Judecător Alexandra Ispas: ”este o profesie care cere luciditate absolută într-o lume dominată de emoție”

Există un moment, înainte de deschiderea unui dosar, în care se lasă liniștea. Nu în sala de judecată, ci în tine. O liniște care nu înseamnă calm, ci o golire interioară în care nu mai au loc judecăți personale, impresii sau certitudini aduse de acasă.

Acel moment în care devii, pentru câteva clipe, doar un spațiu în care urmează să fie așezată o viață străină, cu toate contradicțiile ei, cu toate rănile, neadevărurile, neputințele și pretențiile. O viață care nu e a ta, dar care ți se pune în mâini pentru a fi înțeleasă, judecată, tăiată, așezată în ordine.

Ce simte un judecător în acel moment nu poate fi tradus într-un cuvânt. Nu e putere. Nu e autoritate. Nu e satisfacție. E un fel de responsabilitate densă, care nu se manifestă prin adrenalină, ci prin încordare profundă, ca o reținere a respirației înaintea unui salt.

În spatele fiecărui dosar se simte povara unei decizii care trebuie să fie corectă, nu în sens absolut, ci în sens juridic, în raport cu ceea ce ți s-a prezentat, cu limitele cererii, cu probele administrate, cu legea în vigoare, cu interpretările obligatorii, cu tot ceea ce se cere ca decizia ta să nu fie un act de voință, ci de echilibru.

Uneori te simți copleșit. Și de volumul de muncă, dar și de conștientizarea permanentă că fiecare om din acel dosar se încredințează, într-un fel sau altul, raționamentului tău. Că fiecare om din acel dosar crede, uneori fără să o spună, că tu vei înțelege exact ce a simțit, ce a pierdut, ce i se cuvine.

Dar tu nu ești acolo să simți. Ești acolo să aplici legea. Și, în același timp, să o umanizezi cât îți este permis, fără să o falsifici, fără să o diluezi, fără să o trădezi.

De aceea, poate, e atât de greu de înțeles din afară ce înseamnă să fii judecător: pentru că este o profesie care cere luciditate absolută într-o lume dominată de emoție, pentru că e un rol care presupune tăcere într-o epocă a reacției rapide, pentru că este o misiune care se împlinește cel mai adesea în izolare și fără recunoștință.

Și totuși, o duci. Pentru că dincolo de oboseală, de presiune, de crize și atacuri publice, simți ceva ce nu vine din exterior: o datorie tăcută de a nu înrăutăți lumea. De a nu o strica mai mult decât este. De a nu închide o ușă pentru cineva fără să te asiguri că era, într-adevăr, închisă prin lege.

Nimeni nu vede asta și poate nici nu trebuie. Dar în fiecare zi, în fiecare decizie, în fiecare motivare scrisă în condiții absurde, un judecător duce cu sine o formă rară de solitudine lucidă, în care se naște singurul lucru pe care justiția îl poate promite cu adevărat: echilibrul.”, a postat judecătoarea Alexandra Ispas pe Facebook.