CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Motivarea deciziei Curții Constituționale a României în cazul cuplului gay româno-american Coman-Hamilton arată că decizia a fost luată cu majoritate de 5 judecători, ceilalți trei judecători fiind de altă părere, exprimată în opiniile separate. Majoritatea care a decis spune că ”relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”. Ceilalți trei judecători care au redactat opinii separate consideră că excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Din completul care a luat decizia a lipsit judecătorul CCR Varga Attila sau cel puțin nu apare pe decizia publicată pe site-ul instituției. În decizia CCR nr.534 din 18 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil se arată următoarele:
”În această lumină, aplicând cele dispuse de instanța europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituțională constată că relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie, garantat de art.7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art.8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art.26 din Constituția României. Bucurându-se de dreptul la viaţă privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare (a se vedea, în acest sens, și hotărârea Curţii Constituţionale din Italia – Ordinanza n.4/2011, publicată în Gazzetta Ufficiale nr.2 din 12 ianuarie 2012).
Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art.277 alin.(2) din Codul civil, potrivit cărora ”căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România” nu pot constitui temeiul pentru autoritățile competente ale statului român de a refuza acordarea dreptului de ședere, pe teritoriul României, soțului – resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene și/sau a unui stat terț, persoană de același sex, care este legat printr-o căsătorie, legal încheiată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, cu un cetățean român, cu domiciliul ori reşedinţa în România, sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, care are dreptul de rezidenţă în România, pentru motivul că dreptul intern român nu prevede/recunoaște căsătoria între persoane de același sex. Astfel, în condițiile în care prevederile art.277 alin.(4) din Codul civil statuează că ”Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile”, interdicția recunoașterii căsătoriei nu se aplică în situația în care cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat terț, persoană de același sex, căsătorită cu un cetățean român sau al unui stat membru al Uniunii Europene, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE și al articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, solicită acordarea dreptului de ședere, pentru o perioadă mai mare de trei luni, pe teritoriul statului român, în scopul reîntregirii familiei.
Curtea reiterează cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cărora, ori de câte ori, cu ocazia unei șederi efective a cetățeanului Uniunii într-un stat membru (în speța de față, în Regatul Belgiei), altul decât cel al cărui resortisant este (în speță, România), în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute de Directiva 2004/38, a fost întemeiată sau consolidată o viață de familie în acest din urmă stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetățean al Uniunii le are, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, impune ca viața de familie a acestuia să poată fi continuată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de ședere derivat membrului familiei, resortisant al unui stat terț (recte, Statele Unite ale Americii).”
Prin urmare, cinci judecători CCR au decis: ”Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art.277 alin.(2) și (4) din Codul civil sunt constituționale în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților – cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetăţeni ai statelor terțe – din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene. Definitivă şi general obligatorie.”
Judecătorii Mona Pivniceru, Petre Lăzăroiu și Mircea Ștefan Minea au avut opinii separate.
Potrivit Monei Pivniceru, ”decizia pronunţată interferează în mod nepermis cu Decizia Curţii Constituţionale nr.580 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.857 din 27 octombrie 2016, prin care Curtea a arătat că voinţa constituantului originar a fost aceea de a stabili constituţionalitatea unei iniţiative de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia căsătoria poate fi încheiată între un bărbat şi o femeie; or, prin această decizie Curtea acceptă că o căsătorie încheiată în străinătate între persoane de acelaşi sex va fi recunoscută în România tot ca o căsătorie, dar cu „efecte restrânse”, ceea ce contravine atât art.48, cât şi art.147 alin.(4) din Constituţie.
În consecinţă, în urma prezentei decizii a Curţii Constituţionale şi prin modul de formulare a dispozitivului acesteia, autorităţile naţionale vor fi obligate să transcrie certificatul de căsătorie astfel obţinut în străinătate, iar certificatul transcris va putea fi folosit exclusiv pentru acordarea unui drept de şedere. Or, apreciem că pentru acordarea doar a unui drept de şedere nu trebuia pronunţată o decizie interpretativă în privinţa art.277 alin.(2) şi alin.(4) din Codul civil.
Reiterăm faptul că textelor legale în raport cu care a fost pronunţată prezenta decizie nu li se poate imputa nici un fine de neconstituţionalitate. Excepţia de neconstituţionalitate trebuia să vizeze un alt obiect – art.46 alin.(17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, şi să fie ridicată într-un alt cadrul procesual, astfel cum am arătat anterior. Or, prin neobservarea acestor două aspecte esenţiale, s-a ajuns la pronunţarea unei decizii de admitere în privinţa unor textele legale care nu aveau incidenţă în soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor.”
”Concluzionând, reținem că – în prezenta cauză – condiționarea constituționalității prevederilor art.277 din Codul civil de acordarea dreptului de ședere al unui cetățean terț (chiar căsătorit, într-un alt stat, cu un cetățean român) este nu numai gratuită, ci chiar dăunătoare, întrucât Hotărârea CJUE impune numai aplicarea dispozițiilor art.21 din TFUE în sensul în care au fost interpretate pentru cauza de față, adică acordarea dreptului de ședere în România cetățeanului dintr-un stat terț pentru o perioadă mai mare de trei luni, împrejurare din care rezultă că atingerea adusă dispozițiilor art.277 din Codul civil (știrbirea/atenuarea efectelor respectivelor prevederi legale) este neavenită. În plus, din Hotărârea CJUE nu rezultă că dispozițiile art.277 din Codul civil trebuiau interpretate constituțional în vreun fel pentru a se putea aplica art.21 TFUE în litigiul dedus judecății. Altfel spus, apreciem că Hotărârea CJUE pronunțată în cauză este revelatoare/semnificativă în sensul celor arătate mai sus și susține/întărește punctul nostru de vedere potrivit căruia excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispozițiile menționate ale Codului civil trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea litigiului dintre reclamanți și Inspectoratul General pentru Imigrări.”, au precizat judecătorii Minea și Lăzăroiu.
