CEDO- încălcarea libertății de exprimare a unui președinte de asociație de magistrați care a criticat CSM și Guvernul

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat recent încălcarea Articolului 10 din Convenție în cazul judecătoarei Miroslava Stefanova Todorova, președintele Uniunii Judecătorilor din Bulgaria, care a fost exclusă din magistratură după ce a criticat Guvernul și CSM-ul. Curtea Supremă din Bulgaria a anulat hotărârea de excludere emisă de CSM. Ceva asemănător era să pățească și unele judecătoare active pe Facebook din România, precum Stoicescu și Lupea. În hotărârea CEDO privind judecătoarea bulgară este citată și hotărârea Kovesi c. României.

Extrasul din Hotărârea CEDO cu privire la încălcare articolului 10 din Convenție:

”Curtea a observat că motivele invocate de CSM, apoi de Curtea Supremă Administrativă, pentru a justifica sancțiunile disciplinare aplicate reclamantei s-au referit la nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor sale profesionale, în special întârzieri în redactarea motivărilor într-un anumit număr de cazuri.

Cu toate acestea, Curtea consideră necesar să reamintească contextul în care a avut loc procedura disciplinară în cauză și succesiunea anumitor evenimente. Ea reține, de la început, că, de la alegerea sa ca președinte al UJB în octombrie 2009, reclamanta a vorbit în nenumărate rânduri în mass-media pentru a prezenta poziția asociației sale profesionale cu privire la acțiunea CSM și politica guvernamentală. În special, a criticat dur lipsa de transparență a procedurilor de numire de către CSM a mai multor președinți de instanță, precum și presupusele presiuni ale puterii executive asupra justiției, și în special anumite declarații ale ministrului de interne către mass-media.

Chiar dacă verificările efectuate de Inspecția CSM nu au vizat doar reclamanta, ci toți judecătorii Secției Penale a Tribunalului Sofia și că au vizat respectarea termenelor procedurale, Curtea a reținut mai multe elemente sugerând că procedurile disciplinare și sancțiunile aplicate persoanei în cauză nu au fost străine de funcția ei deținută de președinte al UJB.

Din declarațiile făcute în presă de inspectorul general al CSM reiese că controlul secțiie penale efectuat în iunie 2011, care a dat naștere primei proceduri disciplinare împotriva reclamantului, a fost un răspuns la critica emanată de magistrați, în primul rând organizația prezidată de reclamantă, împotriva numirii noului președinte al tribunalului: „(…) acest raport [împotriva VY] provine în mod clar de la un membru al organizației judiciare”. Aceste declarații arată, de asemenea, că acest control ar fi intimidat magistrații care ar fi vrut să formuleze critici: „Respect conștiința trezită și curajoasă a tuturor magistraților. (…) Dar contribuabilul îi plătește în primul rând pentru a pronunța hotărâri, iar aceștia pot da declarații (…) în afara timpului lor de lucru”

În general, opiniile critice exprimate de UJB și alte organizații par să fi provocat o reacție din partea CSM și a Guvernului. Ministrul de Interne a făcut atacuri personale împotriva reclamantei . În ceea ce privește reacția CSM, aceasta a fost descrisă de Curtea Supremă Administrativă în hotărârea sa din 1 iulie 2014, pronunțând asupra recursului reclamantulei, în următorii termeni: „UJB și alte organizații neguvernamentale ( …), prin intermediul a numeroase declarații critice, au început să exercite presiuni asupra CSM (…). Din păcate, CSM a văzut această presiune ca pe un fel de război, mai ales în urma solicitărilor de demisie a membrilor săi”.

Curtea a mai menționat că CSM a demonstrat o severitate deosebită față de reclamantă, impunându-i sancțiunea cea mai gravă de revocare din sistemul judiciar, o sancțiune care a fost ulterior considerată disproporționată de către instanța administrativă și, în consecință, anulată.

În lumina acestor observații și ținând seama de evenimentele în ansamblu și de modul în care acestea au fost legate, Curtea consideră că există unele dovezi ale existenței unei legături de cauzalitate între exercitarea de către reclamantă a libertatății de exprimare și sancțiunile disciplinare impuse de CSM (Baka, citată mai sus, § 148). Această impresie este coroborată și de documentele depuse de reclamantă, precum articolele publicate în presa bulgară și textele adoptate de instituții internaționale care arată percepția că o astfel de legătură a existat.

Curtea ia act de argumentul Guvernului potrivit căruia procedura intentată împotriva reclamantei a făcut parte din măsurile luate de autoritățile bulgare pentru a se asigura că termenele procedurale au fost respectate și, astfel, pentru a îmbunătăți buna funcționare a justiției. Consideră însă, având în vedere contextul existent în cauză, lanțul evenimentelor și gravitatea sancțiunii impuse de CSM, că aceste măsuri au fost legate și de poziția publică luată de persoana în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că aceste sancțiuni au constituit o ingerință în exercitarea de către reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției. Prin urmare, rămâne de verificat dacă această ingerință a fost justificată în temeiul cei de-l doilea paragraf al acestei dispoziții.

Cu privire la justificarea ingerinței

Pentru a fi în conformitate cu articolul 10 din Convenție, orice ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”, să vizeze unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la articolul 10 § 2 și să fie „necesară într-o societate democratică” pentru realizarea acestor obiective.

„Prevederea legii”

Curtea reține că procedurile disciplinare, neregulile constatate și pedepsele aplicate reclamantei au fost întemeiate pe dispozițiile relevante ale Legii cu privire la justiție  și că conformitatea lor cu această lege a fost confirmată de către Curtea Supremă Administrativă în contextul recursurilor formulate de persoana în cauză. Ea consideră că măsurile atacate au fost, prin urmare, „prevăzute de lege” în sensul articolului 10 § 2.

Scopul legitim

Curtea a menționat mai sus, în concluzie, că a existat o ingerință, că procedura disciplinară și sancțiunile impuse reclamantei ar fi putut fi consecința exercitării de către acesta din urmă a dreptului său la libertate. Această constatare este de natură să ridice semne de întrebare cu privire la legitimitatea scopurilor urmărite de măsurile atacate (a se vedea Baka, citată mai sus, § 156). Curtea observă, totuși, că măsurile în cauză, în măsura în care au avut și scopul de a sancționa reclamanta pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale sub forma unor întârzieri îndelungate acumulate în prelucrarea dosarelor sale – întârzieri de natură să conducă la încetarea procesului penal pe bază de prescripție – a urmărit și obiectivul legitim de asigurare a bunei funcționări a justiției penale în vederea „garantării autorității (…) a justiției” și a asigurării prevenirii criminalității, care se numără printre scopurile acestei prevederi. Prin urmare,  acceptă faptul că măsurile atacate urmăreau un scop legitim în sensul articolului 10 § 2 al Convenției.

(…)

Un alt principiu subliniat constant în jurisprudența Curții este că articolul 10 § 2 din Convenție lasă puțin loc pentru restricții ale libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau în chestiuni de interes general (a se vedea, printre altele, Perinçek împotriva Elveției [ GC], nr.27510/08, § 197, CEDO 2015 (extrase)). Prin urmare, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care merge mână în mână cu o marjă restrânsă de apreciere a autorităților, va fi în mod normal acordat atunci când comentariile făcute se referă la o chestiune de interes general, ceea ce este cazul, în special , pentru observații referitoare la funcționarea sistemului judiciar (Roland Dumas împotriva Franței, nr. 34875/07, § 43, 15 iulie 2010, Morice împotriva Franței [GC], nr. 29369/10, § 125, CEDO 2015, și Baka , citat mai sus, § 159).

Natura și severitatea sancțiunilor aplicate sunt, de asemenea, factori care trebuie luate în considerare la aprecierea proporționalității ingerinței. Într-adevăr, ingerința în libertatea de exprimare riscă să aibă un efect disuasiv asupra exercitării acestei libertăți (Guja, citată mai sus, § 95, Morice, citată mai sus, § 127, și Baka, citată mai sus, § 160).

La aprecierea justificării unei măsuri atacate, trebuie să se țină seama, de asemenea, că caracterul echitabil al procedurii și garanțiile procedurale oferite reclamantei sunt elemente care trebuie luate în considerare la aprecierea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertatea de exprimare garantată de articolul 10 (a se vedea, mutatis mutandis, Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, §§ 47-48, Seria A nr. 236, Association Ekin împotriva Franței, nr.39288 / 98, § 61, CEDO 2001-VIII, Kyprianou împotriva Ciprului [GC], nr 73797/01, §§ 171 și 181, CEDO 2005-XIII, Koudechkina, citată mai sus, § 83, și Morice, citată mai sus, § 155). Curtea a spus deja că absența controlului judiciar efectiv ar putea justifica o constatare a încălcării articolului 10 (a se vedea, în special, Lombardi Vallauri împotriva Italiei, nr. 39128/05, §§ 45-56, 20 octombrie 2009). Într-adevăr, după cum s-a afirmat anterior în contextul acestui articol, „[a] calitatea examinării judiciare (…) a necesității măsurii (…) are o importanță deosebită în acest sens. inclusiv în ceea ce privește aplicarea marjei de apreciere relevante ”(Animal Defenders International împotriva Regatului Unit [GC], nr. 48876/08, § 108, CEDO 2013, și Baka, citată mai sus, § 161).

În ceea ce privește mai ales dreptul la libertatea de exprimare al judecătorilor, Curtea a subliniat că, în special având în vedere importanța tot mai mare acordată separării puterilor și nevoia de a păstra independența justiției, trebuie să examineze cu atenție orice ingerință. cu exercitarea de către un judecător a libertății sale de exprimare (Harabin, citată mai sus; vezi și Wille, citată mai sus, § 64 și Baka, citată mai sus, § 165). În plus, întrebările referitoare la funcționarea justiției sunt de interes general; cu toate acestea, dezbaterile pe probleme de interes general se bucură, în general, de un nivel ridicat de protecție în temeiul articolului 10 (Koudechkina, citată mai sus, § 86, și Morice, citată mai sus, § 128). Chiar dacă o chestiune discutabilă are implicații politice, acest fapt simplu nu este în sine suficient pentru a împiedica un judecător să facă o declarație cu privire la această chestiune (Wille, supra, § 67).

Curtea reamintește că a concluzionat mai sus că procedurile disciplinare inițiate împotriva reclamantei și sancțiunile aplicate acesteia în acest context au fost suficient de legate de pozițiile sale exprimate public pentru a fi considerate ca ingerință a autorităților publice în exercitarea de către reclamantă a dreptului la libertatea de exprimare. Având în vedere împrejurările prezentei cauze, pentru a aprecia dacă această ingerință poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”, Curtea va acorda o importanță deosebită funcțiilor ocupate de reclamant, naturii pozițiilor exprimate. de către ea și de contextul în care s-au aflat, precum și de gravitatea pedepselor aplicate și de garanțiile procedurale de care a beneficiat reclamanta.

Curtea observă de la bun început că reclamanta era președintele principalei asociații profesionale de judecători din Bulgaria. Ca atare, rolul și datoria sa a constat în primul rând în apărarea intereselor profesionale ale membrilor organizației, în special prin exprimarea publică a opiniilor privind funcționarea sistemului judiciar, necesitatea reformării acestuia sau imperativul păstrării acestuia. sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Eminağaoğlu împotriva Turciei, nr.76521 / 12, § 134, 9 martie 2021, și Kövesi, citată mai sus, § 205).

În această calitate, reclamantul și-a exprimat adesea poziții critice cu privire la gestionarea de către CSM și guvern a organizației de justiție, întrebări care, fără îndoială, intră în interesul general (a se vedea, mutatis mutandis, Baka, citată mai sus, § 171, și Koudechkina, citată mai sus, §§ 86 și 94). Declarațiile sale s-au înscris, de altfel, într-o amplă dezbatere publică, în curs de desfășurare la momentul faptelor, privind reforma sistemului judiciar și, mai general, eficiența și independența justiției (paragrafele 6-15 și 34-35 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că pozițiile reclamantei s-au înscris în mod clar într-o dezbatere pe chestiuni de interes general, la care a participat în calitatea sa de președinte al principalei asociații profesionale a judecătorilor din țară. Rezultă că libertatea sa de exprimare ar trebui să se bucure de un nivel ridicat de protecție și că orice ingerință în exercitarea acestei libertăți ar trebui să facă obiectul unui control strict, care merge mână în mână cu o marjă de evaluare limitată de către autoritățile statului pârât. (a se vedea paragraful 172 de mai sus). În plus, în speță, nimic din dosar nu indică faptul că declarațiile reclamantei au fost total lipsite de temei de fapt sau au depășit sfera criticii acceptabile de natură strict profesională (a se vedea, cu titlu de comparație, Baka, §§ 170-171). , Di Giovanni, § 81, Koudeschkina, §§ 94-95 și Kövesi, § 207, toate citate mai sus).

În ceea ce privește gravitatea pedepselor aplicate, Curtea a reținut că reclamanta a făcut obiectul, în două rânduri, a unor proceduri disciplinare și că i s-a aplicat o primă pedeapsă de reducere a salariului pe o perioadă de doi ani, apoi a fost revocată. , care a fost înlocuit ulterior cu retrogradarea timp de doi ani. Curtea nu trece cu vederea faptul că aceste sancțiuni au fost motivate în mod oficial de abateri profesionale grave din partea reclamantei, ceea ce este diferit de pozițiile sale publice adoptate și a căror realitate nu poate fi contestată (a se vedea, dimpotrivă, Koudechkina, citată mai sus, § 79 și Wille, citată mai sus, § 69). Cu toate acestea, a considerat mai sus că procedura împotriva reclamantului era legată de poziția adoptată de reclamant (punctul 164). Prin urmare, aceste urmăriri penale și sancțiunile impuse ar fi putut avea un efect descurajant asupra exercitării libertății de exprimare a persoanei în cauză și a tuturor judecătorilor. În special, pedeapsa de concediere aplicată inițial reclamantului în cadrul celei de-a doua proceduri disciplinare a fost deosebit de gravă și a fost percepută de o parte a opiniei publice bulgare și de organismele internaționale ca o încălcare a libertății de exprimare a persoanei în cauză și a independenței sistemul judiciar (a se vedea paragraful 34 de mai sus). Dacă această sancțiune a fost anulată de Curtea Supremă Administrativă și a fost în cele din urmă înlocuită cu o sancțiune mai puțin severă, rămâne faptul că măsura concedierii a făcut obiectul unei executări provizorii pe o perioadă de aproximativ un an în care reclamanta a fost destituită din funcție. (a se vedea punctele 42 și 59 de mai sus). Indiferent de posibilitatea pe care reclamantul a avut-o de a obține despăgubiri în urma anulării acestei măsuri (a se vedea punctul 80 de mai sus), Curtea consideră că demiterea dispusă de CSM și executarea provizorie a sancțiunii acestei măsuri au avut, fără îndoială, un efect disuasiv atât asupra reclamantului și celorlalți judecători, descurajându-i să-și exprime opinii critice asupra acțiunii CSM sau, mai general, asupra chestiunilor legate de independența sistemului judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Kövesi, citată mai sus, § 209).

În ceea ce privește existența unor garanții procedurale adecvate, Curtea observă că reclamanta a avut posibilitatea de a prezenta argumentele în apărarea ei atât în ​​fața comisiei disciplinare a CSM, în timpul procedurii disciplinare în fața CSM, cât și în fața Curții administrative supreme, în cadrul cadrul revizuirii judiciare a deciziilor CSM. În fața acestei instanțe, ea și-a prezentat în special teza potrivit căreia procedura disciplinară împotriva ei ar fi fost motivată de motive politice și a avut ca scop reprimarea, prin sancțiuni disproporționate, a dreptului său la libertatea de exprimare. Curtea observă că, deși înalta instanță a răspuns, în special prin hotărârea sa din 4 ianuarie 2013, la anumite motive dezvoltate de reclamantă în acest sens, în special cele întemeiate pe lipsa de imparțialitate a CSM, nerespectarea scopului legea sau caracterul disproporționat al pedepsei pentru concediere , în evaluarea răspunderii reclamantului și a sancțiunilor care trebuiau aplicate, a neglijat funcțiile reclamantului în cadrul UJB și argumentul reclamantului că verificări și proceduri disciplinare fuseseră inițiate de CSM ca o mustrare pentru pozițiile sale critice. Curtea Supremă Administrativă a omis, de asemenea, să țină seama de efectul disuasiv al sancțiunilor aplicate reclamantei și în special de concedierea aplicată acesteia și pusă în aplicare timp de un an (a se vedea paragraful 176 de mai sus).

În hotărârea pronunțată la 1 iulie 2014, completul de trei judecători ai Curții administrative supreme a admis totuși că procedura disciplinară împotriva reclamantei ar putea fi consecința poziției sale adoptate ca președinte al UJB și considerată necesară reducerea sancțiunea aplicată reclamantului , însă această decizie a fost anulată prin hotărârea pronunțată la 12 februarie 2015 prin formarea de cinci judecători, care a confirmat sancțiunea aplicată de CSM . Prin urmare, Înalta Curte a ignorat constatările făcute de completul de trei judecători și nu a analizat chestiunea într-o manieră conformă cu Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Guðmundur Andri Ástráðsson, citată mai sus, § 278). În lumina acestor observații, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au furnizat în deciziile lor motive relevante și suficiente pentru a justifica faptul că procedurile disciplinare și sancțiunile aplicate reclamantului au fost necesare și proporționale cu scopurile legitime urmărite de acesta.

Având în vedere cele de mai sus și având în vedere importanța extremă a libertății de exprimare pe subiecte de interes general precum funcționarea justiției sau necesitatea de a-și păstra independența, Curtea consideră că procedura disciplinară împotriva reclamantei și sancțiunile impuse constituie ingerință în exercitarea de către ea a dreptului său la libertatea de exprimare, care nu era „necesară într-o societate democratică” pentru urmărirea scopurilor legitime menționate la articolul 10 din Convenție.

Această constatare nu trebuie, totuși, interpretată ca excluzând posibilitatea urmăririi penale a unui magistrat pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale ca urmare a exercitării libertății sale de exprimare, cu condiția ca o astfel de acțiune să fie scutită de orice suspiciune că „a fost efectuată”. ca represalii pentru exercitarea acestui drept fundamental. Pentru a înlătura orice suspiciune în acest sens, autoritățile naționale trebuie să poată stabili că urmăririle penale în cauză au vizat exclusiv unul sau mai multe dintre obiectivele legitime prevăzute la articolul 10 al doilea paragraf.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție în prezenta cauză.”

Hotărârea în limba franceză AICI

Comments

comentarii