Sentință de înlocuire a amenzii pentru nepurtarea măștii, desființată pentru că “prima instanță s-a pronunțat asupra unor chestiuni nesolicitate”

Instanța de apel consideră că ”evaluarea proprie efectuată de prima instanță asupra posibilității de transmitere a virusului de către reclamantul ce nu a purtat masca de protecție nu are niciun fundament probator”

Prin procesul-verbal de contravenție din 02.01.2021, reclamantul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 500 lei reținându-se în sarcina sa că a circulat în calitate de pieton pe o stradă din municipiul Motru, fără să poarte masca de protecție.

Prin sentința nr. 987/02 iunie 2021 pronunțată de Judecătoria Motru , a fost admisă în parte plângerea contravențională formulată de reclamant și a fost înlocuită sancțiunea amenzii în cuantum de 500 lei  cu „Avertisment”.

Poliția a atacat cu apel sentința, iar Tribunalul Gorj i-a dat dreptate, motivând astfel:

”Potrivit art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, ”Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.”

De asemenea, potrivit art. 47 din același act normativ, ”Dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz.”

Așadar, dacă prin norma specială reprezentată de dispozițiile art. 34 alin. 1 sunt stabilite limitele de competență funcțională ale instanței învestită cu plângerea contravențională, prin normele Codului de procedură civilă sunt stabilite limitele procedurale între care se va soluționa fiecare cauză în parte.

Pe cale de consecință, în cauza dedusă judecății sunt aplicabile și dispozițiile art. 9 alin. 2 C.pr.civ. și art. 397 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ. care reglementează principiul disponibilității în procesul civil.

Astfel, conform art. 9 alin. 2 C.pr.civ. ”Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar conform art. 397 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ. instanța ”…nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut…”.

Totodată, conform art. 22 alin. 6 C.pr.civ. ”Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii…”.

Așadar, instanța de judecată este limitată, în ceea ce privește obiectul cauzei, la ceea ce reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau prin cererile adiționale, fiind interzisă acordarea unor pretenții nesolicitate.

Aplicând aceste reguli la cauza dedusă judecății instanța de apel constată că în mod fondat apelantul a invocat că prima instanță s-a pronunțat asupra unor chestiuni nesolicitate.

Astfel, prin plângerea contravențională reclamantul a solicitat anularea procesului verbal determinat de incidența unor cauze de nulitate.

Înlăturând criticile de nulitate invocate și constatând legalitatea procesului-verbal, prima instanță a procedat la schimbarea sancțiunii amenzii aplicate cu sancțiunea avertismentului, pentru considerente de reindividualizare și prin aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, deși reclamantul nu a criticat modul de individualizare a sancțiunii amenzii și nici nu a solicitat aplicarea sancțiunii avertismentului, consecutiv nepropunând vreo probă sub acest aspect și nemotivând în fapt și în drept plângerea în acest sens.

Împrejurarea că prin dispozițiile art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 se conferă instanței de judecată competența de a verifica legalitatea sancțiunii aplicate nu înseamnă că o astfel de verificare se face în afara limitelor procedurale impuse prin dispozițiile din Codul de procedură civilă.

În concluzie, cum prin sentința apelată prima instanță s-a pronunțat în afara învestirii sale, tribunalul constată nelegalitatea acestei sentințe.

Totodată, instanța de apel constată netemeinicia sentinței în raport de faptul că starea de fapt reținută, adică deplasarea intimatului reclamant pe o stradă neaglomerată, nu este dovedită prin nicio probă administrată în cauză.

Totodată, evaluarea proprie efectuată de prima instanță asupra posibilității de transmitere a virusului de către reclamantul ce nu a purtat masca de protecție nu are niciun fundament probator, iar din considerentele sentinței nu rezultă pe ce s-a întemeiat o astfel de concluzie.

Pe cale de consecință, aprecierea primei instanțe în sensul că sancțiunea amenzii nu corespunde gradului de pericol social al faptei este neîntemeiat, apelul urmând a fi admis, iar sentința schimbată în condițiile art. 480 alin. 2 C.pr.civ.;”

Comments

comentarii