribuții în domeniul securității naționale.

CCR a constatat că ”dispozițiile art.2 pct.27, cu referire la introducerea art.10² alin.(1) lit.c) în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011 privind comunicațiile electronice, ale art.13 și ale art.48 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul comunicațiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării rețelelor de comunicații electronice sunt neconstituționale”

Extras din motivare:

”Cu privire la prima etapă a mecanismului de reţinere și prelucrare a datelor, respectiv etapa reţinerii şi stocării informațiilor, care în mod firesc este prima operaţiune din punct de vedere cronologic și fără de care etapa accesului și folosirii informațiilor nu este posibilă, Curtea observă că legiuitorul omite să o reglementeze, limitându-se doar la o mențiune vagă și implicită în textul de lege criticat. Astfel, folosind sintagma „informațiile reținute sau stocate” în cuprinsul dispozițiilor art.10² (1) lit.c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011, cu privire la care este reglementată obligația furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații electronice de a le furniza organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuții în domeniul securității naționale, legiuitorul creează doar aparența unei reglementări a mecanismului de retenție a informațiilor electronice. În fapt, analizând obligațiile care cad în sarcina furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații electronice, potrivit art.10² alin.(1) din ordonanța de urgență, Curtea constată că în enumerarea prevăzută de textul de lege nu se regăsește obligația reținerii și a stocării informațiilor și, implicit, nu se regăsesc nici garanțiile aferente acestei obligații.

Mai mult, analizând cadrul normativ referitor la retenția datelor generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de comunicaţii, Curtea observă că, prin Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, în urma admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, a constatat neconstituționalitatea Legii nr.82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Legea constituia a doua transpunere în dreptul național a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.105 din 13 aprilie 2006. Cadrul legal reglementat de această directivă prevedea că „statele membre se asigură că toate categoriile de date specificate la articolul 5 se păstrează pe perioade de cel puțin șase luni și nu mai mult de doi ani de la data efectuării comunicației” [art.6] și se referea numai la acele date generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicații sau a unui serviciu de comunicații (sursa, destinația, data, ora, durata comunicației, echipamentul de comunicație și locația acestuia), iar nu și la date care să reprezinte conținutul acestor comunicații [pct.13 din preambul, art.5 din directivă]. Prima transpunere în dreptul național a directivei, Legea nr.298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.780 din 21 noiembrie 2008, fusese anterior declarată neconstituțională, în integralitatea sa, prin Decizia nr.1258 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 23 noiembrie 2009.

Legea nr.82/2012 stabilea obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de comunicaţii (datele de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, precum şi datele necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator înregistrat) pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată şi a organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei [art.1 alin.(1) și (2)]. Legea prevedea că nu se aplică „în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice” [art.1 alin.(3)]. Potrivit dispozițiilor art.3 din lege, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului aveau obligaţia de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea şi administrarea unor baze de date în format electronic, în vederea reţinerii mai multor categorii de date, generate sau prelucrate de aceştia, enumerate în alin.(1), aceste date reţinându-se şi păstrându-se, în temeiul alin.(2), „timp de 6 luni de la data efectuării comunicării”.

Luând act de faptul că Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă prin Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene și că, în urma controlului de constituționalitate, Legea nr.82/2012 a fost declarată neconstituțională în integralitatea sa, prin Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, Curtea a constatat că activitatea de reţinere şi folosire a datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţelele de comunicaţii publice „devine lipsită de temei juridic, atât din punct de vedere al dreptului european, cât şi al celui naţional” (paragraful 78).

Prin aceeași decizie, cu privire la critica de neconstituţionalitate având ca obiect dispozițiile 152 din Codul de procedură penală, care prevedeau, la data efectuării controlului, posibilitatea organelor de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, de a solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului „transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor”, Curtea a reţinut că, „în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art.152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor”.

În condițiile în care nu a fost adoptată o altă lege privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, 152 din Codul de procedură penală a fost modificat prin articolul unic pct.2 din Legea nr.75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 29 aprilie 2016, astfel că dispozițiile procesual penale în vigoare nu mai fac referire la o lege specială privind reţinerea datelor.

Curtea constată că, nici până în prezent, legiuitorul nu a reglementat o nouă lege referitoare la reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. „Concret, aceasta înseamnă că de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului nu mai au nici obligaţia, dar nici posibilitatea legală de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor şi de a le pune la dispoziţia organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale” (Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, paragraful 78). Cu titlu de excepţie, Curtea a statuat că „pot fi reţinute de către aceşti furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăţi pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimţământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, aşa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice), în vigoare”. Însă, cu privire la aceste date, având în vedere caracterul, natura şi scopul lor diferit, aşa cum este prevăzut de Directiva 2002/58/CE și de Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, Curtea a constatat că organele judiciare şi cele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu au temei legal şi constituţional pentru accesarea şi utilizarea acestora „în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei” (Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, paragraful 79).

În acest context, Curtea reiterează faptul că, în cazul reținerii și stocării informațiilor electronice, ingerinţa în drepturile fundamentale privind viaţa intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei şi libertatea de exprimare este de amploare şi trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor şi utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conştiinţa persoanelor vizate sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei supravegheri constante. De asemenea, Curtea subliniază încă o dată că informațiile care pot fi reținute sau stocate de furnizorii de rețele sau servicii de comunicații electronice, deşi au un caracter predominant tehnic, sunt susceptibile de a furniza informaţii relevante cu privire la persoana şi viaţa sa privată. Acestea vizează identificarea abonaților sau clienților, respectiv a utilizatorului şi a destinatarului unei informaţii comunicate pe cale electronică, a sursei, destinaţiei, datei, orei şi duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile, a modalităților de plată folosite de utilizatori, precum și a istoricului accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, și sunt de natură să afecteze manifestarea liberă a dreptului la corespondență sau la exprimare, precum și la viață intimă, familială și privată a persoanei. „În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, interesele personale, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele” (Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, paragraful 56).

Deși, în jurisprudența sa, Curtea nu a negat scopul în sine avut în vedere de legiuitor, în sensul că este absolut necesară asigurarea unor mijloace legale adecvate şi eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare şi tehnologizare a mijloacelor de comunicare, astfel încât fenomenul infracţional să poată fi controlat şi contracarat, stabilind că tocmai de aceea drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcţie de scopul urmărit, tot Curtea a statuat că limitarea exerciţiului unor drepturi personale, în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenţia penală, trebuie să constituie în permanenţă „o operaţiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menţinerea unui just echilibru între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte” (Decizia nr.1.258 din 8 octombrie 2009, precitată). Curtea a mai reținut că în materia drepturilor personale, precum şi a prelucrării datelor cu caracter personal, „regula unanim recunoscută este aceea a garantării şi respectării acestor drepturi, respectiv a confidenţialităţii lor, statul având în acest sens obligaţii majoritar negative, de abţinere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerinţa sa în exerciţiul dreptului sau al libertăţii”, excepţiile fiind permise limitativ, în condiţiile expres prevăzute de Constituţie.

Or, lipsa unei reglementări legale care să stabilească obligația reținerii și a stocării informațiilor de către furnizorii de rețele sau servicii de comunicații electronice și, implicit, lipsa garanțiilor aferente acestei obligații deschid posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere și stocare a datelor, cu riscul afectării dreptului la viaţă intimă, familială și privată al persoanei, la secretul corespondenţei şi la libertatea de exprimare. Curtea reține că obligația instituită prin legea criticată în sarcina furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații electronice de a furniza „informațiile reținute sau stocate” organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuții în domeniul securității naționale nu are caracter previzibil, iar proporționalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanții corespunzătoare, cu respectarea prevederilor art.1 alin.(5) din Constituție, astfel că ingerința statului în exercitarea drepturilor constituționale menționate nu este formulată într-o manieră susceptibilă să ofere încredere cetățenilor în caracterul său strict necesar într-o societate democratică.

În concluzie, Curtea reţine că, în condiţiile în care legiuitorul nu a adoptat un act normativ prin care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării informațiilor referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaților sau clienților, modalități de plată și istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, dispozițiile art.10²(1) lit.c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011 sunt lipsite de efecte juridice, reglementând o obligație ulterioară, dar aflată într-un raport de necesitate sine qua non cu o obligație anterioară, aceea a reținerii și stocării informațiilor, pe care legiuitorul omite să o reglementeze. Chiar dacă norma prevede garanțiile necesare accesului și folosirii informațiilor reținute sau stocate (a doua etapă a mecanismului retenției datelor), prin modul defectuos/ambiguu de redactare, lipsit de precizie și predictibilitate, Curtea constată că aceleași dispoziții sunt susceptibile de a crea aparența de legalitate cu privire la activitatea de reținere și stocare a informațiilor electronice (prima etapă a mecanismului retenției datelor), lăsând posibilitatea interpretării acestora în sensul că obligația reținerii și stocării informațiilor electronice poate fi reglementată prin acte normative infralegale, adoptate de autorități publice administrative cu competențe în materia comunicaţiilor electronice. Or, o atare concluzie este incompatibilă cu drepturile fundamentale a căror protecție este consacrată constituțional, astfel că dispozițiile art.2 pct.27 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul comunicațiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării rețelelor de comunicații electronice prin care se introduce art.10² alin.(1) lit.c) în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011 urmează a fi declarate neconstituționale prin raportare la art.1 alin.(5), art.26, 28 și 30 din Constituţie.

Pentru motivele expuse mai sus, Curtea reține că este întemeiată și critica formulată prin raportare la prevederile 147 alin.(4) din Constituție, calificată eronat drept o critică de neconstituționalitate extrinsecă, și constată că prevederile art.2 pct.27 din legea criticată, cu referire la introducerea art.10² alin.(1) lit.c) în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011 privind comunicațiile electronice, conservă și perpetuează viciul de neconstituționalitate al soluțiilor legislative anterioare a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Deciziile Curții Constituționale nr.440 din 8 iulie 2014 și nr.461 din 16 septembrie 2014.”

DECIZIA_295_2022

Obiectul criticilor de neconstituționalitate

Dispozițiile art.2 pct.27, cu referire la introducerea art.10² în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011 privind comunicațiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.925 din 27 decembrie 2011, ale art.10, ale art.13 și ale art.48 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul comunicațiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării rețelelor de comunicații electronice, care au următorul conținut:

– Art.2 pct.27:  „Ordonanța de urgență a Guvernului nr.111/2011 privind comunicațiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.925 din 27 decembrie 2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.140/2012, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: […]

Art.10². – (1) Furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligația să sprijine organele de aplicare a legii și organele cu atribuții în domeniul securității naționale, în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.51/1991 privind securitatea națională, republicată, cu completările ulterioare, respectiv:

1. a) să permită interceptarea legală a comunicațiilor, inclusiv să suporte costurile aferente, pe durata și în condițiile menționate în actele de autorizare dispuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr.135/2010, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.51/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
2. b) să acorde, la solicitarea organelor autorizate, conținutul criptat al comunicațiilor tranzitate în rețele proprii, care fac obiectul actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr.135/2010, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.51/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
3. c) să furnizeze informațiile reținute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaților sau clienților, modalități de plată și istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare dispuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr.135/2010, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.51/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
4. d) să permită accesul la propriile sisteme informatice, în vederea copierii sau extragerii exclusiv a datelor care fac obiectul actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr.135/2010, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.51/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Obligațiile prevăzute la alin.(1) lit.a)-c) se aplică în mod corespunzător și furnizorilor de rețele sau servicii de comunicații electronice.

            (3) Furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligația ca, în termen de 60 de zile de la data începerii furnizării serviciilor, să transmită o informare în acest sens ANCOM care să conțină cel puțin următoarele:

1. a) datele de identificare ale furnizorului;
2. b) datele de contact ale furnizorului;
3. c) tipul de serviciu de găzduire electronică prestat.

            (4) ANCOM publică pe propria pagină de internet tipurile de servicii de găzduire electronică pentru care furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligațiile prevăzute de prezentul articol.

            (5) Orice modificare a datelor transmise potrivit alin.(3) se comunică ANCOM în termen de 10 zile de la data apariției evenimentului.

            (6) Prin decizia ANCOM se poate stabili ca informarea prevăzută la alin.(3) să se realizeze într-un anumit format.”;

            – Art.10 : „(1) Prin derogare de la prevederile art.92 alin.(1) din Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, elementele de infrastructură fizică necesare susținerii rețelelor de comunicații electronice pot fi amplasate în extravilanul unităților administrativ-teritoriale, pe terenuri agricole, indiferent de clasa de calitate a acestora, precum și pe cele amenajate cu îmbunătățiri funciare, în condițiile art.92-103 din Legea fondului funciar nr.18/1991, care se aplică în mod corespunzător, ale dispozițiilor alin.(7) ale prezentului articol, precum și, acolo unde este cazul, potrivit dispozițiilor alin.(2)-(6).

            (2) În situația în care furnizorii de rețele de comunicații electronice, respectiv operatorii de infrastructură de comunicații electronice au dobândit dreptul de a executa lucrări de construcții privind infrastructura fizică destinată susținerii rețelelor de comunicații electronice de la deținătorii terenurilor respective, alții decât proprietarii, aceștia, anterior inițierii procedurii de aprobare a scoaterii definitive din circuitul agricol a terenurilor prevăzute la alin.(1), vor publica intenția de a executa lucrările de construcții la sediul primăriei comunei, orașului sau municipiului pe raza căreia/căruia urmează să fie executate lucrările, identificând terenurile pe care urmează să fie executate lucrările prin indicarea numărului de carte funciară, numărului cadastral sau, în cazul terenurilor care nu sunt înscrise în evidențele de cadastru și carte funciară, prin oricare dintre modalitățile de identificare prevăzute la art.9 alin.(2) și vor preciza suprafețele care vor face obiectul scoaterii definitive din circuitul agricol.

            (3) Persoanele care dețin dreptul de proprietate asupra terenurilor indicate în anunțul publicat vor anunța furnizorul de rețele de comunicații electronice, respectiv pe operatorul de infrastructură de comunicații electronice care a făcut publică intenția sa de a executa lucrările respective, în termen de 15 zile de la publicarea anunțului prevăzut la alin.(2) și vor prezenta documentele care atestă dreptul de proprietate, în vederea negocierii condițiilor privind scoaterea definitivă din circuitul agricol.

            (4) Dacă după parcurgerea procedurii prevăzute la alin.(2), proprietarii nu pot fi identificați, terenurile pot fi scoase definitiv din circuitul agricol cu acordul valabil exprimat al deținătorului/deținătorilor acestora, altul/alții decât proprietarul/proprietarii, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

1. a) să existe o declarație pe proprie răspundere a deținătorului terenului, încheiată în formă autentică, prin care să se arate că acesta nu cunoaște informații suplimentare care pot duce la identificarea proprietarului;
2. b) să existe o declarație pe proprie răspundere, încheiată în formă autentică, prin care furnizorul de rețele de comunicații electronice, respectiv operatorul de infrastructură de comunicații electronice care solicită scoaterea din circuitul agricol își asumă obligația de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor respective în situația identificării ulterioare a acestora;
3. c) suprafața cumulată a amprentei la sol a elementelor de infrastructură fizică să nu depășească 50 de metri pătrați și 10% din suprafața totală a terenului în cadrul căruia sunt amplasate.

            (5) Proprietarii terenurilor vor fi despăgubiți pentru eventualele prejudicii cauzate acestora prin scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului. La calculul despăgubirilor vor fi avute în vedere cel puțin următoarele criterii:

1. a) suprafața de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor;
2. b) tipurile de culturi și plantații, precum și amenajările afectate de lucrări;
3. c) activitățile restrânse cu ocazia lucrărilor.

            (6) Cuantumul despăgubirilor prevăzute la alin.(5) se stabilește prin acordul părților sau, în cazul în care părțile nu se înțeleg, prin hotărâre judecătorească.

            (7) În vederea efectuării lucrărilor de construcții privind infrastructura fizică destinată susținerii rețelelor de comunicații electronice, furnizorii de rețele de comunicații electronice, respectiv operatorii de infrastructură de comunicații electronice, sunt obligați să prevadă soluții tehnice care să permită partajarea elementelor de infrastructură fizică amplasate pe terenurile prevăzute la alin.(1) scoase din circuitul agricol.”;

– Art.13: „(1) Prin derogare de la dispozițiile art.5 lit.h) și ale art.18 alin.(5) din Legea nr.24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi, republicată, cu modificările și completările ulterioare, elemente de infrastructură fizică necesare susținerii rețelelor de comunicații electronice pot fi amplasate pe spațiile verzi situate în intravilan, în condițiile prevăzute în contractul care conferă dreptul de a executa lucrări de construcții, respectiv în hotărârea judecătorească prin care este recunoscut acest drept, cu condiția ca, în cazul amplasării supraterane, suprafața cumulată a amprentei la sol a acestor elemente de infrastructură fizică să nu depășească 50 de metri pătrați și 10% din suprafața totală a spațiului verde în cadrul căruia sunt amplasate.

            (2) Prin derogare de la dispozițiile art.III din Legea nr.313/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.694 din 15 octombrie 2009, amplasarea pe spații verzi a infrastructurii fizice necesare susținerii rețelelor de comunicații electronice, conform dispozițiilor prezentei legi, se face fără a fi necesară modificarea prealabilă a documentațiilor de urbanism.”;

– Art.48: „La articolul 71 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005 privind protecția mediului, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr.265/2006, cu modificările și completările ulterioare, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: (1) Schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, cu excepția cazului în care se realizează lucrări de construcții pentru infrastructura fizică necesară susținerii rețelelor de comunicații electronice.”

Comments

comentarii