Un ultim omagiu pentru o judecătoare care a murit la 55 de ani. După ce s-a pensionat, a luptat cu boala

Ce rămâne din noi, după ce nu mai suntem? Un nume pe un dosar? O sală de judecată goală? Sau poate tăcerea celor care au împărțit cu noi ani de muncă, de luptă, de dăruire?

Mihaela Dumitru a plecat dintre noi ieri (14 iulie – n.red). Avea 55 de ani, o vârstă la care viața încă ar trebui să ofere, nu să răpească. A fost colegă, prietenă, mamă, soție, judecător — în sensul cel mai nobil al cuvântului. Timp de zeci de ani a slujit dreptatea cu o discreție rară și cu o rigoare profesională impecabilă.

Mihaela nu a fost o persoană vizibilă, nu a căutat aplauze, nu a revendicat niciodată merite. A ales să fie prezentă acolo unde era nevoie: în completuri de judecată, în biroul ei, în familie, în tăcere. Împreună am format numeroase completuri în materie penală. O știam după tonul vocii, după privire, după liniștea care preceda întotdeauna o decizie greu de luat. Era genul de colegă care nu îți cerea niciodată ajutorul, dar era mereu acolo când aveai tu nevoie.

Astăzi, în mod firesc, te-ai fi așteptat să vezi numele Mihaelei pe pagina oficială a Tribunalului Brașov, însoțit de un mesaj de recunoștință. Dar acolo e tăcere. Nu pentru că Mihaela nu ar fi meritat un cuvânt, ci pentru că, odată ce pleci din sistem, parcă încetezi să mai exiști pentru el. Rămâi doar pentru cei care te-au cunoscut cu adevărat.

Și atunci de ce apare acest mesaj aici, pe o pagină de Facebook a unui om care nu-și expune viața, care nu se arată? Pentru că e nedrept să fie doar tăcere. Pentru că memoria ei merită o voce, o lumânare aprinsă măcar în cuvinte. Pentru că, indiferent ce credem sau nu despre viața de dincolo, există o datorie umană de a spune: Mihaela, n-ai fost uitată. Și nu vei fi!

Judecătorii sunt oameni care trăiesc cu un soi de singurătate profesională, cu decizii care te apasă și cu sacrificii care nu se văd. Întâlnim suferință, nedreptate, violență, durere — și nu ni se permite să clacăm. Mihaela a dus acest drum în liniște, fără să se plângă vreodată. Și-a crescut copiii în același spirit: discret, demn și vertical.

Îi scriu acest omagiu pentru că simt că trebuie. Pentru că prea des îi pierdem pe cei mai buni fără să le spunem ce au însemnat pentru noi. Pentru că ea contează. Pentru mine, pentru noi, cei care am împărțit aceeași greutate a robelor. Pentru toți cei care au cunoscut-o și au înțeles cât de rară era noblețea ei.

Drum lin, Mihaela. Rămâi în amintirile noastre așa cum ai fost în viață: dreaptă, calmă, caldă.

Unii oameni nu pleacă niciodată cu adevărat. Doar tăcerea lor devine mai lungă.”, a postat pe Facebook fosta judecătoare Cristina Gabriela Ciolacu, pensionată în 2023.