Curtea Constituțională a României a motivat decizia din 30 mai prin care a pus capăt condamnărilor aberante precum cea a arădeanului care a primit un spor de 24 de ani la o pedeapsă de 8 luni sau a hackerului vâlcean care a primit o condamnare de 25 de ani, din care 24 este sporul.

CCR fusese sesizată de Tribunalul Arad la începutul anului 2016 cu excepția de neconstituționalitate a alineatului 1 din articolul 35 Codul penal privind infracțiunea continuată: ”Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.”

În dosarul în care a fost sesizată CCR era judecat un bărbat care a înșelat 46 de persoane cu locuri de muncă prin anunțuri pe internet. Deși inițial a fost condamnat de Tribunalul Arad, în ianuarie 2016, la 8 luni de închisoare, în urma apelului, în aprilie 2016, a primit un spor de 24 de ani de închisoare la pedeapsa cea mai grea de 8 luni. Judecătorii Curții de Apel Timișoara au decis aplicarea pedepsei pentru fiecare dintre victimele sale. Aceasta a fost prima pedeapsă de acest gen din România, urmând și altele, printre care cea din luna aprilie a acestui an, când un hacker din Vâlcea a primit un spor de 25 de ani la o pedeapsă de un an, fiind un număr mare de persoane vătămate.

Tribunalul Arad judecă, astăzi, o cerere a inculpatului de modificare a pedepsei, în baza articolului 585 NCPP.

Redăm din motivele invocate de instanța din Arad în fața Curții Constituționale:

”Consideră că sintagma criticată încalcă dreptul de apreciere al instanțelor judecătorești cu privire la interpretarea și aplicarea legii, în condițiile în care instanțele judecătorești sunt cele care au competența constituțională de a înfăptui justiția. Arată că, în speță, deși cele 138 de acte materiale calificate ca infracțiuni săvârșite în concurs – din care 46 de infracțiuni de înșelăciune [art.244 alin.(2) din Codul penal], 46 de infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art.322 din Codul penal) și 46 de infracțiuni de fals informatic (art.325 din Codul penal) – au fost comise în realizarea unei rezoluții infracționale comune, instanța de judecată nu poate reține că este vorba de 3 infracțiuni în formă continuată (fiecare infracțiune fiind săvârșită prin câte 46 de acte materiale, având în vedere că sunt 46 de subiecți pasivi), deoarece nu este îndeplinită condiția unității de subiect pasiv, așa cum se desprinde aceasta din dispozițiile art.35 alin.(1) din Codul penal.

Astfel, raportat la gradul redus de pericol social al faptelor săvârșite și având în vedere incidența, în speță, a cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzute de art.396 alin.(10) din Codul de procedură penală, dacă instanța stabilește pentru fiecare infracțiune în parte câte o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special redus cu o treime, aceasta înseamnă stabilirea unor pedepse minime cu închisoarea de câte 8 luni pentru fiecare infracțiune de înșelăciune, de câte 4 luni pentru fiecare infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată și de câte 8 luni pentru fiecare infracțiune de fals informatic.

Potrivit dispozițiilor art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal, la pedeapsa cea mai grea – de 8 luni – se adaugă un spor de o treime din totalul – de 912 luni – al celorlalte pedepse cu închisoare stabilite, ceea ce înseamnă 304 luni, adică un spor obligatoriu de 25 de ani și 4 luni, astfel că pedeapsa rezultantă este de 26 de ani, pentru un prejudiciu total de 22.801 lei. La aceasta se adaugă o pedeapsă anterioară de 2 ani închisoare, ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei sub supraveghere, inculpatul urmând să execute 28 de ani de închisoare.

Dacă, privind individual limitele de pedeapsă, nu se poate afirma că există o disproporție între pedepsele stabilite și infracțiunile săvârșite, totuși, prin aplicarea regulilor concursului de infracțiuni, rezultă o disproporție vădită, pe de o parte, între pedeapsa individuală cea mai grea și pedeapsa rezultantă, iar, pe de altă parte, între pedeapsa rezultantă și ansamblul activității infracționale a inculpatului, inclusiv din perspectiva interesului societății de a-l pedepsi suplimentar pentru perseverența sa infracțională.

Apreciază că o atare agravare a răspunderii penale nu respectă principiul proporționalității între valoarea socială lezată prin infracțiune și regimul sancționator aplicabil. Observă că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” cuprinsă în dispozițiile art.35 alin.(1) din Codul penal – care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate – poate duce la aplicarea pedepsei maxime de 30 de ani pentru infracțiuni de mic pericol social (infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni de fals etc.) săvârșite în mod repetat, în timp ce, în cazul uciderii mai multor persoane ca urmare a unei infracțiuni unice de omor calificat, făptuitorul poate primi, în temeiul art.189 alin.(1) lit.f) din Codul penal, o pedeapsă de la 15 la 25 de ani. Or, în condițiile în care valoarea socială supremă este viața omului, iar câteva sute de furturi din buzunare sunt, în modul cel mai evident, mai puțin grave decât un singur omor săvârșit chiar și asupra unei singure persoane, reiese o lipsă vădită de proporționalitate în dozarea pedepsei în raport cu valorile sociale ocrotite de legea penală.

Consideră că legiuitorul, în opera sa de individualizare legală a pedepsei, are obligația de a respecta principiul proporționalității, ceea ce înseamnă că pedepsele trebuie să fie corelate cu gradul de pericol social abstract al fiecărei infracțiuni în parte, pericol determinat de importanța valorilor sociale ocrotite, dar și de măsura în care aceste valori pot fi vătămate.”

În motivarea deciziei nr.368 din 30 mai 2017 a CCR se arată:

”Curtea consideră necesară schimbarea jurisprudenței sale cu privire la dispozițiile art.35 alin.(1) din Codul penal, ținând cont de evoluția legislației, a doctrinei și a practicii judiciare în materia infracțiunii continuate și reevaluând impactul dispozițiilor de lege criticate sub aspectul excluderii aplicării lor în numeroase situații în care nu se poate justifica însă, în mod rațional și obiectiv, incidența tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni. Astfel, Curtea constată că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal, care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art.16 alin.(1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii. Curtea reține că apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituționale ține de competența Parlamentului, dar intră în atribuțiile Curții Constituționale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport de valoarea socială ocrotită.

Consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției. În acest sens, Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă își au sursa în rezoluții distincte, este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de timp relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunțe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că „diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni” [Decizia nr.XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.775 din 15 noiembrie 2007].”

DESCARCĂ AICI DECIZIA

Comments

comentarii