Ce text de revoltă a scris o tânără judecătoare de la o micuță judecătorie! Ce palmă dată politicienilor!

”E greu să scrii, în astfel de zile. Dar mai greu e să taci. Pentru că atunci când lucrezi cu adevărul, ce nu spui, te macină. Ce nu recunoști, te rupe pe dinăuntru.

Și pentru că, înainte de a fi o putere în stat, justiția e formată din oameni. Din oameni care, zi de zi, duc în spate povești dureroase, nedreptăți, traume și tot ce e mai greu de dus din firea umană.

Noi nu lucrăm cu partea luminoasă a oamenilor. Lucrăm cu trădarea. Cu ruina unor familii. Cu moarte. Cu răzbunare. Cu ură. Lucrăm cu realitatea crudă, nefiltrată, care vine la pachet cu minciună, manipulare, cuvinte tăioase și uneori, cu tăceri care îți sfâșie inima.

E multă durere în spatele fiecărui dosar. Și totuși, trebuie să o cuprinzi cu mintea limpede. Trebuie să decizi cu luciditate — nu cu inima oarbă, dar nici cu mintea goală. Asta înseamnă imparțialitate. Asta înseamnă justiție.

Dar ca să poți fi imparțial, trebuie să rămâi întreg. Și aici intervine adevărata problemă. Pentru că, în ultimii ani, justiția a fost împinsă într-un dezechilibru periculos. Schema de personal e subdimensionată. Dosarele se înmulțesc, dar oamenii se împuținează. Standardele cresc, dar timpul rămâne același — sau mai puțin. Se cere performanță, dar nu se oferă nici spațiu, nici resursă, nici protecție.

Ajungi să lucrezi până la epuizare. Ajungi să intri în burnout tot la șase luni. Ajungi să nu mai știi dacă îți tremură mâinile de oboseală sau de frică. Frica de a nu greși. Frica de a nu fi acolo 100%. Frica de a nu te prăbuși. Sau de a o face și să nu observe nimeni.

În tot acest timp, politicul lovește constant în justiție. Nu pentru că nu funcționează, ci pentru că e singura putere care nu joacă după regulile lor. În magistratură nu se intră cu pile. Nu cu rude. Nu cu funcții inventate. Se intră cu muncă. Cu examene. Cu renunțări. Și poate tocmai asta deranjează. Că nu pot controla justiția — și atunci o decredibilizează. Prin presă. Prin mesaje populiste. Prin manipulare.

Ajungi să te scuzi pentru salariul tău, deși e unul justificat pentru responsabilitatea uriașă. Ani la rând s-a lucrat la imaginea „magistratului nesimțit”. Și când ți se repetă suficient de mult, ajungi să o crezi. Se numește rușinare colectivă. E o formă de control. E o manipulare. Și funcționează.

Iar în timp ce politicienii își inventează posturi pentru ai lor — rude, apropiați, oameni de partid — și adaugă sinecuri sau privilegii fără măsură, noi muncim pe bune, într-un sistem care, încet, ne stoarce și ne frânge. Și nimeni nu întreabă cum e să lucrezi cu ceea ce doare. Nimeni nu vede. Doar se cere. Se cere mai mult. Mai repede. Mai ieftin. Mai tăcut.

Poate e momentul ca sistemul să-și recunoască boala: burnout sistemic. Pentru că nu e normal ca într-un an să pierdem mai mulți colegi care au ales să plece definitiv.

Nu e normal ca singura întrebare tăcută care bântuie pe culoarele instanțelor să fie: „Cât mai pot duce?”

Știu, am obligația de rezervă. Știu că ar trebui să fiu echilibrată în tot ce spun. Dar când e în joc independența justiției și echilibrul între puteri, când o întreagă profesie e forjată până la limită, când tragediile devin parte din decor — nu pot să tac.

Justiția trăiește de ani de zile într-o relație toxică, aproape patologică, cu celelalte două puteri ale statului. Politicul – în postura unui narcisist clasic – promite, dar nu oferă, cere, dar nu sprijină, rușinează, dar nu își asumă. Vrea o justiție loială și tăcută, dar lipsită de putere reală. O trage la răspundere, dar nu o apără. O sufocă sub presiuni și apoi se miră că cedează. Asta nu e colaborare instituțională. E abuz de putere, mascat în reformă. Iar justiția nu mai poate respira.”