Adnana Crișan, avocat stagiar anul II în Baroul Cluj, profită de timpul liber din această perioadă și și-a făcut blog intitulat ”Aventurile unui avocat stagiar”. În primul text a povestit despre cum a învățat pentru avocatură și cum a fost primul examen (căci a intrat din a doua).
Adnana Crișan începe prin a descrie cum în care a învățat pentru Barou:
”A fost o vară dificilă, ca să nu spun cumplită. A fost o perioadă arzătoare în care mai aveam un pic şi înnebuneam între cei patru pereţi ai casei, cu carţile în mână şi cu foile de schiţe lipite de frunte. Mă aflam deja de câteva luni într-o continuă pedeapsă privativă de libertate în mod legal şi voluntar.
Au fost câteva luni bune în care mi-am solicitat creierul la maxim. Luni în care am făcut milioane de schiţe şi notiţe. Am stat în casă de parcă eram în vremea de demult când te ascundeai în peşteră ca să nu te mănânce vreun dinozaur, ca la sfârşit de vară să ajungi inevitabil să dai nas în nas cu un balaur de 4 ore, solzos şi plin de capcane, cu care eşti obligat să te lupţi, fără a avea vreo fărâmă de certitudine că vei ajunge să ieşi învingător din acea luptă.
Înainte de a decide să dau examenul de admitere în avocatură, am procedat într-un mod foarte calculat: am analizat oportunităţile pe plan prezent dar şi pe plan viitor. Am întrebat alţi absolvenţi despre dificultatea examenului, despre modul lor de învăţare, despre modalitatea de studiu şi despre timpul necesar pe care trebuie să îl aloc.
Toţi îţi vor spune că este greu, dar nu imposibil. Problema cu acest “greu” este faptul că acesta în mod constant creşte de la an la an. Exigenţele încep să fie tot mai aspre iar timpul pentru pregătire creşte şi el direct proporţional cu dificultatea.
Este şi evidentă această nevoie de creştere a dificultăţii şi a exigenţelor deoarece e nevoie de o mână de noi avocaţi stagiari din ce în ce mai bine pregătiţi pentru a reuşi să facă faţă din plin obstacolelor pe care ţi le aruncă în cale viaţa dar mai ales profesia.
În data de 1 septembrie 2017, aveam să testez pe propria mea piele cât de greu a devenit acel “greu” şi ceea ce mă aşteaptă dincolo de poarta de intrare în facultatea unde am fost repartizată să susţin examenul.
Ceea ce este fascinant pentru mine, este faptul că acea dimineaţă mi-a rămas întipărită atât de clar şi de limpede în minte încât pot mereu să ma întorc cu gândul acolo şi să retrăiesc fiecare clipă atât de palpabil ca şi cum toate s-au întamplat ieri.
Am făcut parte din prima generaţie care a susţinut examenul la Bucureşti. Pot spune că a fost un stres în plus având în vedere faptul că a trebuit să ajung cu câteva zile înainte şi să reuşesc să învăţ drumul de la cazare spre facultate.”
Avocata stagiară și-a adus aminte amuzată cum a greșit inițial sala de examen. Se pare că i-a fost cu ghinion căci a picat și a intra tîn profesie anul următor.
”Simţeam o imensă datorie faţă de munca depusă să nu ma opresc aici, să merg mai departe şi să onorez toate orele de chin, toate orele pierdute în faţa biroului şi toată muncă depusă atât de mine cât şi de cei care mi-au fost alături şi m-au susţinut. Îmi eram datoare mie să merg mai departe şi să mă fac mândră.
Mereu am ştiut că acest examen este o luptă personală, că nu trebuie să fiu în concurenţă cu nimeni altcineva decât cu mine, iar în acel moment am simţit pe deplin că singura concurenţă eram eu cea de ieri, cea de acum un an, cea de acum zece ani şi era de datoria mea să înving lupta cu mine însămi şi să îmi demonstrez că pot mult mai mult decât mi-am imaginat vreodată.
Aşa că… mi-am făcut curaj şi am continuat să merg mai departe.
Se pare că în lupta dintre cea încremenită pe scări şi cea care îşi doreşte cu ardoare să reuşească, a câştigat cea din urmă, reuşind să facă încă un pas, să ajungă mai departe cu o treaptă.
De atât a fost nevoie, de un singur pas iar restul au venit de la sine. Am ajuns la primul etaj şi am mers la sala 202. Ştiam că eram poziţionată ultima de pe listă şi când i-am spus numele doamnei supraveghetoare am subliniat faptul că sunt ultima pe listă ca să ştie să nu mă mai caute.
S-a uitat pe listă, s-a uitat şi la ultima persoană trecută şi apoi mi-a spus:
– Nu sunteţi pe listă.
– Nu se poate. M-am uitat jos la afiş vă asigur că sunt pe listă şi sunt ultima. Mai uitaţi-vă vă rog încă o dată!
– Domnişoară nu sunteţi aici, uitaţi-vă!
Se apleacă doamna (pentru că sunt mică de înălţime) şi îmi arată lista. Mă uit şi eu cu ochi de şoim şi desigur, numele meu nu era trecut acolo.
În acea secundă mi-a luat-o inima la galop. După două secunde s-a oprit (nu de tot ci din galop). S-a aşezat din nou calmul şi mi-am spus că nu este nimic, că am suficient timp să cobor până jos la afiş să mai verific încă o dată sala.
Zis şi făcut.
După nici zece paşi mi-am adus aminte că sala era de fapt 220 iar nu 202. Am râs preţ de câteva secunde şi am urcat la etajul următor unde, de data aceasta, eram pe listă.
Ce aventură! Şi încă nici nu începuse examenul…”, a scris Crișan
Textul complet mai jos
https://aventurileunuiavocatstagiar.wordpress.com/2020/04/18/primul-examen-de-primire-in-profesie/
