CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât, în cauza C‑725/19, în care a fost sesizată de o instanță din România care judecă o contestație la executare a unei persoane fizice executate la cererea unui IFN, că dreptul european se opune unei legislații naționale care nu permite instanței de executare, sesizată cu o contestație la executare, să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
21 La 20 august 2008, I.O a încheiat cu Impuls Leasing România IFN SA un contract de leasing financiar pentru o perioadă de 48 de luni cu privire la un autovehicul cu o valoare fără taxa pe valoarea adăugată (TVA) de 7 810,94 euro. Din clauzele acestui contract reiese că valoarea finanțată era de 6 248,75 euro, că rata dobânzii era stabilită la 8,25 %, că taxa pentru acordarea creditului, stabilită la 4 %, era echivalentă cu 312,44 euro și că comisionul de gestiune era de 5 euro lunar. Acest contract prevedea că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, locatorul putea fie să ceară executarea silită a obligațiilor care îi revin utilizatorului prin contract, cu plata de daune interese, sau să ia, cumulativ sau alternativ, orice măsură pe care o considera necesară, fie să rezilieze contractul, fără o punere în întârziere prealabilă sau o formalitate complementară necesară, fără intervenția instanțelor judecătorești sau arbitrale, cu plata de daune interese.
22 La 7 decembrie 2009, întrucât I.O nu a mai fost în măsură să plătească ratele de leasing stabilite, contractul de leasing financiar în discuție a fost reziliat. La 19 martie 2010, în temeiul titlului executoriu reprezentat de acest contract, autovehiculul în cauză a fost restituit societății Impuls Leasing România, iar ulterior, la 29 iunie 2010, a fost vândut pentru suma de 5 294,12 euro TVA inclus.
23 În urma rezilierii, Impuls Leasing România a declanșat la 15 octombrie 2010 o procedură de executare silită pentru suma de 12 592,32 lei (RON) (aproximativ 2 547 de euro), în vederea recuperării creanțelor deținute în temeiul titlului executoriu, și anume a facturilor neachitate privind rate de leasing, taxe de somație, penalități, diferențe de curs valutar, asigurări și cheltuieli de recuperare.
24 La 28 martie 2013, Impuls Leasing România a formulat o cerere de continuare a executării față de IO cu privire la suma de 70 601,12 RON (aproximativ 14 280 de euro). Prin sentința civilă din 13 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București (România), a fost obținută o validare a popririi față de un terț poprit.
25 La 16 noiembrie 2016, prin procesul‑verbal al executorului judecătoresc, s‑a dispus încetarea executării silite pentru motivul că patrimoniul lui IO nu cuprindea bunuri urmăribile.
26 La 26 martie 2019, Impuls Leasing România a formulat o nouă cerere de executare silită împotriva lui IO, pentru realizarea unei creanțe în cuantum de 137 502,84 lei (aproximativ 27 900 de euro), reprezentând cuantumul facturilor fiscale emise și neachitate, penalități de întârziere, diferența de capital finanțat și nerestituit, debite rezultate din neexecutarea obligațiilor contractuale, precum și cheltuieli de recuperare.
27 Prin încheierea din 12 aprilie 2019, Judecătoria Sectorului 2 București (România) a încuviințat executarea silită până la concurența sumei solicitate, majorată cu cheltuielile de executare stabilite ulterior, printr‑o încheiere a executorului judecătoresc, la suma de 8 719,29 RON (aproximativ 1 764 de euro).
28 La 24 mai 2019, IO a formulat o contestație la executare. În susținerea contestației sale, aceasta a arătat că termenul de prescripție de trei ani, în cursul căruia ILR putea solicita și obține executarea silită în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar, începuse să curgă în anul 2010, atunci când ea a încetat să plătească ratele de leasing, și expirase la data la care ILR a depus a doua cerere de executare silită. IO amintește de asemenea că, pentru o finanțare inițială de 6 248,75 euro, din care ar fi achitat o mare parte în perioada cuprinsă între anii 2008 și 2010, Impuls Leasing România a deschis, în anul 2019, o a doua procedură de executare silită, pentru o sumă de aproximativ 30 000 de euro.
29 Impuls Leasing România obiectează că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva lui IO, compusă din diferența de capital finanțat de la data rezilierii contractului de leasing, din dobânzi, din penalități de întârziere, din valoarea primelor de asigurare achitate asigurătorului, din comisionul de recuperare și din valoarea facturilor neachitate, creanță din care ar fi fost scăzut prețul de vânzare al autoturismului care a făcut obiectul contractului de leasing.
30 Instanța de trimitere arată că contractul de leasing pe baza căruia a fost inițiată procedura de executare silită împotriva lui IO conține anumite clauze care ar putea fi considerate abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000, care a transpus Directiva 93/13 în dreptul român. Ea precizează că, în temeiul articolului 713 alineatul (2) din Codul de procedură civilă, în versiunea anterioară modificării sale prin Legea nr. 310/2018, o instanță națională putea să examineze caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele de leasing în cadrul unei contestații la executare dacă nu exista nicio cale procesuală specifică pentru desființarea acestora. În schimb, în temeiul articolului 713 alineatul (2) din acest cod modificat și aplicabil litigiului principal, instanța respectivă nu ar putea în prezent să examineze caracterul abuziv al unor asemenea clauze contractuale decât dacă nu există nicio cale procesuală pentru desființarea contractelor respective, inclusiv o acțiune de drept comun. Or, Legea nr. 193/2000 ar oferi acum consumatorilor posibilitatea de a introduce o acțiune de drept comun în cadrul căreia o instanță națională ar putea controla caracterul eventual abuziv al unor clauze contractuale.
31 Instanța de trimitere observă însă că, în conformitate cu principiul efectivității, mecanismele naționale de executare silită nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii. Or, o protecție efectivă a acestor drepturi nu ar putea fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită un control din oficiu al naturii potențial abuzive a clauzelor contractuale în cadrul procedurii de executare silită înseși. Ar exista, așadar, o îndoială în ceea ce privește compatibilitatea articolului 713 alineatul (2) din Codul de procedură civilă modificat cu Directiva 93/13, întrucât consumatorii sunt obligați în prezent să introducă o acțiune de drept comun fără a avea posibilitatea de a exercita, atunci când contestă executarea silită, drepturile care le sunt conferite de această directivă.
32 În aceste condiții, Judecătoria Sectorului 2 București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Directiva 93/13/CEE trebuie să fie interpretată, luând în considerare principiul efectivității, în sensul că se opune unei legislații naționale, precum reglementarea română în vigoare privind condițiile de admisibilitate a contestației la executare – articolul 713 alineatul (2) din Codul de procedură civilă [modificat] […] –, care nu conferă, în cadrul unei contestații la executare, posibilitatea de a examina, la cererea consumatorului sau de către instanță, din oficiu, dacă clauzele dintr‑un contract de leasing ce constituie titlu executoriu au caracter abuziv, pentru motivul că există o acțiune de drept comun în cadrul căreia contractele încheiate între un «consumator» și un «vânzător sau furnizor» («profesionist») ar putea fi verificate sub aspectul existenței unor clauze abuzive în sensul acestei directive?”
Cu privire la întrebarea preliminară
38 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 93/13 trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei legislații naționale care nu permite instanței de executare, sesizată cu o contestație la executare privind un contract de leasing financiar încheiat între un consumator și un profesionist care constituie titlu executoriu, să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al clauzelor acestui contract, pentru motivul că există o acțiune de drept comun în cadrul căreia caracterul abuziv al clauzelor unui astfel de contract poate fi controlat de instanța sesizată cu acțiunea respectivă.
39 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (a se vedea printre altele Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 40 și jurisprudența citată).
40 Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (a se vedea printre altele Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctele 53 și 55, precum și Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 41).
41 În acest context, Curtea a considerat deja de mai multe ori că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, din moment ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 46 și jurisprudența citată, Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 58, precum și Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 43).
42 În plus, Directiva 93/13 impune statelor membre, după cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști (Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctul 44 și jurisprudența citată).
43 Astfel, deși Curtea a stabilit deja, în mai multe rânduri și ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1), precum și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă, este la fel de adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale și că acestea sunt stabilite, prin urmare, de ordinea juridică internă a statelor membre, cu condiția însă ca ele să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea printre altele Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctele 45 și 46, precum și jurisprudența citată).
44 În ceea ce privește principiul echivalenței, este necesar să se arate că Curtea nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli cu privire la conformitatea reglementării naționale în discuție în litigiul principal cu acest principiu.
45 În ceea ce privește principiul efectivității, trebuie arătat că fiecare situație în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizată ținând seama de locul pe care această dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia, precum și, după caz, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 53). Cu toate acestea, specificitatea procedurilor nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze consumatorii în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 50, precum și jurisprudența citată).
46 În plus, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, reafirmată la articolul 7 alineatul (1) din această directivă și consacrată de asemenea la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 29 și jurisprudența citată).
47 În această privință, Curtea a statuat că, în lipsa unui control eficient al caracterului potențial abuziv al clauzelor contractului în discuție, respectarea drepturilor conferite de Directiva 93/13 nu poate fi garantată (Hotărârea din 4 iunie 2020, Kancelaria Medius, C‑495/19, EU:C:2020:431, punctul 35 și jurisprudența citată).
48 Prin urmare, condițiile stabilite de legislația internă, la care face trimitere articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, nu pot aduce atingere substanței dreptului pe care această dispoziție îl conferă consumatorilor ca o clauză reputată abuzivă să nu creeze obligații pentru aceștia (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 71, precum și Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 51).
49 Astfel, Curtea a amintit deja că o protecție efectivă a drepturilor conferite consumatorilor de această directivă nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a ordonanței de plată, un control din oficiu al naturii potențial abuzive a clauzelor cuprinse în contractul în cauză (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 46, și Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska, C‑176/17, EU:C:2018:711, punctul 44).
50 În această privință, Curtea a apreciat că, în ipoteza în care în stadiul executării ordonanței de plată nu este prevăzut niciun control din oficiu, efectuat de instanță, al caracterului eventual abuziv al clauzelor cuprinse în contractul în cauză, trebuie să se considere că o reglementare națională este de natură să aducă atingere efectivității protecției urmărite de Directiva 93/13 în cazul în care aceasta nu prevede un astfel de control în stadiul emiterii ordonanței de plată sau atunci când un astfel de control este prevăzut numai în stadiul opoziției formulate împotriva ordonanței de plată, dacă există un risc care nu e neglijabil ca consumatorul în cauză să nu formuleze opoziția necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie având în vedere costurile pe care le‑ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate, fie pentru că legislația națională nu prevede obligația comunicării tuturor informațiilor necesare acestuia pentru a‑i permite să stabilească întinderea drepturilor sale (Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 46 și jurisprudența citată).
51 Curtea a declarat de asemenea că această directivă trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu permite instanței de executare, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nici să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al unei clauze cuprinse în contractul din care rezultă datoria solicitată și pe care se întemeiază titlul executoriu, nici să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea executării, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei finale a instanței sesizate cu procedura pe fond corespunzătoare, competentă să verifice caracterul abuziv al acestei clauze (Ordonanța din 14 noiembrie 2013, Banco Popular Español și Banco de Valencia, C‑537/12 și C‑116/13, EU:C:2013:759, punctul 60, precum și Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 28).
52 În cauza principală, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, prin încheierea din 12 aprilie 2019, instanța de trimitere a încuviințat executarea silită a contractului în discuție. În plus, caracterul eventual abuziv al clauzelor acestui contract nu pare să fi făcut obiectul unui control jurisdicțional anterior.
53 Or, din decizia de trimitere reiese că articolul 713 alineatul (2) din Codul de procedură civilă modificat nu mai permite instanței de executare să controleze, în cadrul unei contestații la executare, fie din oficiu, fie la cererea consumatorului, caracterul abuziv al clauzelor unui contract de leasing financiar care constituie titlu executoriu, ca urmare a faptului că acest control poate fi efectuat de instanța de fond în cadrul unei acțiuni de drept comun care nu este supusă niciunui termen, instanța menționată având puterea de a suspenda procedura de executare silită în temeiul Legii nr. 193/2000.
54 În această privință, trebuie amintit că, la punctul 61 din Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank (C‑407/18, EU:C:2019:537), Curtea a considerat că împrejurarea că, în temeiul dreptului național, controlul caracterului eventual abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract de credit ipotecar, încheiat între un profesionist și un consumator, poate fi exercitat nu de instanța sesizată cu cererea de executare silită a unui astfel de contract, ci, ulterior și dacă este cazul, numai de instanța de fond sesizată de consumator cu o acțiune în declararea nulității acestor clauze abuzive este vădit insuficientă pentru a se asigura eficiența deplină a protecției consumatorilor urmărite de Directiva 93/13.
55 Astfel, Curtea a apreciat că, în ipoteza în care procedura de executare silită se finalizează înainte de pronunțarea deciziei instanței de fond prin care se declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea acestei executări silite și, pe cale de consecință, nulitatea procedurii respective, această decizie nu ar permite să se asigure consumatorului menționat decât o protecție a posteriori de natură financiară, care s‑ar dovedi incompletă și insuficientă și nu ar constitui un mijloc nici adecvat, nici eficient pentru a opri utilizarea acestei clauze, contrar prevederilor articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 (Ordonanța din 6 noiembrie 2019, BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala București și Secapital, C‑75/19, nepublicată, EU:C:2019:950, punctul 32, precum și jurisprudența citată).
56 Desigur, spre deosebire de împrejurările factuale și procedurale din cauzele Banco Popular Español și Banco de Valencia, precum și Sánchez Morcillo și Abril García, în care a fost dată Ordonanța din 14 noiembrie 2013 (C‑537/12 și C‑116/13, EU:C:2013:759) și, respectiv, a fost pronunțată Hotărârea din 17 iulie 2014 (C‑169/14, EU:C:2014:2099), în cadrul cărora dreptul național nu permitea instanței să adopte măsuri provizorii în așteptarea examinării clauzelor contractuale pe fond, în prezenta cauză, instanța de fond sesizată cu o acțiune distinctă de cea referitoare la procedura de executare silită dispune de posibilitatea de a suspenda procedura menționată.
57 Cu toate acestea, din observațiile Comisiei, care nu au fost contestate de guvernul român, reiese că, în cadrul acestei acțiuni distincte în fața instanței de fond, consumatorul care solicită suspendarea procedurii de executare silită este obligat să plătească o cauțiune care este calculată pe baza valorii obiectului acțiunii.
58 În această privință, din jurisprudența citată la punctul 50 din prezenta hotărâre reiese că costurile pe care le‑ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate nu trebuie să fie de natură să descurajeze consumatorul să sesizeze instanța în vederea examinării naturii potențial abuzive a clauzelor contractuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 54, Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctele 52 și 54, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, EOS KSI Slovensko, C‑448/17, EU:C:2018:745, punctul 46).
59 Or, este probabil ca un debitor care nu își execută obligația de plată să nu dispună de resursele financiare necesare pentru a constitui garanția cerută (Hotărârea din 26 iunie 2019, Addiko Bank, C‑407/18, EU:C:2019:537, punctul 60). Această situație se regăsește cu atât mai mult atunci când, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 58 din concluzii, valoarea obiectului acțiunilor formulate depășește semnificativ valoarea totală a contractului, așa cum pare să fie situația în prezenta cauză.
60 Din ansamblul acestor considerații rezultă că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu permite instanței de executare, sesizată cu o contestație la executare, să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist care constituie titlu executoriu, din moment ce instanța de fond, care poate fi sesizată cu o acțiune distinctă de drept comun în vederea examinării caracterului eventual abuziv al clauzelor unui asemenea contract, nu poate suspenda procedura de executare silită până la pronunțarea unei hotărâri pe fond decât în urma plății unei cauțiuni la un nivel care poate descuraja consumatorul să introducă și să mențină o asemenea acțiune.
(…)
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu permite instanței de executare silită a unei creanțe, sesizată cu o contestație la această executare, să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist care constituie titlu executoriu, din moment ce instanța de fond, care poate fi sesizată cu o acțiune distinctă de drept comun în vederea examinării caracterului eventual abuziv al clauzelor unui asemenea contract, nu poate suspenda procedura de executare silită până la pronunțarea unei hotărâri pe fond decât în urma plății unei cauțiuni la un nivel care poate descuraja consumatorul să introducă și să mențină o asemenea acțiune.”
