Motivare sentință obligare DNA la plata de daune morale pentru scurgeri în presă: ”deosebit de relevantă este cauza Cășuneanu contra României”

Clujust vă prezintă motivarea sentinței Tribunalului București, prin care DNA a fost obligată la plata de daune morale către fostul șef PCA Ploiești, procuror Liviu Tudose, cu tot cu un element esențial care era anonimizat în motivarea apărută deja în presă. Este vorba de numele cauzei CEDO despre care instanța spune că este deosebit de relevantă și o citează intens. Sentința a fost atacată cu apel atât de DNA, cât și de Tudose.

”Tribunalul reţine că fapta ilicită imputată pârâtei DNA constă în divulgarea unor probe dintr-un dosar penal aflat în faza de urmărire penală la această instituţie.

Analizând condiţia faptei ilicite, trebuie amintit că o astfel de faptă poate fi nu numai o acţiune, dar şi o omisiune de la îndeplinirea unei activităţi sau de la săvârşirea unei acţiuni prevăzută de normele imperative ale legii. Cu alte cuvinte, inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată.

În speţă, dispoziţiile legale a căror încălcare atrage caracterul ilicit al faptei sunt cele de la art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 544 din octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public potrivit cărora „(1) Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 11^1, următoarele informaţii: e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare; f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;”.

Tribunalul subliniază că respectarea obligaţiei de asigurare a secretului probelor în timpul anchetei penale, ca excepţie de la principiul universal al liberului acces la informaţiile de interes public, are drept scop protejarea unor importante drepturi universale ale celor implicaţi în astfel de cercetări, precum dreptul la viaţa privată (art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la propria imagine (prin raportare la dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Fiind vorba de dispoziţii legale imperative, respectarea acestora revine oricărei persoane fizice sau juridice care deține informaţii exceptate de la liberul acces al cetăţenilor la informaţiile de interes public. În speţă informaţiile aduse la cunoştinţa publicului privea aspecte cu privire la probe strânse de chiar pârâta DNA care instrumenta acest dosar penal privindu-l şi pe reclamant, astfel încât obligaţia de respectare a secretului acestora aparţine în primul rând acestei instituţii prin angajaţii săi.

Tribunalul mai are în vedere faptul că alin. 2 ale art. 12 din Legea nr. 544 din octombrie 2001 prevăd expres faptul că răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor aparţinând categoriilor prevăzute la alin. (1) revine nu numai persoanelor, ci şi „autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor”.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de dovezile administrate în cauză, din care rezultă cu certitudine că informaţiile cu privire la dosar şi la probe provin de la pârâta DNA ce le-a realizat în cursul cercetării penale din dosarul penal, Tribunalul reţine că această instituţie are calitate procesuală pasivă în calitate de autoritate publică ce deţinea informaţia secretă, legiuitorul atribuindu-i acesteia principala obligaţie şi răspundere pentru asigurarea securităţii informaţiilor.

De asemenea, nedepistarea, în cadrul unei anchete disciplinare, a persoanei vinovate de „scurgerea informaţiei secrete” nu poate fi pusă în sarcina reclamantului şi nu constituie o condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale a instituţiei deţinătoare a informaţiei, nici din punctul de vedere al legii speciale ce reglementează această răspundere (art. 12 alin. 2 Legea nr. 544 din octombrie 2001), dar nici din punctul de vedere al normelor de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998-1000 din vechiul Cod civil).

În ceea ce priveşte practica CEDO cu privire la pretenţiile împotriva pârâtei DNA, Tribunalul constată că deosebit de relevantă este cauza Cășuneanu contra României, în care CEDO a analizat chiar scurgerea de informaţii către presă în timpul unei investigaţii penale. În speţa respectivă, ca şi în cauza dedusă judecăţii, CEDO a analizat apariţia în presă a unor înregistrări telefonice dispuse în cadrul unei anchete penale înainte de a se ajunge în faţa instanţei de judecată. Deoarece statul român nu a reuşit să preîntâmpine scurgerea de informaţii, CEDO a considerat că dreptul la respectarea vieţii private şi de familie ale respectivului aplicat, prevăzut în articolul 8 din Convenţie, a fost încălcat.

Într-adevăr, art.6 par.2 din Convenţie garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, dispunând că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa nu a fost stabilită legal.

Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a decis că dispoziţiile art.6 par.2 din Convenţie impun ca orice reprezentant al statului să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Norma convenţională evocată nu ar putea fi invocată spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, dar le impune să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie, în acest sens având o importanţă deosebită alegerea termenilor prin care reprezentanţii statului formulează declaraţii înainte ca o persoană să fie judecată şi recunoscută vinovată, prin hotărâre definitivă, de săvârşirea unei infracţiuni.

Curtea nu poate reţine apărarea pârâtei DNA conform căreia această instituţie a emis doar cele două comunicate de presă, care în opinia pârâtei s-a făcut luându-se în considerare transparenţa actului de justiţie, accesul nediscriminatoriu al reprezentanţilor mass-media ia informaţii de interes public, concomitent cu respectarea dreptului persoanelor implicate în cauză şi desfăşurarea fără obstacole a procesului penal, în deplină concordanţă cu legislaţia naţională şi europeană

Emiterea celor două comunicate s-a realizat cu respectarea dreptului publicului la informare, însă nu are legătură cu fapta ce stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii de punere la dispoziţia jurnaliştilor a unor informaţii şi probe dintr-un dosar penal, faptă ce are la bază nerespectarea obligaţiei legale de securizare a informaţiilor secrete de către instituţia publică deţinătoare a informaţiei.

În concluzie, Tribunalul reţine că „scurgerea” către presă a unor probe din dosare în timpul urmăririi penale, o fază nepublică a procedurii penale, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private în contextul în care respectivele înregistrări erau realizate în afara atribuţiilor publice ale reclamantului şi ofereau detalii despre activităţile reclamantului şi familiei acestuia şi îl puneau într-o lumină defavorabilă, creând impresia că acesta a săvârşit fapte penale anterior emiterii rechizitoriului şi pronunţării unei hotărâri judecătoreşti pe fondul cauzei.

De asemenea, văzând că obiectul examinării îl reprezintă „scurgerea” de informaţii secrete deţinute de o autoritate publică ce avea obligaţia legală a asigurării păstrării secretului acestora, Tribunalul mai reţine că în cauză este irelevant interesul public deosebit cu privire la respectivul dosar penal întrucât un astfel de interes nu înlătură obligaţia instituţiei DNA de a-şi organiza activitatea şi funcţionarea acesteia prin luarea tuturor măsurilor care să asigure îndeplinirea obligaţiei legale de asigurare a secretului probelor din dosarele aflate în curs de cercetare penală. Această instituţie avea dreptul de a aduce la cunoştinţa publicului doar informaţii de natura celor din comunicatele de presă emise, însă, în acelaşi timp avea şi obligaţia de a lua toate măsurile necesare asigurării secretului probelor din respectivul dosar penal. Faptul că această pârâtă nu a păstrat în siguranţă informaţiile aflate în posesia sa a făcut posibilă „scurgerea” lor către mass media şi a avut drept consecinţă vătămarea drepturilor reclamantului la propria imagine, dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie într-o perioada în care acesta beneficia de această prezumţie.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului produs reclamantului prin divulgarea informaţiilor ce constituiau probe în dosarul penal în care era cercetat, Curtea constată că şi această condiţie este îndeplinită.

Caracterul cert al prejudiciului este dat de faptul că acesta este actual, în sensul că era deja produs la data la care se pretinde repararea lui.

Relevanţa probelor din dosarul penal în stabilirea vinovăţiei reclamantului revenea instanţei de judecată investită prin rechizitoriu. Divulgarea acestor probe la un moment în care aveau caracter secret, prin intermediul unei emisiuni de televiziune, au creat un prejudiciu de imagine reclamantului, aducând atingere dreptului acestuia la respectarea vieţii private, drept ce înglobează dreptul la imagine, onoare, demnitate. De asemenea, întrucât nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, au produs chiar o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului.

În cauza Cășuneanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare sunt drepturi egale în sensul Convenţiei şi sunt îndreptăţite la o protecţie egală atunci când sunt puse în balanţă.

Curtea a reţinut faptul că extrase din dosarul de urmărire penală au fost făcute publice anterior emiterii rechizitoriului. Reţinând împrejurarea că ceea ce face obiectul examinării este „scurgerea” informaţiilor de către autorităţi, a apreciat ca irelevant faptul că dosarul penal în care era cercetat reclamantul prezenta un interes public deosebit.

De asemenea, Curtea a statuat faptul că acest caz nu priveşte o pierdere a reputaţiei ca rezultat al acţiunilor proprii ale unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, de vreme ce la momentul publicării informaţilor confidenţiale, reclamantul beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

În concluzie este certă producerea prejudiciului prin divulgarea şi difuzarea unor informaţii secrete, reprezentate de probele administrate în cursul cercetării penale, fază nepublică a procesului penal, anterior emiterii rechizitoriului şi bineînţeles anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a reclamantului.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul de imagine al reclamantului, deşi aceasta apare ca fiind una evidentă, totuşi comportă unele discuţii ce vor fi redate întrucât au importanţă în dimensionarea prejudiciului solicitat de către reclamant.

Astfel, prejudiciul de imagine suferit de către reclamant are drept bază cauzală faptele celor trei pârâte de divulgare şi difuzare nelegală a unor probe dintr-un dosar penal la o dată când reclamantul beneficia de prezumţia de nevinovăţie şi deţinea o funcţie publică deosebit de importantă. Dreptul la imagine este unul complex iar atingerile aduse acestuia presupun o multitudine de posibile fapte, atât ale altor persoane fizice sau juridice, dar şi fapte personale ale celui despre a cărui imagine este vorba.

În ceea ce priveşte vinovăţia, latura subiectivă a faptei ilicite, Tribunalul constată că pentru angajarea răspunderii civile delictuale aceasta poate fi atât sub forma culpei (imprudenţă sau neglijenţă), cât şi sub forma intenţiei (directe sau indirecte). În speţă, dată fiind obligaţia legală de respectare a secretului probelor administrate în cursul urmării penale, nerespectarea acestei obligaţii s-a produs, dacă nu cu intenţie, cel puţin din culpa instituţiei pârâte DNA, care avea obligaţia legală de a organiza activitatea şi funcţionarea propriilor instituţii astfel încât să evite nerespectarea procedurii de protecţie a datelor nepublice.

Mai mult decât atât, obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor prin publicare de informaţii secrete este o obligaţie de rezultat, fiind evident că, atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din însăşi săvârşirea faptei.

În acest sens, trebuie avut în vedere că răspunderea unei autorităţi publice care a săvârşit a faptă nelegală este o răspundere obiectivă, victima prejudiciului nefiind obligată să facă dovada vinovăţiei, întrucât odată hotărât, de către instanţa de judecată, că fapta acesteia încalcă o normă legală imperativă, nici autoritatea şi nici angajatul vinovat nu se vor putea exonera de răspundere prin proba lipsei de vinovăţie, deoarece autorităţile publice trebuie să depună o diligenţă maximă în respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează activitatea acestora, iar în privinţa angajatului, incompetenţa, neştiinţa şi, mai ales, reaua-intenţie, nu pot fi scuzabile.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, Tribunalul reţine că nici sistemul legislativ românesc şi nici normele dreptului european nu prevăd în mod concret criterii care să ducă la o reparare pe deplin a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Prin urmare, despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor criterii sau probe, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

Cuantificarea daunelor morale se impune a fi realizată în concret, în funcţie de circumstanţele personale ale fiecărei victime, circumstanţe ce vizează atât consecinţele sociale cât şi cele psihice suferite de acestea.

În speţă, prin divulgarea şi difuzarea unor probe cu caracter secret administrate în faza cercetării penale, a fost adusă o atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii reclamantului, consecinţele produse neputând fi nesocotite. Faptul că în urma trimiterii în judecată a reclamantului, prin rechizitoriul ce a avut în vedere şi probele ce au fost divulgate şi difuzate în perioada cercetării penale, acesta a fost condamnat nu poate constitui un argument pentru a aprecia că acesta nu a suferit un prejudiciu de imagine, respectiv că nu a fost încălcată prezumţia de nevinovăţie.

În concluzie, referitor la întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

În ceea ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Instanţa apreciază că suma de 1 000 000 lei solicitată de către reclamant este nejustificată şi exagerată în raport de prejudiciul suferit, prejudiciu care, aşa cum s-a menţionat anterior, nu poate fi cuantificat, iar stabilirea acestuia este lăsată la latitudinea judecătorului în funcţie de circumstanţele cauzei.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul apreciază că suma de 25.000 lei este una proporţională şi echitabilă prejudiciului suferit de reclamant şi în consecinţă va admite în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta DNA şi va obliga pârâta la plata către acesta a sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale reprezentând repararea prejudiciului cauzat , precum şi a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri (având în vedere că acesta este momentul la care creanţa în bani devine certă, lichidă şi exigibilă) şi până la momentul plăţii efective.”, se arată în motivare.

Comments

comentarii