Curtea Constituțională a motivat Decizia nr.176 din 24 martie 2022, prin care s-a declarat neconstituțională o prevedere din Codul vamal, și urmează să fie publicată în Monitorul Oficial.
Dispoziția declarată neconstituțională – Art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006: „Sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit alin.(1) colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.”
Extras din motivare:
”25. Curtea reține, de asemenea, că art.270 alin.(1) din Codul vamal al României, care reglementează infracțiunea de contrabandă simplă, constând în introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, nu prevede în conținutul său o limită sau un prag valoric al bunurilor ori mărfurilor de la care fapta să constituie infracțiune, totodată, incriminarea menționată neavând corespondent în art.651-653 din capitolul X – „Contravenții vamale” al Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.707 din 7 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.520 din 15 iunie 2006, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, fapta incriminată prin textul de lege precizat constituie infracțiune indiferent de valoarea bunurilor ori mărfurilor introduse în sau scoase din țară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. Curtea constată însă că art.270 alin.(2) din Codul vamal al României stabilește, la lit.a), două praguri valorice atunci când fapta este săvârșită prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, respectiv un prag valoric ce depășește suma de 20.000 lei și un altul mai mare de 40.000 lei, după cum bunurile/mărfurile sunt sau nu purtătoare de accize. Ceea ce se situează sub pragurile valorice menționate constituie contravenție, prevăzută la art.653 alin.(1) lit.a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, cu referire la alin.(2) al art.653 din regulament când fapta privește produse accizabile. Totodată, Curtea constată că, în ceea ce privește incriminarea de la alin.(2) lit.b) al art.270 din Codul vamal al României, legiuitorul stabilește condiția ca fapta de sustragere de la controlul vamal a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mică de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri, să se săvârșească de două ori în decursul unui an. Ambele variante normative ale infracţiunii de contrabandă – introducerea în sau scoaterea din ţară a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri stabilite pentru control vamal, respectiv prin locurile stabilite pentru controlul vamal – corespund noţiunii de „introducere ilegală a mărfurilor”, explicitată prin Hotărârea din 29 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza (C-230/08) Dansk Transport og Logistik împotriva Skatteministeriet, ca situaţie în care bunurile sau mărfurile au fost ilegal introduse pe teritoriul vamal al Comunităţii. Contextul legislativ național, menționat anterior, relevă însă că fapte similare, constând în sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un regim vamal, pot constitui, după caz, infracţiunea de contrabandă sau contravenţie, în funcţie de valoarea bunurilor/mărfurilor sau de frecvenţa faptelor într-un anumit interval de timp.
26. Din perspectiva instituirii unor limite valorice/temporale, similare celor anterior menționate, Curtea constată că, în conținutul normei cuprinse în alin.(3) al art.270 din Codul vamal al României, legiuitorul nu a mai prevăzut astfel de praguri, însă limitele de pedeapsă le-a stabilit făcând trimitere la alin.(1) al aceluiași articol – închisoarea de la 2 la 7 ani. În context, Curtea reține că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr.32 din 11 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.62 din 28 ianuarie 2016, prin care a stabilit că „noţiunea de «contrabandă» utilizată de legiuitor în dispoziţiile art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al României nu echivalează cu infracţiunea de contrabandă prevăzută în art.270 alin.(1) şi art.270 alin.(2) din aceeaşi lege, cu toate elementele constitutive ale acesteia”. Instanţa supremă a statuat că „noţiunea de «contrabandă» utilizată de legiuitor în dispoziţiile art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al României, în sintagma «cunoscând că acestea provin din contrabandă», priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal”.
27. Curtea reține însă că, deși noţiunea de „contrabandă” utilizată de legiuitor la art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006 nu echivalează cu infracţiunea de contrabandă prevăzută la art.270 alin.(1) şi alin.(2) lit.a), b) și c) din aceeaşi lege, cu toate elementele constitutive ale acesteia, bunurile/mărfurile, obiect al infracțiunii prevăzute la alin.(3), pot proveni din/pot fi destinate faptelor săvârșite conform alin.(1) al art.270 din Codul vamal al României sau pot proveni din/pot fi destinate faptelor săvârșite conform alin.(2) lit.a), b) și c) ale aceluiași articol. De asemenea, Curtea constată că fapta prevăzută la alin.(3) al art.270 din Codul vamal al României, în lipsa unor praguri valorice, constituie întotdeauna infracțiune, însă faptele din care provin/cărora le sunt destinate aceste bunuri nu constituie întotdeauna infracțiune, faptele de la art.270 alin.(2) lit.a) din Codul vamal al României constituie infracțiune numai când valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal este mai mare de 20.0000 lei, respectiv 40.000 lei, iar faptele incriminate la lit.b) a alin.(2) al art.270 din același act normativ sunt condiționate de săvârșirea lor de două ori în decursul unui an. În aceste condiții, Curtea constată că, deși fapta săvârșită în condițiile alin.(3) al art.270 din Codul vamal al României constituie o infracțiune derivată, corelativă și, cu privire la majoritatea operațiunilor/acțiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective, o infracțiune subsecventă, aceasta constituie întotdeauna infracțiune indiferent de valoarea în vamă a bunurilor/mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, deși – în ipoteza introducerii în țară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal – fapta din care provin bunurile, datorită valorii acestora, poate fi contravenție.
28. Curtea admite că faptele prevăzute la art.270 alin.(3) din Codul vamal al României, constând în colectarea, deţinerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia, deși sunt asimilate infracțiunii de contrabandă, prezintă pericol social, întrucât, prin săvârșirea acestora, bunurile/mărfurile menționate ajung la consumator, fiind mai greu de identificat și de recuperat.
29. În context, Curtea reține că infracțiunea reglementată la art.270 alin.(3) din Codul vamal al României este, prin elementul său material, o infracțiune de tăinuire, care privește bunuri de un anumit specific, respectiv bunuri ce provin din contrabandă, a căror deținere, depozitare, colectare etc. afectează bugetul consolidat al statului. De altfel, Curtea reține că, anterior introducerii în Codul vamal al României a incriminării prevăzute la art.270 alin.(3), acţiunile/operaţiunile prevăzute de această dispoziţie legală, în lipsa unui text special, au fost încadrate de către instanțe ca infracţiune de tăinuire (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.2743 din 11 septembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală). Și ulterior adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.54/2010, infracțiunea reglementată la art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006 a fost caracterizată în jurisprudenţă ca „formă de tăinuire a bunurilor provenind din contrabandă, având aceleaşi cerinţe referitoare la obiectul juridic cu cele de la infracţiunea de contrabandă” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.17 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 16 ianuarie 2014), reținându-se, totodată că „în cazul infracţiunii de contrabandă, sunt asimilate autoratului unele forme ale participaţiei penale, iar pe de altă parte, infracţiunea de tăinuire este absorbită în infracţiunea de contrabandă” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.11 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.381 din 2 iunie 2015). Or, în Codul penal din 1969, legiuitorul penal a prevăzut pedepse cu închisoarea, cuprinse între 3 luni și 7 ani, pentru infracțiunea de tăinuire (art.221), „fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit”, și aceleași limite de pedeapsă atunci când a incriminat favorizarea infractorului (art.264), fără ca pedeapsa aplicată favorizatorului să poată fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Codul penal în vigoare prevede că infracțiunea de tăinuire se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă, iar „pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșita de autor” (art.270), aceleași limite de pedeapsă fiind reglementate și la infracțiunea de favorizarea făptuitorului (art.269), iar „pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor”.
30. În condițiile în care infracțiunea prevăzută la alin.(3) al art.270 din Codul vamal al României este, cu privire la majoritatea operațiunilor/acțiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective, o infracțiune subsecventă, Curtea reține că, similar infracțiunilor derivate precum tăinuirea, favorizarea infractorului, aceasta împrumută din caracterul faptelor din care provine bunul sau produsul ori folosul infracțiunii. Curtea reține însă că, împrumutând din caracterul acestor din urmă fapte, infracțiunea derivată împrumută și din pericolul social generic al acestora, dar niciodată la un nivel superior celui corespunzător faptei principale. Cu toate că limitele de pedeapsă stabilite pentru infracțiunea de contrabandă asimilată sunt la nivelul celor prevăzute pentru infracțiunile reglementate la art.270 alin.(1) și (2) din Codul vamal al României, aspect care, în mod aparent, atribuie un pericol social generic egal faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunilor menționate anterior, Curtea constată că neinstituirea unui prag valoric/temporal cât privește faptele asimilate contrabandei atribuie acestora din urmă un pericol social generic mai mare. Or, Curtea subliniază că pericolul social al faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii asimilate contrabandei nu poate fi mai mare decât cel al faptelor din care provin bunurile/mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal. Infracțiunea prevăzută în alin.(3) al articolului menționat este asimilată infracțiunii de contrabandă, nu este o infracțiune propriu-zisă de contrabandă și, fiind corelativă infracțiunilor de contrabandă din care provin bunurile, derivată din acestea, nu poate avea un pericol social mai mare decât al infracțiunilor principale.
31. Curtea reamintește, de asemenea, că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea a observat, în jurisprudența sa, că acesta provine din limba latină – „ultima” provine din latinul „ultimus”, însemnând „ultimul”, iar „ratio” în limba latină are semnificaţia de „procedeu”, „metodă”, „plan”. Astfel, ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a apreciat că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (Decizia nr.405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.517 din 8 iulie 2016, paragrafele 68 și 69).
32. În aceste condiții, Curtea constată că dispozițiile art.270 alin.(3) din Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al României – prin faptul că nu reglementează un prag valoric/temporal cât privește faptele asimilate contrabandei și prin nesocotirea principiului ultima ratio în materie penală, aduc atingere principiului constituţional al statului de drept, consacrat în art.1 alin.(3) din Legea fundamentală. O altă instanță constituțională a statuat, într-o speță similară, că principiul constituţional al statului de drept este încălcat în cazul în care răspunderea juridică a fost stabilită în lege pentru o faptă care nu este periculoasă pentru societate şi, prin urmare, nu trebuie sancţionată, respectiv o sancţiune strictă (răspunderea juridică) a fost stabilită în lege pentru o faptă care este contrară legii şi a cărei sancţiune sau pedeapsă impusă celui care a săvârşit-o este în mod evident prea mare, disproporţionată, inadecvată cu încălcarea comisă şi, prin urmare, injustă (Decizia din 10 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea Constituţională a Lituaniei în Cazul nr.01/04). Or, în ipoteza infracțiunii de contrabandă în forma asimilată, având în vedere că fapta săvârșită în condițiile alin.(3) este o infracțiune asimilată, derivată, corelativă și, cu privire la majoritatea acțiunilor/operațiunilor ce constituie elementul material al infracțiunii, este o infracțiune subsecventă infracțiunilor prevăzute la art.270 alin.(1) și (2) lit.a), b) și c) din Codul vamal al României, reglementarea unor limite valorice similare celor stabilite în conținutul acestor din urmă texte de lege este necesară pentru o justă individualizare a pedepsei.”