Scris ca un mesaj pentru colegii din TZA (societatea de avocatură Țuca Zbârcea și Asociații – n.red), textul postat de avocatul Dan Cristea dezvăluie prin ce au trecut colegii lui Robert Roșu cât acesta a fost închis și cum au stat unul lângă altul până la victorie.
“În primăvara acestui an, după un protest pentru Robert, mi-a rămas puternic în minte imaginea unei fermități neclintite cu care veneau mulți avocați tineri de la noi pe ploaie, stând fără umbrelă, cu mesaje de sprijin, cu un gând pentru Robert. Am scris atunci un text pentru ei, despre un anume spirit care e propriu TZA (și e cunoscut în piață), despre anumite valori care ne unesc peste toate și care nu se mai pot rupe.
Așa cum mă așteptăm, la scurt timp reacțiile negative binevoitoare din afara bulei nu au întârziat să apară: eram obedient, servil, încercam deci să mă pun bine cu șefii, făceam reclamă TZA chiar și într-o situație dramatică, sau – cea mai bună de departe – dacă aveam ceva laudă de spus, de ce nu o făceam intern? Paranteză, ultima dintre ele merită un studiu sociologic în sine, îmi pare aproape o esență a țării – doar înjurăturile merită publicate extern, dacă e de bine, nu trebuie să aflăm nenicule!
Nu foarte impresionat de astfel de insulte – after all, mai puțin dramatice decât obișnuitele “pesedist”, “hoț” sau “frate al hoților” – mi-am promis ca atunci când acest coșmar se termină, să scriu textul de mai jos pentru colegii mei din TZA.
Vedeți, chiar dacă infinit-incomparabil mai mică decât cea a lui Robert și a familiei sale, eu știu bine că toți acești oameni au trecut printr-o puternică suferință. 341 de zile a stat Robert degeaba în închisoare, aproape că n-a fost zi (inclusiv sâmbătă-duminică) în care să nu aibă 3 grefe, pentru că n-a putut nimeni din TZA accepta să simtă vreun moment că e singur. 341 de zile salutul la ordinea zilei era “Cum e?”, mereu “Cum e?”, cum se simte, s-a întamplat ceva?, sigur nu s-a întamplat ceva?, ce a spus?, ce făcea?. Fiecare a dus ce simțea el că poate fi relevant, de la spețe CEDO (multe, atât de multe relevante pentru abuzuri) până la colaje cu poze, sau știri, sau jurisprudență, sau postări pe Facebook, sau idei scrise, sau pur și simplu scrisori personale, ceva, orice, doar poate-poate ajută.
Vineri de vineri seara, la început de weekend cum ar veni, vedeai femei frumoase (da, avem multe, aia e) plânse toate, fuseseră “la grefă” și nu se plângea de față cu el că e acolo, cu ce îl ajuta asta?, plângeai la birou, unde întrebai a mia oară “de ce? Ce-a făcut?” și, evident, nu știa nimeni să răspundă. Oameni încruntați, îmbătrâniți, real îmbătrâniți – nu e figură de stil – calculând termene, cereri, când s-o motiva odată?, de ce nu se motivează? etc. Asta în timp ce fiecare dintre ei duceau proiecte și dosare grele, complicate, care presupuneau oricum nopți la birou, cum e în avocatura pe care o cunoaște toată lumea.
Nu scriu aceste rânduri pentru a le ridica statui, or fi având fiecare defecte și defecte, nu îmi pasă. Scriu pentru a depune mărturie că aceștia sunt oamenii care NU au plecat, care NU au uitat să își pună o banderolă albă la robă, care NU au zis “problema lor, frate, ce treabă am eu?”, nici “nu pot azi, am treabă”. Care au înțeles că și atunci când nu ai pe moment soluții, mai important e să rămâi alături.
Oameni prinși în tranșeele unei lupte absurde, pe care nu și-au dorit-o, dar pe care nu au abandonat-o strict în numele – ce învechit sună! – dreptății.
Și atunci, la ieșirea din tranșee, scriu pentru ca ei să știe că, indiferent unde viața asta ne/îi va duce, vom avea mereu că am stat unul lângă altul atunci când nedreptatea ne-a izbit cel mai rău. Am fost, deci, brothers in arms.“
Comments
