O avocată alcoolizată l-a mușcat de braț pe un polițist în autospecială, iar apoi a făcut circul de pe lume în secția de poliție

Clujust vă prezintă un incident uluitor, care a avut loc în București în urmă cu câțiva ani, dar care nu a apărut în presă până acum. O avocată a fost condamnată pentru ultraj pe motiv că l-a mușcat de braț pe un polițist care o băgase cu forța în autospeciala de poliție după ce avocata a refuzat să se legitimeze și i-a persiflat pe polițiști. Acesta a continuat circul la Secția 22 de Poliție din Capitală, unde ”crizele de furie, țipetele, riscul de autolovire, precum și a faptul că la un moment dat a făcut necesitățile fiziologice pe ea, mirosind și a băuturi alcoolice, fapt confirmat și de inculpată, au determinat organele de poliție să solicite de urgență prezența ambulanței”, după cum se arată în decizia ÎCCJ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a condamnat-o pe avocata inculpată la pedeapsa amenzii de 40.000 lei (200 zile amendă, suma corespunzătoare unei zile – amendă fiind de 200 lei) și a admis în parte acțiunea civilă și a obligat pe inculpată plata a 250 lei daune materiale și a 15.000 lei daune morale către polițistul parte civilă în proces.

”Înalta Curte nu găsește nicio explicație comportamentului urmat de către inculpată, cu atât mai mult cu cât aceasta este de profesie avocat”, se arată în motivarea deciziei ÎCCJ (anonimizată) de mai jos:

”În data de 02.08.2014, în urma unui apel telefonic al numitului C. la serviciul de urgență 112, un echipaj de poliție alcătuit din agenții de poliție B. și D. din cadrul Secției 22 Poliție – Biroul de Ordine Publică s-a deplasat în jurul orei 15.00 la imobilul situat pe str. x, nr. 1, în vederea constatării situației reclamate.

La fața locului, în urma discuțiilor purtate cu C. au constatat că acesta se afla într-o situație conflictuală cu A. (avocata – n.red) aflată în curtea imobilului vecin situat pe str. y, nr. 32, situație cauzată de neînțelegeri constante de-a lungul timpului cu privire la gardul despărțitor dintre cele două proprietăți, fapt confirmat și prin actele atașate la dosar de inculpată. Imobilul situat în București pe str. y, nr. 32, aparține numitului E., nepotul inculpatei, aceasta administrându-l, conform mandatului existent la dosar și declarațiile martorilor.

Întrucât în curtea imobilului în care se afla A. se mai aflau și alte persoane, pentru a putea întocmi un proces-verbal de constatare la fața locului, agenții de poliție, îmbrăcați în uniforme de poliție – ținuta de vară, după ce s-au prezentat le-au solicitat să se legitimeze, însă acestea împreună cu A. au refuzat, afirmând doar că nu au niciun amestec în dărâmarea gardului.

Cei doi agenți de poliție i-au pus în vedere în aceste condiții numitei A. să se prezinte în fața imobilului, la poartă, pentru a discuta, fapt acceptat.

Ca urmare cei doi agenți de poliție au ocolit imobilul și au ajuns în fața imobilului situat pe str. y, nr. 32, unde la poarta, comună cu a altui imobil și neîncuiată, conform declarațiilor martorilor și a inculpatei, a ieșit inculpata A.

La o nouă solicitare a agenților de poliție adresată acesteia de a se legitima în vederea identificării, A. a refuzat, fiind recalcitrantă, afirmând totodată că nu are cartea de identitate asupra sa, apoi a comunicat date care conform declarației numitului D. s-au dovedit a fi false în urma interpelării bazei de date a Poliției Române prin intermediul stației din dotare.

Pe parcursul discuțiilor referitoare la actul de identificare inculpata a precizat la un moment dat că are cartea de identitate în interiorul casei, încercând să intre pe poartă înapoi în curte, dar având în vedere datele de identificare nereale prezentate, atitudinea permanent recalcitrantă, agenții de poliție au apreciat că aceasta dorea să se sustragă de la legitimare motiv pentru care i-au solicitat să ceară unei persoane din curtea sa să îi aducă actul de identitate, însă A. a refuzat afirmând că de fapt acesta se află la secția de poliție (declarație parte civilă, declarație martor D.).

Având în vedere atitudinea inculpatei și refuzul prezentării vreunui act de identitate, agenții de poliție i-au adus la cunoștință dispozițiile legale aplicabile, referitoare la împrejurarea potrivit căreia, dacă nu îi poate fi stabilită identitatea va fi condusă la secția de poliție pentru verificări, inclusiv cu forța dacă se opune, iar după identificare va fi sancționată în baza Legii nr. 61/1991, fapt ce a determinat o nouă reacție agresivă a inculpatei, începând să împingă, să lovească cu mâinile agenții de poliție care îi solicitaseră să îi însoțească la secția de poliție, aspect confirmat de și de către martorii F. și G. în declarațiile lor.

La acel moment cei doi agenți de poliție, întrucât inculpata se opunea conducerii sale la secția de poliție în mod agresiv, violent, au imobilizat-o de mâini, fără a fi încătușată, deplasând-o spre mașina aflată la aproximativ doi metri așa cum rezultă din depozițiile martorilor H., F. și I.

De asemenea conform declarațiilor martorilor D. și I., în același timp inculpata striga după ajutor la persoanele aflate în curtea sa, iar când acesta s-a uitat înapoi a observat cum se apropiau de poartă mai multe persoane cu diverse obiecte contondente în mână ceea ce l-a determinat să îi avertizeze verbal că va folosi sprayul lacrimogen din dotare, însă nu a fost necesară utilizarea acestuia întrucât persoanele respective s-au oprit din acțiune. La plecarea mașinii poliției una dintre persoanele aflate inițial în curte a lovit autoturismul acestora cu piciorul, fapt confirmat prin declarația martorei H.

În timpul urcării forțate în mașina de poliție de către partea civilă B., pe bancheta din spate, inculpata l-a mușcat pe acesta de antebrațul stâng.

S-a arătat că acest aspect, rezultat din declarația părții civile, este confirmat și de către martora H. Astfel, martora a precizat textual: „Rețin că sus-numita (inculpata A.) se opunea categoric urcării sale în mașina poliției și probabil din această cauză, l-a tras pe unul dintre polițiști de cămașă și am observat cum l-a mușcat de mână pe polițistul mai înalt (…)”

Cu privire la acest aspect, inculpata A. a avut o poziției oscilantă, prezentând mai multe versiuni ale aceleiași împrejurări. Astfel, în declarația de suspect a recunoscut nuanțat fapta de agresiune prin mușcare a părții civile, ca atitudine de legitimă apărare: „imediat cei doi agenți m-au agresat, respectiv agentul mai scund m-a imobilizat, ținându-mă de mâna dreapta, iar celălalt m-a lovit cu brațul peste față, în zona nasului, moment în care l-am mușcat de braț”.

Ulterior în declarația de inculpat, dată tot în faza de urmărire penală a precizat că partea civilă s-a zgâriat de dinții săi: „eu având gura deschisă s-a zgâriat în dinții mei”.

S-a mai precizat că și în acest context, inculpata confirmă atitudinea agresivă pe care a avut-o față de organele de poliție, dar încearcă să-i confere o anumită legitimitate: „am venit cu cătușele la mâini din curtea imobilului nepotului meu până la secția de poliție, motiv pentru care, probabil, am fost agresivă”.

Cu privire la declarația inițială, în fața instanței de fond, inculpata a afirmat: „Precizez că afirmația din declarația din 8.07.2015 conform căreia am recunoscut că am mușcat-o pe partea vătămată am făcut-o întrucât nu știam cum să mă fac înțeleasă; de altfel ulterior am și revenit asupra acesteia.”

Afirmațiile inculpatei din aceeași declarație, potrivit cărora nu s-a opus conducerii la secția de poliție și că la secție a fost condusă încătușată, sunt contrazise de depozițiile martorilor I., F. și H., G.

Din această perspectivă și, raportat la exigențele procedurilor specifice de lucru emise de către Direcția de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, respectiv procedura privind legitimarea și stabilirea identității persoanelor și procedura privind conducerea persoanelor la sediul unităților de poliție, Curtea nu a reținut apărarea inculpatei potrivit căreia aceasta a mușcat și agresat persoana vătămată fiind în legitimă apărare, pentru următoarele argumente:

Potrivit textelor ce reglementează procedurile invocate:

– „polițiștii au dreptul să conducă la sediul poliției, în vederea luării măsurilor legale, persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii” [capitolul V lit. A punctul 1 lit. c) din PS -03- IGPR/DOP];

– „în cazul nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța împotriva persoanelor care se opun măsurii” [capitolul V lit. A) punctul 2 PS -03- IGPR/DOP];

– „polițistul atrage atenția persoanei asupra modului de comportare pe timpul deplasării, punându-i în vedere că, în cazul unei atitudini recalcitrante, va folosi împotriva sa forța și va fi încătușat” [capitolul V lit. c) punctul 5 PS -03- IGPR/DOP];

– „conducerea persoanelor recalcitrante sau violente la sediul poliției se face numai după încătușarea acestora” [capitolul V lit. c) punctul 11 PS -03- IGPR/DOP];

– „polițistul ia măsura legitimării atunci când: d) persoana poate da lămuriri în legătură cu fapta sau alte aspecte care prezintă interes pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu de către polițiști” [capitolul IV pct. 2 lit. d) PS -04- IGPR/DOP];

– „dacă persoana legitimată nu are asupra sa documente de identitate dar furnizează datele personale, polițistul le verifică în bazele de date și după caz ia măsurile legale”, „atrăgându-i atenția că fapta constituie contravenție și se sancționează conform legii”, „putând efectua control corporal sumar”, „iar dacă actul de identitate nu se găsește asupra acesteia și nu se poate stabili în niciun fel identitatea, polițistul va proceda la conducerea persoanei la sediul poliției cu respectare procedurii PS-03-IGPR/DOP (capitolul IV pct. 8, 10, 11, 12 PS -04- IGPR/DOP).

Luând în considerare toate aceste aspecte coroborate, Curtea a constatat că în speță lucrătorii de poliție, implicit partea civilă, se aflau în exercițiul funcției, pe care și-o îndeplineau în mod legal, ceea ce ii făceau beneficiarii protecției legii penale.

Și aceasta pentru că acțiunea de imobilizare și conducere la secția de poliție în vederea identificării, de către agenții statului, ca urmare a neprezentării datelor necesare identificării – ca acțiune legală și justificată – nu intră în cazurile prevăzute de legiuitor ca justificative pentru a riposta, nefiind întrunite pe de o parte condițiile unui „atac material, direct, imediat și injust care să pună în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general”, iar pe de altă parte „riposta” inculpatei, concretizată prin zgâriere, mușcare, lovire a agentului de poliție apare vădit disproporționată, raportat la situația reținută, câtă vreme gravitatea „atacului” la care a ripostat a constat în imobilizarea mâinilor și conducerea la secția de poliție în vederea identificării.

De asemenea în cauză nu s-a reținut nici excesul de apărare justificat prin depășirea limitelor unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, ca urmare a tulburării sau temerii, întrucât în speță nu se poate vorbi de un „atac injust”, ci o activitate prevăzută și permisă de lege, iar pe de altă parte acțiunea legitimă a organelor de poliție nu este susceptibilă de a produce o asemenea „tulburare sau temere” care să justifice mușcarea sau zgârierea părții civile.

De altfel, s-a arătat că din declarațiile martorilor D., F. și I., rezultă că inculpata striga după ajutor la persoanele aflate în curtea sa, care se apropiau de poartă cu diverse obiecte contondente în mână ceea ce l-a determinat pe martorul D. să îi avertizeze verbal că va folosi spray-ul lacrimogen din dotare, însă nu a fost necesară utilizarea acestuia întrucât persoanele respective s-au oprit din acțiune, deși la plecarea mașinii poliției una dintre persoanele aflate inițial în curte a lovit autoturismul acestora cu piciorul.

S-a apreciat că din materialul probator administrat în cauză (declarații parte civilă, martor D), a rezultat că pe drumul spre secția de poliție A. a fost agitată, agresivă verbal, iar în curtea secției de poliție ca urmare a atitudinii sale atât asupra polițiștilor, cât și pentru faptul că începuse să se lovească singură, a fost imobilizată cu cătușe o scurtă perioadă de timp, în interiorul secției de poliție acestea fiind scoase.

Atitudinea inculpatei a fost aceeași și în interiorul secției de poliție, crizele de furie, țipetele, riscul de autolovire, precum și a faptul că la un moment dat a făcut necesitățile fiziologice pe ea, mirosind și a băuturi alcoolice, fapt confirmat și de inculpată, au determinat organele de poliție să solicite de urgență prezența ambulanței, însă aceasta a refuzat controlul medical, aspecte confirmate prin declarațiile martorilor J., agent principal în cadrul Biroului Criminalistic, K. – agent șef principal, organ de cercetare penală în cadrul Biroului de Investigații Criminale, L. – agent șef principal, organ de cercetare penală în cadrul Secției 22 Poliție, M. – agent de poliție în cadrul Biroului de Ordine Publică, persoana care a însoțit-o pe A. la toaletă, N. – ofițer de serviciu din cadrul Biroului de Ordine Publică, Q., ofițer la Biroul de Investigații Criminale al Secției 22 Poliție.

Cât privește afirmațiile inculpatei referitoare la producerea de leziuni prin acțiunile agresive ale agenților de poliție, sosiți la imobilul din București, str. y, nr. 32, care sunt menționate în certificatul medico-legal nr. A2/4365 din 3 august 2014, Curtea a constatat, cu prioritate, că acestea nu pot căpăta relevanță decât în contextul unei apărării pe temeiul legitimei apărării și nu pot fi valorificate distinct, devreme ce, prin actul de sesizare a instanței, procurorul s-a pronunțat în sensul clasării cauzei cu privire la săvârșirea de către agenții de poliție B., D., L. a infracțiunii de purtare abuzivă prev. de art. 296 alin. (2) rap. la art. 193 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Dincolo însă de acest aspect, Curtea nu a reținut că aceste leziuni au putut fi provocate de către agenții de poliție, pentru cel puțin două argumente: pe de-o parte din declarațiile existente la dosar ale agenților de poliție, depozițiile martorilor, precum și declarația inculpatei se constată că inculpata A. a avut o atitudine violentă față de agenții de poliție și autoviolentă, provocându-și eventual leziuni, iar, pe de altă parte, din coroborarea depoziției martorului O., asistent medical la ambulanța solicitată la Secția 22 Poliție („Conform fișei de intervenție, am fost solicitați ca urmare a existenței unui caz de agitație, violență. Recitind fișa, constat că am ajuns la fața locului, însă nu am putut efectua control medical întrucât persoana a refuzat acest lucru, precum și colaborarea cu noi sau agenții de poliție, nefiind nici clar identificată la acest moment. Menționez că, dacă nu am consemnat în fișa de intervenție, înseamnă că aceasta nu prezenta urme vizibile de violență, nu părea a fi suferit vreo agresiune fizică, neavând urme de sânge”) cu cele consemnate în Fișa de urgență prespitalicească, inculpata A., odată ajunsă la secția de poliției nu prezenta urme de violență.

Mai mult, s-a arătat că din fișa de urgență transmisă de Serviciul de Ambulanță București -Ilfov, nr. 286329 din data de 03.08.2014, rezultă că inculpata a solicitat a doua zi, în dimineața zilei de 03.08.2014, ora 08.25 asistență medicală în timp ce se afla în parcarea de la Spitalul Universitar de Urgență București, iar în urma prezentării echipajului de pe ambulanță a fost condusă de acesta la Spitalul O.R.L. Panduri, ceea ce conduce la concluzia că în legătură cu „pretinsa agresiune” de la nivelul nasului și corpului nu se poate stabili cu certitudine când s-a produs și în ce condiții, având în vedere momentul solicitării asistenței medicale precum și împrejurările expuse mai sus. Din actele medicale (în copie) emise de Spitalul Universitar de Urgență București din data de 03.08.2014 depuse de A. ca urmare a deplasării sale la consult medical în data de 03.08.2014, din fișa de urgență prespitalicească nr. 286329 din data de 03.08.2014 emisă de Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, din declarațiile martorului Ș. – asistent la ambulanță și martorului S. – șofer ambulanță, rezultă că la ora 08.45 echipajul de ambulanță s-a prezentat în parcarea Spitalul Universitar de Urgență București la solicitarea numitei A. unde au constatat că aceasta prezenta contuzie – piramidă nazală, nefiind semnalate alte leziuni, iar mențiunea „agresiune” din fișa de intervenție a fost consemnată ca urmare a celor declarate de persoana consultată, iar nu ca urmare a aprecierii în urma consultului medical, împrejurări de natură a pune la îndoială susținerile inculpatei.

S-a arătat că aceste împrejurări sunt confirmate de către Ș., asistent la ambulanță și S., șofer pe ambulanță, în depozițiile lor făcute atât în faza de urmărire penală, cât și de cercetare judecătorească.

Dintr-o asemenea perspectivă și, raportat la exigențele art. 5 și art. 103 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a înlăturat ca neservind ca aflarea adevărului depozițiile martorilor V., Ț. și T., date în fața instanței de fond, justificat, pe de-o parte relațiile personale (de rudenie sau de prietenie cu inculpata), iar, pe de altă parte, de împrejurarea că acestea nu se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din materialul probator administrat în cauză.

În consecință, Curtea a constatat că inculpata A. a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetată constând în aceea că la data de 2.08.2014, la solicitarea organelor de poliție, aflate în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a refuzat să prezinte datele de identificare, iar cu ocazia conducerii la secția de poliție în vederea identificării, a agresat fizic prin zgâriere, mușcare, lovire în fața imobilului situat în București pe str. y, nr. 32, pe partea civilă B., agent de poliție, funcționar public care îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În speță s-a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii [latura obiectivă, agresarea fizică cu consecința provocării de leziuni părții civile B., care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale (raport de expertiză medico-legală), urmarea socialmente periculoasă (starea de pericol pentru autoritatea cu care este învestită instituția din care face parte funcționarul ultragiat, în speță, Poliția Română, dar și în urmarea materială specifică infracțiunii prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.], latura subiectivă, care constă în intenția de a ultragia, inculpata chiar dacă nu a urmărit, a acceptat urmarea faptei sale.

În procesul de individualizare a pedepsei aplicate inculpatei, Curtea a dat semnificația cuvenită criteriilor generale de individualizare enumerate în art. 74 C. pen., inclusiv celor relative la persoana acesteia. Împărtășind concepțiile doctrinei „apărării sociale”, Curtea a avut în vedere că infracțiunea reprezintă, în ultima instanță o manifestare a persoanei făptuitorului.

Ca atare, pentru a se putea stabili un tratament de „resocializare” cât mai adecvat, este necesar să se cerceteze cu atenție personalitatea acestuia, toate datele biologice, psihologice și sociale privind persoana acestuia. S-a arătat că nu trebuie eludată nici împrejurarea că pedeapsa trebuie să aibă un caracter retributiv și să se bazeze pe responsabilitatea penală a infractorului.

Este adevărat că în cauză luate în mod singular elementele care caracterizează persoana inculpatei i-ar putea fi favorabile, în condițiile în care s-ar reține că este o persoana titrată, fără antecedente penale, cu o carieră împlinită.

Însă toate aceste elemente nu pot avea un rol covârșitor în raport cu gradul mare de pericol social al faptelor cu privire la care există probe că le-a săvârșit și cu necesitatea prezervării încrederii în cei care trebuie să ajute la asigurarea climatului de legalitate, prin activitatea de auxiliari ai justiției, nu să fie autorul unor astfel de „derapaje” de la legalitate, deziderat care justifică măsuri de exemplaritate

În plus, la aprecierea tratamentului sancționator, Curtea nu a făcut abstracție, pe de-o parte, de împrejurarea că inculpata a mai fost sancționată, chiar dacă administrativ, tot pentru o infracțiune săvârșită cu violență (fișă de cazier judiciar), iar, pe de altă parte, că aceasta nu a fost de acord să presteze muncă în folosul societății, în ipoteza în care ar fi găsită vinovată în ce privește acuzația din actul de inculpare (declarație).

Dintr-o asemenea perspectivă, Curtea a apreciat că se impune o pedeapsă cu amenda orientată către mediu, întrucât numai o asemenea pedeapsă ar fi în măsură să-și atingă scopul preventiv-sancționator și să aibă, de asemenea, și acel caracter de exemplaritate care să preîntâmpine săvârșirea de fapte similare.

În acest context, s-a apreciat că pedeapsa nu ar reprezenta nicio represiune, dar nicio clemență excesivă, ci s-ar justifica atât pentru reeducarea sa într-un cadru instituționalizat, cât și pentru apărarea societății civile prin descurajarea încălcării legii penale de către alte persoane și, deci, menținerea ordinii de drept.

Astfel, în baza art. 257 alin. (1), (4) rap. la art. 193 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 61 alin. (1), (2), (4) lit. c) C. pen., Curtea a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa amenzii de 40.000 lei (200 zile amendă, suma corespunzătoare unei zile amendă fiind de 200 lei). A interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 3 ani, apreciind că o asemenea sancțiune se impune inculpatei, în raport de specificul și gravitatea faptei și de urmarea produsă (starea de pericol pentru autoritatea cu care este învestită instituția din care face parte funcționarul ultragiat, în speță, Poliția Română) că inculpata nu se află în situația de a exercita aceste demnități.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea a reținut că elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce privește fapta ilicită a inculpatei și vinovăția acesteia au fost constatate și analizate prin aserțiunile anterioare.

S-a apreciat că fără nici o îndoială fapta există, a cauzat prejudiciu părții civile rezultând indubitabil legătura de cauzalitate între acțiunea ilicită a inculpatei și prejudiciul produs. Având în vedere natura și contextul efectuării cheltuielilor în considerarea cărora se stabilește cuantumul daunelor materiale, s-a arătat că este de necontestat ca de cele mai multe ori părțile se afla într-o imposibilitate obiectiva de a reconstitui înscrisuri, motiv pentru care Curtea a opinat că în mod corect, dând eficiență probatorie declarațiilor părții civile și martorilor audiați în cursul cercetării judecătorești sub acest aspect, se impune acordarea acestora în cuantumul solicitat, respectiv 250 lei (declarație parte civilă B.).

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în lipsa oricărui criteriu legal, în aplicarea principiilor fundamentale ale legii civile și interpretării acesteia și ale răspunderii civile delictuale Curtea a apreciat că acesta trebuie să fie unul echitabil, adică să asigure un just echilibru între pericolul social al faptei și suferința provocată prin săvârșirea acesteia, oferind o compensație reală și rezonabilă persoanei prejudiciate prin săvârșirea infracțiunii, netrebuind să constituie însă o sarcină excesiv de oneroasă pentru cel ce a provocat prejudiciul, deturnând finalitatea reparatorie a acestora într-una sancționatorie, așa după cum nu poate fi nici izvor de îmbogățire fără just temei. Așadar, repararea prejudiciului cauzat trebuie să aibă caracter rezonabil și pentru cel ce este chemat să îl repare potrivit legii . Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate cu acest titlu, Curtea a avut în vedere nu numai intensitatea suferințelor cauzate parții civile, gradul de lezare a autorității cu care a fost investită în exercitarea funcției, precum și consecințele înregistrate în planul vieții profesionale și sociale.

Curtea a apreciat că nivelul despăgubirilor este cu siguranța suficient și de natură a acoperi toate neplăcerile cauzate victimei și a compensa suferințele cauzate, iar acordarea sumei solicitate ar fi total excesivă, ar avea ea însăși pentru inculpat un caracter represiv, de pedeapsă, ceea ce nu poate fi acceptat.

Împotriva sentinței penale nr. 129/F din 07 iulie 216 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2016 au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata A.

În susținerea apelului, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat faptul că pedeapsa stabilită inculpatei A. este nelegală fiind situată în alte limite decât cele prevăzute de lege. În acest sens, a precizat că în procesul de individualizare instanța ar fi trebuit ca în urma majorării cu jumătate a limitei inferioare de 180 de zile amendă să aplice un minim de 270 de zile amendă și nu 200 de zile amendă.

De asemenea, procurorul a mai invocat netemeinicia pedepsei raportat la gravitatea și natura infracțiunii săvârșită de inculpată, de conduita inculpatei pe timpul procesului penal, precum și de faptul că aceasta a mai beneficiat de clemență din partea organelor judiciare fiind sancționată administrativ pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe.

În acest sens, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat admiterea apelului și condamnarea inculpatei la o pedeapsă stabilită în cuantum legal, în măsura în care s-ar aprecia că pedeapsa amenzii este suficientă pentru a asigura îndreptarea inculpatei.

Inculpata A., în susținerea apelului formulat, a arătat faptul că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală, întrucât atât în faza de cercetare penală, cât și în faza de judecată administrarea probatoriilor a fost efectuată părtinitor, fără a se ține cont de starea de fapt, de apărările formulate, de documentele care vin în susținerea afirmațiilor subsemnatei sau de declarațiile martorilor.

În susținerea apelului inculpata a precizat că a primit prima lovitură în nas și până la momentul în care a ajuns la secția de poliție, a avut în permanență vederea încețoșată și a fost în stare de șoc, lipsită de aer, în stare de semihipoxie, atât datorită durerilor pe care le resimțea în urma loviturilor, a faptului că era plină de sânge în nas și în gură, cât și datorită impactului emoțional, întrucât nu se aștepta la un asemenea comportament inuman din partea a doi agenți aflați în slujba statului. A învederat că pierderea conștientei ulterior primirii loviturii de pumn este probată prin certificatul medico-legal.

În acest sens a invocat starea de iresponsabilitate temporară apreciind că starea de lipsă de conștientă, atestată de medicina legală, ca efect al loviturii de pumn și anterioară producerii faptelor pentru care a fost condamnată de instanța de fond, trebuie interpretată atât în sensul imposibilității de prevedere a semnificației și implicațiilor elementului material, cât și în acela al imposibilității conștientizării urmării imediate la care va conduce în mod real și efectiv acest element material ori al caracterului și implicațiilor acestei urmări. În mod similar, a apreciat că lipsa de înțelegere se poate raporta și la legătura de cauzalitate dintre acțiunea comisă și urmarea imediată.

În oricare dintre aceste ipoteze, în măsura în care se determină împrejurarea că procesul intelectiv a fost afectat în mod determinant și într-o manieră esențială, trebuie să se admită inexistența unei premise viabile care să suporte procesele psihice specifice vinovăției penale, calificarea faptei comise drept infracțiune fiind astfel exclusă (fapta nefiind imputabilă). A arătat că starea temporară de iresponsabilitate este reprezentată de o cauză de natură organică, dar nu psihică. Sunt avute în vedere, aici și stările firești (precum somnul), dar și evenimente situate la limita normalității, prin aceea că sunt manifestări punctuale sau episodice care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu trec nici în categoria anormalului, a patologicului (în speță pierderea conștientei). Sorgintea stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau, în speță, una temporară (de mai lungă ori mai scurtă durată), dobândită, de natură psihică sau de altă natură.

A mai invocat faptul că instanța de fond nu a avut în vedere că inculpata A., a fost cercetată doar pentru infracțiunea prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., fără a fi cercetată, conform actelor efectuate în cursul urmăririi penale și pentru infracțiunea prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnată prin sentința penala nr. 129/F din 07.07.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală. De asemenea, a mai precizat că organul de urmărire penală nu a dat nici o soluție prin actul de sesizare al instanței întocmit cu privire la agresiunea numitului D.

Totodată, a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere că din „Fișa de intervenție la eveniment” din data de 02.08.2014 rezulta că persoana care a făcut sesizarea la 112 se numește Z., nicidecum C., așa cum în mod greșit s-a reținut atât în rechizitoriu și cum a fost preluat și de către instanța de fond prin încheierea de cameră preliminară din data de 07.03.2016, cât și prin sentința penală apelată.

În egală măsură s-a mai invocat faptul că agentul de politie, D., este audiat în calitate de martor în fața Curții de Apel București în data de 19.05.2016, cu toate că acesta întocmise toată documentația din ziua evenimentului, iar inspectorul principal de poliție Q. este audiat în calitate de martor în fata Curții de Apel București în data de 02.06.2016, cu toate că acesta a întocmit referatul cu propunere de declinare competență.

A mai arătat faptul că instanța de fond nu a observat că declarația martorului D. se afla în contradicție cu declarația persoanei vătămate B. S-a mai precizat că instanța de fond nu a avut în vedere că organul de cercetare penală a omis, în mod intenționat, respectarea procedurii în ceea ce privește luarea declarațiilor inculpatei, declarația din data de 04.12.2015 fiind semnată pe fiecare pagină de către inculpată, în timp ce declarația de suspect din data de 08.07.2015 nu este semnată pe fiecare pagină de către inculpată, fiind semnată doar pe ultima pagină, în timp ce toate celelalte declarații din dosar sunt semnate pe fiecare pagină.

Apărarea a mai invocat faptul că în mod greșit instanța de fond nu a dispus achitarea inculpatei în ceea ce privește infracțiunea de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. raportat la probele administrate în cauză și la contradicțiile dintre declarațiile persoanei vătămate și colegul său D., a depozițiilor tuturor colegilor și prietenilor părții vătămate, înlăturarea depozițiilor martorilor V., U., Ț. și Ș., neluarea în considerare a declarațiilor martorilor X., Y., apreciind că nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatei, în cauza găsindu-și aplicarea principiul „in dubio pro reo”.

Față de cele invocate, inculpata A. a solicitat, în principal, în temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. admiterea apelului, rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București, față de administrarea defectuoasă a întregului probatoriu în cauză și cu încălcarea gravă a dispozițiilor legale evidențiate in prezentele motive de apel. În subsidiar, în măsura in care se va retine spre rejudecare prezenta cauza, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desființarea sentinței penale apelate, dispunerea unei soluții de achitare a inculpatei în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) raportat la art. 17 alin. (2) C. proc. pen. și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii civile formulată de către partea vătămată B.

Apelul – În faza apelului, în fața Înaltei Curți, cauza a avut următoarele termene:

– 19 octombrie 2016, când s-a admis cererea de amânare a apărătorul ales al inculpatei;

– 14 decembrie 2016, când au fost admisă proba cu audierea martorilor Ț., H. și F. și audierea inculpatei A.;

– 18 ianuarie 2017, când au fost audiați martorii Ț., H. și F., inculpata A. și au avut loc dezbaterile.

Inculpata A. a declarat: „consider că plângerea formulată de către domnul B. este neîntemeiată și nesusținută cu probe sincere.

#Eu în calitate de mandatar al nepotului meu – E., care deține imobilul din str. y, nr. 32, sector 6, în data de 02 august 2008 am fost în acest imobil al nepotului cu ocazia pomenirii defunctului fost proprietar, alături de rudele acestuia, rudele mele și câțiva vecini de pe această stradă. Plecase preotul după ce a slujit mâncarea și la un moment dat, sora defunctului – W., cu dl. AA. (în prezent decedați) au fost chemați către un gard aflat pe aliniamentul din dreapta curții pentru care au existat mai multe sesizări la poliție, cu ocazia cărora s-au prezentat organele de poliție, deoarece C. și soția sa împreună cu vecinii au săvârșit desfacerea gardului în lipsa proprietarului. Cei doi polițiști au venit la gard, și au apărut discuții contradictorii.

Cei doi polițiști au intrat în curte la Z., au stat de vorbă. Aceștia nu s-au legitimat și au întrebat cine este proprietarul. Atunci am spus că vin eu în calitate de mandatar să le explic situația. M-am dus cu buletinul la gard și cei doi polițiști nu l-au primit peste gard. Aceștia m-au amenințat că dacă o să mă vadă pe stradă „o să văd eu ce o să pățesc!”. Eu vorbesc pe un ton mai ridicat, fiind avocat și au început să mă amenințe că dacă ne prind pe stradă, ne duc la poliție.

Am fost introdusă cu forța în mașina de poliție după ce am fost lovită la nas, în picior, în cap în umăr, prezentam o hemoragie nazală. Mi-au pus cătușele, prinzându-mi mâinile în față și m-au introdus în mașină. M-au condus la secția de poliție și m-au lăsat acolo și au plecat. Pentru că erau plecați nu am avut cum să-i injuriez.

Nu l-am mușcat pe niciunul dintre cei doi polițiști de mână, nu i-am agresat, nu i-am injuriat, de altfel, nici nu puteam pentru că cei doi m-au amenințat că o să mă excludă din serviciu pentru că am furat casa lui „BB.”. Actele medicale din dosar atestă o posibilă zgârietură, nu o mușcătură. Nu am rupt cămașa niciunui agent de poliție.

Întrebări formulate de reprezentantul Ministerului Public:

Î: Ați avut buletinul asupra dvs. și când ați fost dusă la secția de poliția.

R: Eu m-am dus prima cu buletinul la gard, gardul era de fapt, o bordură joasă. L-am prezentat la limita dintre proprietăți, aceștia au refuzat să primească buletinul la gard. Mai mult, cei doi mă cunoșteau, și am fost indicată ca fiind avocata A. de către cei prezenți. Polițiștii au mai rămas circa 30 min. în curtea vecinilor, apoi au venit cu mașina în fața curții noastre. Au intrat în curtea noastră, însă eu îmi lăsasem buletinul pe masă. În esență, afirm că vecinii mei, ca și martorii din prezenta cauză se află în relații de dușmănie cu mine ,din cauza unor dosare civile. După ce au intrat în curte cei doi polițiști m-au lovit, mi-am pierdut conștiența, m-au prins de ambele mâini, m-au zgâriat și m-au introdus în mașină. M-au lovit cu antebrațul în dinți și mi-au spart buzele. Nu mi-am revenit multă vreme. Precizez că am scos certificat medico-legal cu privire la aceste agresiuni.

Î: Când vă aflați la sediul de Poliție, v-ați provocat singură anumite leziuni?

R: După ce m-au amenințat la poliție că mă arestează, m-au mai și lovit în spate și la picior. Nu m-am lovit singură, însă în timp ce unul dintre polițiști țipa la mine foarte tare, spunându-mi ca nu o să plec de acolo toată noaptea, că nu o să-mi văd fata, eu de supărare cred că m-am lovit de masă, dar nu țin minte dacă m-am lovit singură, dată fiind starea în care mă aflam.

Î: Care est poziția dvs. față de cele declarate în 08.07.2015, când ați recunoscut că ați mușcat de mână persoana vătămată?

R: Nu am recunoscut nimic. A fost o interpretare greșită, am văzut în actele medicale că prezenta o mușcătură, și am crezut că s-a zgâriat în dinții mei. Nu știam ce să cred, nu aveam cum să-l zgârii. Nu îmi amintesc să-l fi zgâriat sau mușcat.

La interpelarea instanței arăt că judecătorul de la instanța de fond a țipat la mine și m-a intimidat. Am fost umilită, nu am fost lăsată să spun ceea ce este de spus. Nici pe martorii propuși de mine nu i-a lăsat să declare ce aveau de spus. Judecătorul instanței de fond și-a format convingerea dinainte cu privire la vinovăția mea.”

Martorul Ț. a declarat: „sunt prieten de familie cu inc. A. Mențin declarațiile date anterior. Îmi amintesc că am fost la un parastas organizat de d-na A. și au avut loc niște neînțelegeri legate cu un gard între d-na A. și vecinul său. Vecinul a sunat la 112 și au venit agenții de poliție să vadă care e problema cu gardul. Gardul era căzut atunci când am ajuns eu în curtea doamnei A. Era un gard de lemn pe o fundație de beton.

Au venit doi agenți de poliție, au strigat pe cineva la gard, la vecinul care sesizase poliția să vadă care era treaba cu gardul și ulterior au întrebat cine e proprietarul pentru a sta de vorbă cu el. Proprietarul fiind ocupat cu parastasul, cei doi polițiști au venit pe partea cealaltă mai „îndârjiți”, mai agitați, mai întârtați. Poarta era deschisă și cei doi polițiști au intrat în curte, apoi până să se apropie doamna A. de poartă, care se afla la o distanță de trei-patru pași. Aceștia au lovit-o la nas și la gură, au împlut-o de sânge și a căzut jos. Ulterior, au luat-o i-au pus cătușele și dus-o târâș la mașină. După ce au introdus-o în mașină au plecat la secție. Eu mă aflam mai departe de incident. Mă aflam la masa de parastas. Lângă doamna A. la momentul  la care a fost lovită se aflau sora și fratele său. După ce au introdus-o pe doamna A. în mașină am plecat și eu de la parastas.

Întrebări formulate de Ministerul Public

Î: cei doi polițiști i-au cerut inculpatei să se legitimeze?

R: I-au cerut doamnei A. un act de identitate prin gardul vecinului, deși aceștia în prealabil nu s-au legitimat. Doamna A. s-a dus să-și i-a un act de identitate din casă, timp în care aceștia au ieșit din curtea vecinului și au venit „roată” în curtea doamnei A. De aici a pornit incidentul.

Î: Cei doi polițiști purtau uniforme corespunzătoare funcției deținute?

R: Purtau uniforme. Mai precizez că de la locul în care mă aflam și până la locul incidentului erau 10-20 metri.

După ce mi s-a citit ultima parte a declarației mele din 30.11.2015, respectiv ultimele două fraze din pag. 3 și urm. arăt că Doamna procuror m-a luat un pic mai tare și m-am pierdut un pic. Ce am dictat eu doamnei procuror pentru a bate la mașină, acesta a rupt în timpul dictării mele o foaie sau două. Cele declarate astăzi sunt adevărate, deși sunt după tura de noapte și un pic obosit, așa cum eram și atunci. După ce a fost consemnată declarația de doamna procuror nu am citit toată declarația. Declarația dată de mine în fața instanței de fond – Curtea de Apel București este adevărată, o mențin. După ce mi s-au prezentat declarațiile în copie, precizez că semnăturile sunt ale mele.”

Martora H. a declarat: „sunt vecină cu doamna A. nu sunt nici prietenă, nici în dușmănie cu aceasta și mențin declarațiile date anterior, acestea corespund adevărului. Incidentul s-a petrecut în luna iunie sau iulie 2014.

Soțul meu, care a decedat la scurt timp de la incident, a fost prezent la poartă. Eu am venit la poartă să-l iau pe soțul meu la masă. Când am ieșit la poartă, la imobilul doamnei A. se aflau cei doi polițiști care au încercat să o introducă în mașina poliției. Am văzut și când a condus-o la mașină. Doamna A. s-a opus introducerii în mașină și a tras de cămașa unuia dintre cei doi polițiști. Era o îmbrânceală între cei doi polițiști și dumneaei care refuza să urce în mașina poliției. Doamna A. s-a opus cu vehemență să fie urcată în mașină și a fost luată „mai pe sus” adică forțat.

Domnii polițiști s-au întors după ce A. a fost dusă la secție. Secția de poliție este foarte aproape și eu nu plecasem încă de la poartă. Unul dintre polițiști mi-a arătat că a fost mușcat de mână în mașină de către A. Eu nu am văzut momentul când a fost mușcat. De fapt, polițiștul venise după soțul meu care asistase mai mult la eveniment.

Întrebări formulate de ministerul Public:

Î: Ce ați înțeles în cursul urmăririi penale când ați afirmat că ați văzut că unul dintre cei doi polițiști a fost mușcat?

R: De la domnii polițiști am aflat că a fost mușcat unul dintre ei.

Î: Doamna A. a fost încătușată în momentul în care a fost dusă la mașină?

R: Nu. a avut mâinile libere.

Î: Ați auzit ce spunea inculpata în timpul când era condusă la mașină?

R: Țipa, ce am făcut?! Și că nu merge.

Î: Ați avut senzația că inculpata consumase alcool, motiv pentru care devenise recalcitrantă?

R: Da, acesta era motivul. Era în mijlocul unei petreceri ce se desfășura în curtea imobilului. Felul și funcția pe care o avea m-a determinat să cred că aceasta consumase alcool, pentru că altfel nu ar fi avut o astfel de agresivitate. Aceasta pur și simplu s-a luptat cu cei doi polițiști. Am auzit când cei doi i-au spus inculpatei să îi însoțească la secție, iar aceasta a refuzat. S-au rugat de ea vreo 10 minute să meargă la secție, acesta nu a dorit și au luat-o forțat în mașină. Până să plece mașina poliției a ieșit fratele doamnei A. și a lovit cu piciorul mașina poliției, a arătat semne obscene. Nu am văzut ca doamna A. să fie lovită sau să aibă urme de sânge. Chiar astăzi înainte ședinței, inculpata m-a injuriat.

Întrebări formulate de apărarea inc. A.

Î: Petrecerea era parastas?

R: Nu, era o petrecere.

Martorul F. a declarat că: „mențin declarațiile date anterior. Nu am de adăugat celor declarate anterior. fiind pe stradă, la mine la poartă, la un moment dat am observat mașina de Poliție și am văzut-o pe inc. A. ieșind din curte la chemarea celor doi polițiști. Mă aflam împreună cu doi vecini.

Nu-i cunosc pe cei doi agenți de poliție. Erau îmbrăcați în uniformă și mașina aparținea Poliției. La un moment dat inc. A. a ieșit din curte, a stat de vorbă cu cei doi polițiști o perioadă lungă de timp. Am tot văzut că discutau și gesticulau și mișcau din loc.

Ulterior am văzut că au condus-o la mașina de poliție și au plecat. Doamna A. era ținută de mână de dl. polițist. Eu mă aflam într-o poziție din care nu pot preciza dacă au tras-o sau împins-o în mașină, ceva, ceva s-a întâmplat, dar nu puteam să văd din unghiul în care eram și nici nu m-am apropiat. Ulterior, au întors mașina și au plecat. Nu am auzi discuțiile purtate.

Întrebări formulate de Ministerul Public

Î: La ce distanță vă aflați de curtea inc. A.?

R: Aproximativ 30 metri.

Î: În perioada cât poliția s-a aflat la poarta respectivă, inculpata s-a deplasat în curte?

R: Nu pot să precizez.

Î: Ați sesizat vreun ton mai ridicat din partea polițiștilor, sau vreun țipăt din partea inculpatei?

R: Nu am auzit, practic, ce se discuta, însă afirm că ambele părți ridicaseră tonul, respectiv cele trei persoane, cei doi agenți de poliție și inc. A. După ce mi s-a citit ultimul paragraf al declarației din 03.11.2016 arăt că de la cei 30 metri distanță la care mă aflam mi s-a părut că părțile s-au împins. Și pe doamna A. am văzut-o cu mâna ridicată, dar și pe unul din polițiști ținând-o de mână pe aceasta și conducând-o la mașină.

Întrebări formulate de apărarea inc. A.

Î: Ați văzut ca vreunul din cei doi polițiști aveau urme de agresiuni?

R: Nu am văzut agresiuni între cei trei.

Î: Cunoașteți dacă în acea zi cei doi polițiști s-au reîntors pe stradă să caute martori în cauză?

R: Am înțeles de la vecini, că domnii polițiști s-au întors și au strigat la mine la poartă, însă eu lucrez în tura de noapte și mă odihneam la acel moment.

Î: Puteți preciza dacă la incident se aflau martora H. și vecina Z.? la ce distanță se aflau de incident?

R: Doamna H. a ieșit la poartă exact în momentul în care cei doi polițiști o conduceau pe numita A. la mașină. Z. locuiește aproape de noi, în partea opusă de proprietatea mea și nu aveam cum să o văd, dar putea fi în colțul opus pe diagonală cu mine.

Î: Ați observat dacă cei doi polițiști au intrat în curtea imobilului inculpatei A.?

R: Ru nu am văzut ca vreunul dintre cei doi polițiști să fi intrat în curte. Mi s-a părut dubios când unul dintre cei doi s-a pus în dreptul porții, iar inc. A. se afla între cei doi. Cei trei își tot mișcau poziția și acest lucru mi-a atras atenția. Porțile sunt de cel mult un metru lățime și se închidea. Era o poartă obișnuită de curte și pe această poartă ieșise doamna A.

Î: Există posibilitatea ca d-na A. să-l fi împins pe agentul de poliție pentru a intra în curte?

R: Nu. Între noi ce care eram la poartă se afla mașina de poliție. Se vedeau doar busturile celor trei. Am văzut că doamna A. l-a împins pe ce care ulterior a luat-o de mână și condus-o la mașină.

Analizând cauza sub toate aspectele de drept și de fapt, în raport de conținutul exhaustiv al dosarului cauzei și coroborând probatoriul administrat în cursul procesului penal, inclusiv probatoriul administrat direct și nemijlocit în faza apelului, Înalta Curte apreciază ca nefondate apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata A., pentru considerentele ce se vor arăta:

Conduita inculpatei A. constând în exercitarea de acte de agresiune, prin mușcarea antebrațului unui polițist aflat în exercițiul funcțiunii și în cadrul unei intervenții determinate de un apel telefonic de urgență ce i-au cauzat leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj și atrage angajarea răspunderii penale.

Prealabil analizării apelurilor formulate în cauză, Înalta Curte va determina coordonatele normative în care poate fi soluționat conflictul de drept dedus judecății în vederea stabilirii elementelor necesare angajării răspunderii penale.

Potrivit art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. – Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Potrivit art. 193 alin. (2) C. pen. – Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

Infracțiunea de ultraj este complexă, complexitate care își regăsește exprimarea, în primul rând, în latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii.

Elementul material al infracțiunii de ultraj, astfel cum este descrisă în art. 257 alin. (1) C. pen., presupune lovirea comisă împotriva unui funcționar public purtător al autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercitarea funcțiunii.

Pentru ca acțiunea de lovire ce constituie elementul material al infracțiunii de ultraj, în forma agravată prevăzută de alin. (4) al art. 257 C. pen., să realizeze conținutul laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumulativ anumite condiții, respectiv să fie exercitată împotriva unui funcționar public în timpul cât se află în exercițiul funcțiunii, fie pentru fapte îndeplinite de el în exercițiul funcțiunii, iar funcționarul public să aibă calitatea de polițist.

Cerința în oricare dintre variantele sale își are rațiunea în obiectul juridic al infracțiunii de ultraj, ceea ce legea ocrotește în acest caz fiind relațiile sociale a căror existență și desfășurarea sunt asigurate prin apărarea respectului datorat autorității, ce impune și protejarea în mod special a persoanelor care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

În acest context de reglementare legală, aplicând aspectele de principiu la speța dedusă judecății, Înalta Curte va analiza situația concretă a inculpatei A.

În fapt, în sarcina inculpatei A. s-a reținut că la data de 2.08.2014, la solicitarea organelor de poliție, aflate în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a refuzat să prezinte datele de identificare, iar cu ocazia conducerii la secția de poliție în vederea identificării, a agresat fizic prin zgâriere, mușcare, lovire în fața imobilului situat în București pe str. y, nr. 32, pe partea civilă B., agent de poliție, funcționar public care îndeplinea o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut o situație de fapt corectă și a evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 103 C. proc. pen., pe baza căruia a stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și vinovăția inculpatei.

Pornind de la această constatare, instanța de control judiciar, în baza propriului examen analitic asupra mijloacelor de probă administrate, inclusiv cele administrate direct și nemijlocit în fața sa, reține că la data de 02.08.2014, în urma unui apel telefonic al numitului C. la serviciul de urgență 112, în jurul orei 15.00, agenții de poliție B. și D. s-au deplasat la imobilul situat pe str. x, nr. 1, în vederea constatării situației reclamate.

La fața locului, în urma discuțiilor purtate cu persoana ce a făcut reclamația polițiștii au constatat că acesta se afla într-o situație conflictuală cu A. aflată în curtea imobilului vecin – situat pe str. y, nr. 32, situație cauzată de neînțelegeri constante de-a lungul timpului cu privire la gardul despărțitor dintre cele două proprietăți.

Imobilul situat pe str. y, nr. 32, este administrat de către inculpata A., dar aparține numitului E., care este nepotul inculpatei.

Întrucât situația reclamată a necesitat clarificări, polițiștii care erau echipați în uniformele cu semnele distinctive ale Poliției Române, au discutat și cu persoanele aflate în curtea imobilului administrat de A., inclusiv cu aceasta.

Ulterior, pentru a putea întocmi procesul verbal de constatare a situației de la fața locului, agenții de poliție au solicitat persoanelor prezente să se legitimeze, însă cele aflate în curtea imobilului administrat de inculpată, inclusiv A. au refuzat sub motivația că nu au niciun amestec cu situația reclamată ce a generat deplasarea la fața locului a echipajului de poliție, respectiv dărâmarea gardului împrejmuitor.

Acestea au fost motivele pentru care agenții de poliție i-au pus în vedere în inculpatei A. să se prezinte în fața imobilului, la poartă, pentru a explica motivele necesare legitimării. Ca urmare, cei polițiștii au ocolit imobilul de unde s-a făcut sesizarea – str. x, nr. 1, și au ajuns în fața imobilului situat pe str. y, nr. 32, unde, în stradă, în fața porții, au luat legătura cu inculpata A., care îi aștepta.

În acest loc, sub privirile martorilor ce au fost ascultați atât pe parcursul urmăririi penale, cât și în fața instanței, polițiștii au explicat motivele solicitării de legitimare și i-au solicitat să prezinte actul de identitate, dar inculpata A., cu un comportament recalcitrant, a refuzat sub pretextul că nu are cartea de identitate asupra sa, condiții în care polițiștii au explicat că este suficientă comunicarea CNP-lui, dar inculpata a comunicat date nereale, constate ca urmare a interogării bazei de date prin intermediul stației de emisie-recepție din dotare.

Pe parcursul discuțiilor referitoare identitatea inculpatei, aceasta a precizat că ar avea cartea de identitate în interiorul casei și a încercat să intre înapoi în curte, dar întrucât constataseră că le-au fost comunicate date nereale de identificare a persoanei după CNP, precum și atitudinea persiflantă și recalcitrantă, polițiștii au apreciat că aceasta dorește să se sustragă de la legitimare și implicit la împiedicarea de a întocmi actul de constatare, motive pentru care i-au solicitat actul de identitate să fie prezentat de o persoană ce se afla în curte, dar inculpata a refuzat din nou solicitarea ce i-a fost adresată de către polițiști și a afirmat că de fapt actul de identitate se află la secția de poliție.

Având în vedere atitudinea și refuzul de a se legitima, polițiștii i-au adus la cunoștință dispozițiile legale aplicabile, referitoare la împrejurarea potrivit căreia, dacă nu îi poate fi stabilită identitatea va fi condusă la secția de poliție pentru verificări. De asemenea, au încunoștințat-o pe inculpată că această conducere se poate realiza inclusiv cu forța, dacă nu se supune solicitării formualte, iar după identificare va fi sancționată în baza Legii nr. 61/1991.

În aceste clipe, inculpata a avut o reacție agresivă, situație ce a determinat polițiștii să-i solicite să-i însoțească la secția de poliție, dar cum acesta a refuzat, agenții de poliție au procedat la imobilizarea sa de mâini, fără a-i aplica cătușe, și au deplasat-o spre mașina de poliție ce era staționată în stradă, la cca. doi metri distanță.

Concomitent cu acțiunea polițiștilor, inculpata a strigat „după ajutor” către persoanele aflate în curte sa, dar acestea au fost avertizate verbal de către polițiști că vor folosi sprayul lacrimogen dacă se vor apropia, reacția fiind impusă de faptul că mai multe persoane s-au apropiat de poarta cu diverse obiecte contondente în mână.

În final, agenții de poliției au urcat-o forțat pe inculpata A. pe bancheta din spate a mașinii de poliție, momente în care agentul de poliție B. a fost mușcat de antebrațul stâng.

Înalta Curte constată că analiza materialului probator administrat în prezenta cauză demonstrează, fără niciun dubiu, contrar susținerilor inculpatei, că la data de 2 august 2014 inculpata a mușcat de antebrațul stâng pe partea civilă B., agent de poliție în cadrul Secției 22 de Poliție – Biroul de Ordine Publică, care se afla, împreună cu colegul său, martorul D., în exercițiul funcțiunii și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Acțiunea violentă a inculpatei asupra părții civile B. s-a datorat reacției de împotrivire la hotărârea polițiștilor de a o conduce la sediul poliției în vederea identificării, iar nu acțiunii abuzive, excesive ori violente a polițiștilor.

În acest sens, Înalta Curte reține ca fiind relevante sub aspect probator declarațiile părții vătămate B., a agentului de poliție D., a martorilor H., F., I., O., Ș. și S., precum și declarațiile inculpatei A., date atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.

În coordonatele faptice astfel stabilite, Înalta Curte reține că acțiunile și comportamentul inculpatei A. ce au precedat agresarea polițistului denotă o atitudinea de persiflare nejustificate din partea acesteia, în condițiile în care polițiștii au acționat în limitele și competențele prevăzute de lege.

Protecția oferită de lege agenților statului există doar atâta vreme cât aceștia respectă legea și procedurile impuse de acesta în exercitarea atribuțiilor pe care le desfășoară. În acest punct de analiză, se are în vedere că la nivelul Poliției Române există instituită în sarcina polițiștilor Procedura privind legitimarea și stabilirea identității persoanelor și Procedura privind conducerea persoanelor la sediul unităților de poliție.

Aceste proceduri sunt reguli unitare instituite a fi urmate de orice polițist atunci când, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se impune conducerea la sediul poliției a persoanelor a căror identitate nu a putut fi stabilită, iar legea le permite să dispună anumite măsuri legale.

Înalta Curte constată că agenții de poliție s-au deplasat în zona ca urmare a unei sesizări primite legal, la care erau obligați să intervină și ca urmare erau obligați să întocmească actele de constatare și să menționeze persoanele prezente.

Or, inculpata a fost persoana cu care polițiștii au discutat despre motivele pentru care poliția a fost chemată în zonă – distrugerea gardului, inculpata era persoana ce administrează imobilul ce se învecinează cu proprietatea imobilului unde polițiștii au fost chemați, inculpata era prezentă în momentele sesizate că s-a distrus gardul despărțitor în curtea imobilului, așa încât Înalta Curte nu găsește nicio explicație comportamentului urmat de către inculpată, cu atât mai mult cu cât aceasta este de profesie avocat.

Din această perspectivă Înalta Curte reține că acțiunea polițiștilor era legală și de aceea nu justifica cu nimic comportamentul și atitudinea inculpatei, care în public – pe stradă și în prezența martorilor – să adopte o atitudine de refuz la solicitarea de a se legitima, de persiflare și de comunicare a unor date eronate ale CNP-ului.

Toate aceste atitudini denotă indubitabil împiedicarea polițiștilor de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, corelativ dreptului conferit de lege acestora de a putea legitima o persoană, dar și obligației ce revine oricărui cetățean, de a răspunde unei asemenea solicitări atunci când este formulată în condițiile legii, este datorată unui motiv obiectiv și temeinic, cum este cel din cauza pendinte.

Mai mult, instanța de control judiciar, constată că polițiști au acționat și progresiv, în sensul că după ce au observat atitudinea necooperantă a inculpatei, i-au explicat motivul pentru care solicită legitimarea, iar apoi i-au precizat că este suficient și numai comunicarea CNP-ului, motivul identificării fiind necesar pentru consemnarea în actul de constatare al persoanelor ce au fost găsite la fața locului, ca urmare a sesizării primite și deplasării la fața locului.

Cu toate acestea, deși întregul dialog purtat cu polițiștii era purtat în stradă, în public, inculpata a refuzat un dialog, a avut o atitudine sfidătoare și chiar le-a comunicat date eronate ale CNP-ului. Și în aceste circumstanțe, agenții de poliție nu au acționat împotriva inculpatei, ci i-au comunicat consecințele atitudinii sale, respectiv că va fi necesară conducerea sa la poliție, pentru identificare. Ulterior doar, în condițiile refuzului inculpatei de a se legitima, iar legitimarea fiind necesară pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu datorate deplasării în zonă, polițiștii au luat decizia de a o conduce la sediul poliției, iar punerea în aplicare a acestei decizii a fost stabilită tinând cont și de persoana inculpatei, respectiv de faptul că se confruntau cu o femeie, astfel încât nu au uzat de un drept legal, de încătușare a acesteia, deși inculpata s-a opus vehement și agresiv. Aceste aspecte au fost confirmate în mod constant de către martorii oculari prezenți la fața locului.

De aceea Înalta Curte reține ceea ce au relatat în mod direct și nemijlocit în fața sa martorii: H., ce a relatat: cei doi polițiști care au încercat să o introducă în mașina poliției. Am văzut și când a condus-o la mașină. Doamna A. s-a opus introducerii în mașină și a tras de cămașa unuia dintre cei doi polițiști. Era o îmbrânceală între cei doi polițiști și dumneaei care refuza să urce în mașina poliției. Doamna A. s-a opus cu vehemență să fie urcată în mașină și a fost luată „mai pe sus” adică forțat, și martorul F., care a declarat: Ulterior am văzut că au condus-o la mașina de poliție și au plecat. Doamna A. era ținută de mână de dl polițist. Eu mă aflam într-o poziție din care nu pot preciza dacă au tras-o sau împins-o în mașină, ceva, ceva s-a întâmplat, dar nu puteam să văd din unghiul în care eram și nici nu m-am apropiat… arăt că de la cei 30 metri distanță la care mă aflam mi s-a părut că părțile s-au împins. Și pe doamna A. am văzut-o cu mâna ridicată, dar și pe unul din polițiști ținând-o de mână pe aceasta și conducând-o la mașină.

Pe acest fond, inculpata l-a mușcat pe unul dintre polițiști – partea civilă B. – cauzându-i leziuni ce au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale.

Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/6696/2014 emis la data de 04.05.2015 de către Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” confirmă susținerile părții civile și atestă că persoana vătămată B. „a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin zgâriere și posibil mușcare – posibil dentiție umană”, leziuni ce pot data din 02.08.2014, ce au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, iar din actul emis la data de 02.08.2014 de Spitalul Universitar de Urgență București – nota medicală rezultă că persoana vătămată a fost diagnosticată cu „dermabraozie față dorsală 1/3 superioară antebraț stâng și excoriație față volară o treime inferioară antebraț drept prin mușcătură de om – afirmativ agresiune fizică”.

Împrejurările comiterii faptei și vinovăția inculpatei sunt susținute de declarațiile părții civile B., ale martorilor D. și H. care au confirmat acțiunea agresivă a inculpatei în modalitatea descrisă, precum și comportamentul violent al acesteia.

În acest context probator, Înalta Curte are în vedere și declarațiile inculpatei A., chiar dacă cele relatate sunt oscilante în raport de etapa procesuală în care a înțeles să dea declarații. Astfel, dacă inițial a recunoscut faptul că l-a mușcat pe polițist, ulterior a revenit și a contestat această afirmație.

Astfel, în declarația de suspect din data de 08 iulie 2015 a declarat: imediat cei doi agenți m-au agresat, respectiv agentul mai scund m-a imobilizat, ținându-mă de mâna dreapta, iar celălalt m-a lovit cu brațul peste față, în zona nasului, moment în care l-am mușcat de braț. Ulterior, în declarația de inculpat din data de 04 decembrie 2015 a declarat: atunci polițiștii au încercat să mă mai lovească unul lovindu-mă cu brațul stâng și eu având gura deschisă s-a zgăriat în dinții mei… și atunci unul dintre polițiști, mai înalt m- lovit cu pumnul la nivelul nasului, după care eu am vrut să țip la el dar când am deschis gura, mi-a mai aplicat o lovitură, s-a lovit cu antebrațul și atunci s-a produs zgărietura. În fața instanței de fond a afirmat: precizez că afirmația din declarația din 8.07.2015 conform căreia am recunoscut că am mușcat-o pe partea vătămată am făcut-o întrucât nu știam cum să mă fac înțeleasă; de altfel ulterior am și revenit asupra acesteia.

În fața instanței de apel inculpata a declarat că: Nu l-am mușcat pe niciunul dintre cei doi polițiști de mână, nu i-am agresat, nu i-am injuriat, de altfel, nici nu puteam pentru că cei doi m-au amenințat că o să mă excludă din serviciu pentru că am furat casa lui „BB.”… nu am recunoscut nimic. A fost o interpretare greșită, am văzut în actele medicale că prezenta o mușcătură, și am crezut că s-a zgâriat în dinții mei. Nu știam ce să cred, nu aveam cum să-l zgârii. Nu îmi amintesc să-l fi zgâriat sau mușcat… Judecătorul de la instanța de fond a țipat la mine și m-a intimidat. Am fost umilită, nu am fost lăsată să spun ceea ce este de spus. Nici pe martorii propuși de mine nu i-a lăsat să declare ce aveau de spus.

Instanța de control judiciar observă că în apărarea sa inculpata A. a invocat faptul că în realitate ar fi fost lovită de către agenții de poliție, agresiune ce a determinat o stare de iresponsabilitate temporară aptă să conducă la reținerea cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 28 C. pen.

În acest context, așa cum a arătat, Înalta Curte notează că legea nu înțelege să asigure o protecție nelimitată în favoarea funcționarului, astfel că, în situația în care își depășește atribuțiile de serviciu sau le exercită abuziv, el nu se mai află în exercițiul funcțiunii și nu mai acționează în interesul autorității, astfel că nu se mai află sub protecția acordată de legiuitor. De aceea, în cazul reținerii unui comportament agresiv ori excesiv sau nejustificat al funcționarului public este exclus a se putea angaja răspunderea penală

În cauza pendinte, Înalta Curte reține că probele administrate nu relevă o acțiune agresivă, abuzivă ori excesivă a agenților de poliție aptă să conducă la o interpretare în sensul de depășire a atribuțiilor de serviciu, ci dimpotrivă aceste probe demonstrează că intervenția polițiștilor a fost justificată, desfășurată în conformitate cu legea, cu respectarea normelor generale specifice profesiei de polițist ce reglementează modul de acțiune în situațiile de conducere la sediul poliției a persoanelor a căror identitate nu a putut fi stabilită, dar și progresivă și proporțională.

Probele existente la dosarul cauzei infirmă susținerile inculpatei referitoare la existența vreunei forma de agresiune din partea agenților de poliție și dovedesc indubitabil că acesta a comis infracțiunea de ultraj asupra agentului de poliție B.

În acest context argumentativ, se are în vedere că declarațiile martorilor, respectiv V., U., Ț. și T., date în fața instanței de fond și apel (martorul Ț.) nu se coroborează cu situația de fapt și aspectele ce rezultă din materialul probator. Astfel, instanța de control judiciar găsește justificată înlăturarea acestor declarații pe considerente ce țin de caracterul subiectiv al celor relatate ce indică o susținere pro causa a diferitelor versiuni ale inculpatei, continutul unora dintre declarații fiind adesea hilar, însă, per ansamblu, relevând o lipsă evidentă de credibilitate.

Totodată, instanța de control judiciar constată că certificatul medico-legal nr. A2/4365 din 3.08.2014 – depus de către inculpată pentru dovedirea susținerii conform căreia a fost agresată – nu atestă lovirea acesteia de către agenții de poliție.

Sub acest aspect, prioritar, Înalta Curte reține că actele dosarului demonstrează că procurorul a efectuat o cercetare efectivă a faptelor așa cum au fost invocate de către inculpată, deci din perspectiva atitudinii agresive și pretins vătămătoare exercitate de către agenții statului.

În acest punct de analiză, Înalta Curte observă că pentru formularea concluziilor sale, medicul legist a avut în vedere doar fișa de observații clinice din data de 3.08.2014 – adică la o zi după ce inculpata a fost condusă la poliție, dar ignora fișa de observații din 02.08.2014 – adică cea din ziua în care inculpata a fost condusă la poliție.

Din fișa de observații din data de 03.08.2014 rezultă că inculpata a solicitat a doua zi, în dimineața zilei de 03.08.2014, ora 08.25, asistență medicală în timp ce se afla în parcarea de la Spitalul Universitar de Urgență București, iar în urma prezentării echipajului de pe ambulanță s-a constatat că aceasta prezenta contuzie – piramidă nazală, nefiind semnalate alte leziuni, iar mențiunea „agresiune” din fișa de intervenție a fost consemnată ca urmare a celor declarate de persoana consultată, iar nu ca urmare a aprecierii în urma consultului medical.

De aceea, dacă inculpata ar fi prezentat semnele de violență menționate de către medicul legist, acestea ar fi fost observate de personalul medical ce s-a prezentat la Secția 22 Poliție în data de 02.08.2014 la solicitarea polițiștilor.

Or, din declarațiile unor martori obiectivi, care nu fac parte din corpul polițiștilor, rezultă că nu au fost identificate urme de violență asupra inculpatei, ceea ce se coroborează cu cele consemnate în fișa de observații și confirmă versiunea că inculpata a avut un comportament autoagresiv.

Elocventă sub acest aspect este declarația martorului O., care a relatat: Recitind fișa, constat că am ajuns la fața locului, însă nu am putut efectua control medical întrucât persoana a refuzat acest luxcru, precum și colaborarea cu noi sau agenții de poliție, nefiind nici clar identificată la acest moment. Menționez că dacă nu am consemnat în fișa de intervenție, înseamnă că aceasta nu prezenta urme vizibile de violență, nu părea a fi suferit vreo agresiune fizică, neavând urme de sânge.

În acest context, urmare a anchetei efectiv efectuate de către procuror, acesta s-a pronunțat cu privire la plângerea inculpatei privind săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă și de cercetare abuzivă și a dispus o soluție de clasare.

Înalta Curte apreciază că nu există vreo probă cu privire la împrejurarea că inculpata ar fi fost supusă – pe timpul conduceri la secția de poliție și în timp ce a staționat în secția de poliție – la vreo agresiune, însă din examinarea probelor relevante și credibile nici nu poate ajunge la vreo concluzie care să indice când și în ce condiții s-ar fi produs leziunile constatate de către medicul legist și consemnate în actul medico-legal.

În ceea ce privește apărarea inculpatei A. conform căreia ar comis fapta fără intenție, deci fără vinovăția cerută de lege, Înalta Curte reține că, în raport cu probele cauzei, vinovăția inculpatei a fost stabilită corect la săvârșirea faptei de ultraj, existența legăturii de cauzalitate între fapta comisă și vătămarea cauzată părții civile B.

Referitor la susținerile potrivit cărora inculpata A. a fost cercetată doar pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., fără a fi cercetată și pentru infracțiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., Înalta Curte are în vedere faptul că legiuitorul, prin noua legislație a incriminat infracțiunea de ultraj fără a prevedea o pedeapsă distinctă, ci cu sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită împotriva funcționarului public, a căror limite sunt majorate corespunzător, astfel că o acuzație de ultraj implică ope legis fapta corelativă ce generează ultrajul, astfel că la stabilirea nivelului de pericol social al infracțiunii trebuie raportată la infracțiunea din care provine ultrajul ca infracțiune complexă.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că probatoriul administrat este apt să răstoarne prezumția de nevinovăție și să conducă la angajarea răspunderii penale a inculpatei A.

Probatoriul administrat a dovedit exercitarea de acte de agresiune prin mușcarea brațului părții civile, polițist aflat în exercițiul funcțiunii, astfel încât în drept, Înalta Curte reține că fapta inculpatei A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, în baza materialului probator anterior evocat, Înalta Curte constată că aceasta s-a realizat sub forma agresiunii constând în mușcarea antebrațului stâng al părții vătămate, polițist din cadrul Secției 22 Poliției, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Sub aspectul laturii subiective inculpata A. a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe, dedusă din modul de operare, respectiv din actele de executare și scopul urmărit, acela de a împiedica agenții de poliție să o conducă la sediul de poliție în vederea identificării. Modalitatea în care inculpata a acționat relevă reprezentarea clară a activității infracționale, element ce justifică reținerea vinovăției sub forma intenției directe și înlătură apărarea inculpatei conform căreia a acționat fără vinovăție ori sub imperiul unei cauze de neimputabilitate.

Având în vedere faptul că inculpata a săvârșit fapta în data de 02.08.2014, ulterior intrării în vigoare a noilor modificări legislative cu privire la codul penal, Înalta Curte constată că nu se impune analizarea legii penale mai favorabile.

Cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatei A., Înalta Curte are în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

La aprecierea gradului ridicat de pericol social al infracțiunii comise de către inculpata A., Înalta Curte nu se raportează doar la natura acesteia, ci are în vedere modalitatea desfășurării activității infracționale, precum și urmarea produsă prin săvârșirea faptelor, prin care au fost afectate relațiile sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat și funcționarilor care exercită o activitate în cadrul acestora.

În ceea ce privește circumstanțele personale, se constată că atitudinea procesuală a inculpatei s-a înscris în parametrii de negare a acțiunii ilicite și a elementelor esențiale angajării răspunderii penale.

Sub acest aspect observă că inculpata nu este la prima confruntare cu legea penală și amintește existența unei sancțiuni cu caracter administrativ pentru săvârșirea unei infracțiuni cu violență. Astfel, inculpata a fost sancționată administrativ prin ordonanța procurorului din 20 mai 2013 pentru comiterea la data de 11 octombrie 2012 a unor acte de violență împotriva unei colege, avocat în Baroul București.

În ceea ce privește circumstanțele reale, Înalta Curte se raportează la modalitatea desfășurării activității infracționale.

Corespunzător argumentelor instanței de fond, chiar dacă inculpata nu a fost de acord să presteze muncă în folosul comunității, având în vedere calitatea acesteia de avocat, nivelul său de pregătire profesională, vârsta, situația familială și socială, și Înalta Curte apreciază că pedeapsa amenzii orientată spre mediu de 200 de zile amendă reprezintă o pedeapsă justă și echilibrată, aptă să atingă rolul de resocializare al inculpatei A.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că apelul Ministerului Public cu privire la netemeinicia pedepsei raportat la gravitatea și natura infracțiunii săvârșită de inculpată, este nefondat și urmează a fi respins.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Înalta Curte reține următoarele:

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat faptul că pedeapsa stabilită este nelegală fiind situată în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, s-a precizat că inculpata a fost condamnată în baza în baza art. 257 alin. (1), (4) rap. la art. 193 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 61 alin. (1), alin. (2), alin. (4) lit. c) C. pen., la pedeapsa amenzii de 40.000 lei (200 zile amendă, suma corespunzătoare unei zile – amendă fiind de 200 lei). Conform C. pen. infracțiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, iar potrivit art. 257 alin. (4) C. pen. săvârșirea faptelor prevăzută la alin. (1) [lovirea sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.] comise asupra unui polițist aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate. În același timp, potrivit art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 180 de zile și 300 de zile amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.

Prin urmare s-a apreciat că întrucât în procesul de individualizare a pedepsei instanța a optat pentru aplicarea unei amenzi penale, ținând cont de dispozițiile art. 257 alin. (4) rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen., ar fi trebuit ca în urma majorării cu jumătate a limitei inferioare de 180 de zile amendă să aplice un minim de 270 de zile amendă și nu 200 de zile amendă.

Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a declarat că nu susține motivul de nelegalitate formulat, apreciind că pedeapsa aplicată este în limita legală și a arătat că în cazul infracțiunii de ultraj, când este vorba despre un polițist, limitele se majorează cu jumătate. Această jumătate trebuie raportată la limitele închisorii pentru că în funcție de limita maximă a pedepsei închisorii se stabilește cuantumul amenzii potrivit disp. art. 61 C. pen. Adică, având în vedere că la bază infracțiunea prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. era pedepsită de la 6 luni la 5 ani, prin majorarea cu o jumătate, se verifică practic limitele de la 9 luni la 7 ani și 6 luni. Adică, în funcție de limita de 7 ani și 6 luni se poate verifica care text din disp. art. 61 C. pen. îi corespunde. Acesta este același care ar fi fost și în situația în care am fi avut doar art. 193 alin. (2) C. pen., respectiv cel de la alin. (2) lit. c) din art. 61 C. pen. care sancționează între 180 și 300 zile amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. A arătat că numai atunci când se raportează la limitele pedepsei închisorii se aplică majorarea, pentru a se afla care este cuantumul sau textul corespunzător al pedepsei amenzii.

Punctul de vedere exprimat de către Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor, este cel care corespunde interpretării corecte a chestiunii de drept referitoare la limitele pedepsei amenzii în cazul infracțiunii de ultraj.

Astfel, potrivit art. 61 C. pen.: (1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.

(3) Instanța stabilește numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.

(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:

a) 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;

b) 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

c) 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.

(5) Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.

(6) Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) și alin. (5).

Totodată, dispozițiile art. 257 alin. (1) și (4) C. pen. prevăd că: (1) Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Rezultă așadar că limitele speciale ale zilelor amendă se raportează la pedeapsa pentru săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina inculpatei. În acest sens, art. 193 alin. (2) C. pen. la care se raportează infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. prevede o pedeapsă cuprinsă între 6 luni și 5 ani închisoare. Astfel, se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen., fiind necesară stabilirea unei pedepse cuprinsă între 180 și 300 de zile amendă. În egală măsură, alin. (4) al art. 257 C. pen. prevede majorarea cu jumătate a limitelor pedepsei pentru infracțiunea săvârșită.

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că această majorare a limitelor pedepsei se referă numai la limitele pedepsei închisorii, dar nu și în cazul pedepsei amenzii.

În cazul amenzii, majorarea limitelor se realizează numai pentru verificarea limitelor speciale ale zilelor amendă în raport de dispozițiile art. 61 alin. (4) C. pen.. Astfel, se constată că majorarea cu jumătate a limitelor pedepsei stabilite pentru infracțiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. conduce la posibilitatea aplicării unei pedepse cuprinsă între 9 luni și 7 ani și 6 luni închisoare. Instanța de control judiciar constată că la aceste limite de pedeapsă se poate raporta aplicarea zilelor amendă fiind incidente dispozițiile art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte de Casația și Justiție va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 129/F din 07 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.”

Dacă știți cine este avocata, scrieți-ne în privat!

Comments

comentarii