Consilierul UNBR Silvana Racoviceanu a scris pe Facebook un text în care își arată solidaritatea față de consilierul George Moloman, ce a avut o ieșire nervoasă față de o avocată la turneul de tenis de la Pitești. Racoviceanu și Moloman sunt membri în Asociația pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților (ADSA). În prima parte a textului, consiliera Racoviceanu arată că și ea a greșit când i-a spus unei colege, în nebunia cu indemnizațiile din starea de urgență, să ia xanax.
”Despre a fi… sau a nu fi… membru în conducerea profesiei… și un pic, despre partea “nevăzută” a dezbaterii, ce nu se regăsește în rapoartele de activitate (majoritar aprobată prin vot).
Am vrut să scriu din iunie ceva despre asta, împlineam un an din primul meu mandat de consilier UNBR. Un an “ciudat”, animat de inițiative (multe chiar și din partea mea), dorințe, dezamăgiri pe alocuri (pentru că democrația primează și corectitudinea te determină să respecți un vot majoritar negativ), o pandemie care împiedica orice comunicare directă ce permite dezbatere și putere de convingere, etc.
În toată această “poveste” există mulți colegi în UNBR, ca și în consiliile barourilor care s-au străduit enorm.
Avem consilii care și-au dorit să reducă propriile taxe, cu riscul “oprobriului” colegilor din celelalte barouri (pentru că nu toți își permiteau această facilitate și ar fi fost o diferență cel puțin nedreaptă între colegii din barouri diferite).
Avem consilii care au propus alocarea unei sume din partea propriilor filiale de asigurări, fiecărui avocat “în nevoie”. Nu voi uita acest termen, pentru că acest “în nevoie” s-a discutat mult… Cum caracterizezi “nevoia”? De la doi copii în sus, părinte singur, mamă bolnavă, concubină șomeră, cum facem asta? Mulți dintre noi ne zbăteam să poată fi plătite și menținute utilități de birouri, colaboratori sau stagiari… Cum caracterizai “nevoia”? Atunci “s-au născut” eforturile colosale ale indemnizației oferite de stat, dar nu voi insista pe acest subiect.
Oricum, filialele nu puteau suporta (toate) alocarea unor sume fiecărui avocat. Aveam colegi cu venituri de 6000 euro, care solicitau scutirea de penalități de 30 lei. Era dreptul lor. Dincolo de faptul că filialele nu puteau duce financiar această alocare, suma alocată (cea mai mare propusă) era infimă, spre ex., 350 lei, sumă pentru care sistemul financiar nu “răspundea” pozitiv. Pentru că “excedent” nu înseamnă ceva ce putem “juca la loto”, ci înseamnă pensia a vreo 20.000 de avocați peste fix 20 de ani…
Apoi am gândit proiecte. Orice se putea, de la scutiri de penalități, modificarea structurii funcționale / legale a CAA, până la modificarea legislației pentru câștigarea unor competențe în plus, pentru avocați.
În toată “povestea” asta, pe bună dreptate, colegii cereau drepturi, cereau răspunsuri. Criza și spaima ne afecta evident, pe toți.
Modalitatea de adresare pornea de la decență / bună-credință, până la jigniri și acuzații publice. Dar nu! Consilierii barorilor sau uniunii nu aveau și nu au dreptul să greșească. Ne-am asumat, o ducem.
Am făcut în acea perioadă prima “greșeală”. Epuizată de răspunsuri și o comunicare permanentă pe care le abordasem în acea perioadă, într-o discuție “aprinsă” am scăpat primul “porumbel”, în ciuda atitudinii colegiale pe care încerc să o păstrez … (am spus unei colege să ia xanax). Admit faptul că nu mai puteam face față modului agresiv (nemeritat) în care se punea problema. Obosisem. “Urgența” mă apăsa și pe mine, ca pe întreg grupul de colegi (Fenechiu, Julie și alții) cu care ne vedeam zilnic, în ciuda știrilor “pandemice” să lucrăm la idei, ordonanțe, să ne asigurăm de măști, mănuși (care nu se găseau pe piață) pentru colegii de la saj (în Buc și în țară). Eram deja (evident) nervoasă și cu familia mea, dar și cu mulți din oamenii dragi și apropiați cu care nici nu mai comunicam.
Nu o spun ca să mă justific. Nu știu dacă asta mă descalifică din a fi consilier UNBR sau dacă doar mă face om cu bune și cu rele. În consiliul uniunii, ca și în consiliile barourilor vă pot da exemple de numeroși colegi care se străduiau să găsească soluții (și atunci și acum ) – Buc, If, Argeș, Satu Mare, Timiș, Dolj, Cluj și multe altele.
Ieri am asistat la “execuția” publică a colegului și prietenului meu George Moloman. Nu am asistat la evenimentul incriminator, însă atât cât îl cunosc de mai bine de 15 ani, în care vreo 5 am împărțit același birou, este unul dintre cei mai empatici și muncitori oameni pe care îi știu. Nu cred că l-am sunat vreodată pentru un coleg în nevoie și nu m-a ajutat.
Asta nu îl scuză. Mă doare doar sufletul că a “picat” în “capcana” unor mizerii. Cum toate sunt lecții (așa cum a fost “xanaxul” de care v-am spus pentru mine), probabil că asta va fi lecția lui de răbdare, toleranță și înțelepciune…
Ce am înțeles? Că nu va fi ușor, că la Congres vor fi grupuri sau colegi care vor provoca prin agresivitate verbală, prin jigniri, prin acuzații false… că nu va fi simplu să ignorăm cuvinte (care pot lovi mai mult decât o palmă) și că “disciplina” nu va fi o soluție, pentru că va exista tot timpul acea sferă a libertății de comunicare și acea asumare (de bune și rele) dată de demnitatea deținută.
Ca atare, aviz câtorva colegi despre care știu că vor “hărțui” echipa ADSA, așa cum o fac mai mult sau mai puțin discret de pe acum.
Suntem puternici, suntem uniți, suntem corecți și mergem mai departe, cu încredere, indiferent de ce vor face ei. Și da, rămânem lângă Moloman George, pentru că nu suntem învățați să ne abandonăm între noi, cum nu suntem învățați să abandonăm ce am promis că facem. Măcar 4 ani, apoi colegii ne vor critica sau nu.”, a scris av. Silvana Racoviceanu.



