CEDO a hotărât că Statul Român prin CSM i-a încălcat libertatea de exprimare judecătorului Danileț

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a hotărât că prin sancționarea de către CSM a judecătorului Cristi Danileț pentru o postare pe Facebook i s-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 din Convenție.

”CEDO a condamnat azi România pentru încălcarea libertății mele de exprimare. Acum trei ani CSM decisese sancționarea mea pentru o postare pe FB prin care îmi exprimăm îngrijorarea cu privire la modalitatea în care politicul numește Șeful Statului Major al Armatei.”, a anunțat Cristi Danileț, pensionat recent din magistratură.

A intervenit în procesul de la CEDO și asociația Forumul Judecătorilor din România.

Judecătorii CEDO au luat decizia cu majoritate.

”Declara, în unanimitate, plângerea referitoare la articolul 10 din Convenție admisibilă și inadmisibilă plângerea formulată în temeiul articolului 8 din Convenție;

Hotărăște, cu patru voturi la trei, că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție;”, se arată în hotărâre.

Danileț a primit despăgubiri de 5.232 euro.

Extras din motivarea CEDO:  ”Curtea reafirmă principiul conform căruia suntem îndreptățiți să ne așteptăm ca un magistrat să-și folosească libertatea de exprimare cu reținere, autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești fiind susceptibile de a fi puse în discuție (paragrafele 29-37 și 56 de mai sus). Utilizând contul său de Facebook, care era accesibil publicului (a se vedea, dimpotrivă, Kozan, citată mai sus, § 66), reclamantul a acceptat un anumit număr de riscuri. Într-adevăr, comentariile astfel publicate pot fi difuzate ca niciodată în întreaga lume, în câteva secunde, și uneori rămân online pentru o perioadă foarte lungă de timp (a se vedea jurisprudența citată la punctele 59-62 de mai sus). Cu toate acestea, după cum a constatat Curtea (paragrafele 68-75 de mai sus), comentariile nu au fost în mod clar ilegale, defăimătoare, de ură sau care solicitau violență (a se vedea, a contrario, Savva Terentyev, citată mai sus, § 79, și Savcı Çengel, citată mai sus, § 35).

Curtea observă apoi că Înalta Curte a considerat că instanțele nu erau în măsură să aprecieze dacă afirmațiile reclamantului aveau sau nu un temei de fapt (a se vedea, a contrario, Morice, citată mai sus, § 126) și că aceasta era evidentă. că opinia personală a reclamantului, exprimată în acest mod, a pus sub semnul întrebării credibilitatea instituțiilor statului (paragraful 25 de mai sus).

 În plus, în ceea ce privește cel de-al doilea mesaj în litigiu, care includea afișarea unui hyperlink, Curtea reține că examinarea autorităților naționale s-a concentrat doar pe limba folosită de reclamantă, fără a se angaja într-o evaluare individuală și fără a-și menține răspunderea. din motive suficiente și relevante (paragrafele 17 in fine și 18 in fine de mai sus). Cu toate acestea, o astfel de examinare a fost cu atât mai necesară în speță cu cât niciun element din dosar nu a confirmat caracterul ilicit al conținutului postat de reclamant (comparați cu Magyar Jeti Zrt, citată mai sus, § 19).

În ceea ce privește expresia „un procuror care are sânge în vene”, criticată de organele disciplinare și de Înalta Curte (paragrafele 18 in fine și 25 de mai sus), Curtea este de părere că reclamantul a dorit să evidențieze curajul al procurorului C.S., care și-a exprimat public criticile pe probleme de interes general care afectează sistemul judiciar (paragrafele 72-73 de mai sus), și că nu a dorit să se exprime în mod derogatoriu.

În sfârșit, în ceea ce privește sancțiunea disciplinară, Curtea reține că instanțele interne nu au ținut cont de pericolele care stau la baza efectului disuasiv al sancțiunii aplicate (a se vedea jurisprudența citată la paragraful 57 de mai sus), ci, dimpotrivă, , a considerat un element pozitiv faptul că ar descuraja reclamanta să facă observații similare în viitor (punctul 19 in fine de mai sus). În plus, Curtea acordă o importanță semnificativă faptului că instanțele naționale nu au aplicat reclamantului cea mai puțin severă sancțiune (care la momentul faptelor era un avertisment – ​​paragraful 28 de mai sus), ceea ce a avut, fără îndoială, un „efect descurajant” în că trebuie să fi descurajat nu numai reclamantul însuși, ci și alți judecători să participe, în viitor, la dezbaterea publică asupra chestiunilor referitoare la separarea puterilor sau a reformelor legislative care afectează instanțele și, mai general, la chestiunile referitoare la independența justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Żurek, citată mai sus, § 227; Kozan, citată mai sus, § 68; și Miroslava Todorova, citată mai sus, § 176, cu referințele citate în aceasta).

Mai mult, în viziunea Curții, decizia secției disciplinare, astfel cum a fost confirmată de Înalta Curte, nu conținea motive suficiente pentru a justifica, în mod relevant, concluzia potrivit căreia, prin mesajele sale, reclamantul subminase demnitatea și onoarea profesiei de magistrat (a se vedea, a contrario, Simić c. Bosnia și Herțegovina (dec.), nr. 75255/10, §§ 35-36, 15 noiembrie 2016).

Toate considerentele de mai sus conduc Curtea la concluzia că, în contextul echilibrării intereselor concurente, instanțele naționale nu au ținut seama în mod corespunzător de anumiți factori importanți, în special în ceea ce privește contextul mai larg în care afirmațiile reclamantei potrivirea, participarea la o dezbatere pe probleme de interes general, problema dacă judecățile de valoare exprimate în prezenta cauză s-au întemeiat pe o bază de fapt suficientă și, în sfârșit, efectul potențial disuasiv de la sancțiunea aplicată. În plus, existența unui atentat la demnitatea și onoarea profesiei de magistrat nu a fost suficient demonstrată. Procedând astfel, judecătorii naționali nu au acordat libertății de exprimare a persoanei în cauză greutatea și importanța pe care o astfel de libertate o merită în sensul jurisprudenței Curții, chiar și în fața utilizării unui mijloc de comunicare (în speță un cont de Facebook accesibil publicului) care poate da naștere la întrebări legitime cu privire la respectarea îndatoririi de confidențialitate a magistraților.

Curtea concluzionează că instanțele române nu au furnizat motive relevante și suficiente pentru a justifica presupusa ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție.”

Opinia concordantă a judecătorului român Sebastian Rădulețu:

”Am votat cu majoritatea pentru încălcarea articolului 10 și împărtășesc toate argumentele prezentate în raționamentul livrat din perspectiva acestui articol. Cu toate acestea, având în vedere importanța acestei soluții asupra dezvoltării jurisprudenței Curții în acest domeniu, aș dori să subliniez câteva puncte importante legate mai degrabă de primul mesaj al reclamantului (a se vedea punctul 5 din hotărâre).

Acest caz este un caz limită deoarece ridică problema limitelor obligației de rezervă care revine judecătorilor. Una dintre provocările sale este aceea de a reuși să găsească în jurisprudența actuală a Curții regulile aplicabile acestui tip de situație. Din acest punct de vedere, putem identifica trei tipuri diferite de reguli.

În primul rând, sunt principiile generale privind exercitarea libertății de exprimare, dezvoltate în jurisprudența relevantă a Curții (a se vedea, inter alia, Baka împotriva Ungariei [GC], nr. 20261/12, § 158, 23 iunie 2016). ), principii care se aplică persoanelor care participă la dezbateri de interes general. Aceste norme permit Curții să efectueze un control strict al proporționalității și implică o marjă de apreciere restrânsă pentru autoritățile naționale.

În al doilea rând, Curtea a recunoscut o anumită marjă de apreciere autorităților naționale în ceea ce privește libertatea de exprimare a funcționarilor publici în general și, în special, a judecătorilor care au o obligație de discreție (Baka, §§ 162-164) . În acest caz, libertatea de exprimare a judecătorilor este mai limitată din cauza necesității de a proteja autoritatea și imparțialitatea sistemului judiciar.

În al treilea rând, chiar dacă judecătorii au îndatoriri și responsabilități legate de autoritatea și imparțialitatea justiției, Curtea a stabilit că libertatea lor de exprimare este mai largă atunci când ocupă un loc important în ierarhia judiciară și vorbesc despre funcționarea justiției, care este în interesul general (Baka, §§ 165, 166).

Prezenta cauză se referă la un judecător care nu a ocupat nicio funcție importantă în ierarhia juridică națională (judecător de instanță de județ) și care și-a exprimat opiniile pe un subiect de interes general care nu avea legătură directă cu funcționarea justiției. Ce tip de reguli, dintre cele menționate mai sus, se aplică în acest caz particular? Evident, nu ne putem baza pe al treilea tip de reguli deoarece reclamanta nu se afla într-una dintre situațiile specifice comparabile cu cea a reclamantei din cauza Baka.

În acest caz, ne rămân fie regulile generale, valabile pentru orice individ (primul tip), fie regulile specifice, mai restrictive, aplicabile judecătorilor și bazate pe obligația lor de rezervă (al doilea tip).

În opinia mea, aceste din urmă reguli trebuie interpretate, în stadiul actual al jurisprudenței, într-o manieră restrictivă deoarece constituie excepții de la primul grup de reguli (principiile generale privind libertatea de exprimare). Acest caracter excepțional al regulilor bazate pe îndatorirea de rezervă a judecătorilor ne împiedică să lărgim, prin interpretare, domeniul lor de aplicare. Până în prezent, Curtea a limitat aplicarea acestor reguli la situațiile în care un judecător a formulat comentarii de natură să pună sub semnul întrebării autoritatea și independența puterii judecătorești, mai precis atunci când au atins subiecte care priveau funcționarea Justiției.

Pe de altă parte, prezenta cauză se deosebește de acest tip de situație deoarece primul mesaj al reclamantului nu se referea direct la funcționarea justiției, ci la chestiuni de interes general. Chiar dacă și-a îndeplinit funcția de judecător, a participat la o dezbatere în afara domeniului strict al justiției. Din acest motiv, în opinia mea, regulile strict derogatorii (al doilea tip) nu sunt aplicabile în acest caz. În consecință, împărtășesc opinia majoritară care consideră că trebuie aplicate principiile generale (primul tip) și că este necesar un control mai strict al proporționalității de către Curte.

În opinia mea, pentru moment, jurisprudența existentă a Curții nu conține norme care să permită o interpretare mai largă a obligației de rezervă a judecătorilor, care ar putea include nu numai comentariile acestora cu privire la funcționarea justiției, ci și orice situație în care acestea ar participa la dezbateri generale de interes public.

Este adevărat că reclamantul a folosit un limbaj destul de provocator și că comentariile sale au fost exprimate pe contul său de Facebook, care avea câteva zeci de mii de abonați. Dar a făcut-o pentru a aborda un subiect de interes general. Cu toate acestea, în lipsa unei jurisprudențe care să stabilească reguli clare și previzibile cu privire la întinderea îndatoririi de apreciere a judecătorilor în acest tip de situații, în prezența unui subiect de interes general și mai ales în absența „o echilibrare a intereselor concurente”. de către instanțele naționale (prima chemată să efectueze acest exercițiu), protecția libertății de exprimare a reclamantului trebuie să prevaleze.”

Loader Loading...
EAD Logo Taking too long?

Reload Reload document
| Open Open in new tab

Download [341.34 KB]

Comments

comentarii

Fostul purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, Vasile Brănescu critică declarațiile controversate ale Arhiepiscopului Tomisului, ÎPS Teodosie, și spune că „a predica îmbrobodirea femeilor în secolul XXI traduce o viziune ruptă de realitate”... Citește mai mult
Ștefana Trifan de la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” Dej este una dintre elevele care a obținut media 10 după rezolvarea contestațiilor la examenul de Bacalaureat 2024.... Citește mai mult

Lasă un răspuns