Un avocat din Cluj a demonstrat în instanță un flagrant înscenat: ”i-au băgat o sumă de bani în buzunar atunci când era încătuşat”

Dincolo de faptul că este o decizie care poate să însemne ceva pentru practica judiciară, cauza asta mi-a adus la pachet o grămadă de întrebări.

E ceva obişnuit ca avocat penalist să aud că procurorul/poliţistul X a făcut şi a dres ceva. În timp ajungi să “îţi faci stomac” pentru construcţii de genul ăsta. Nu am întâlnit în anii ăştia de avocatură vreun poliţist sau vreun procuror care să fi depăşit o limită oarecum rezonabilă (standardul fiind cel al avocatului înflăcărat) şi sper că nu voi întâlni niciodată. Da, am văzut tot felul de acuzaţii. Unele atât de clare încât nu ştii pe unde să scoţi cămaşa (ta sau a clientului), altele din care nu înţelegi nimic sau din care înţelegi doar că sunt nefondate din avion. Unele aveau atâta legătură cu realitatea câtă avea Pokemon. Au fost situaţii în care nu am putut să accept modul în care era interpretată legea pentru că eu vedeam lucrurile diferit sau situaţii unde era clar, pentru orice jurist obiectiv şi rezonabil, că legea era interpretată eronat sau cu rea-credinţă.

Dar în dosarul ăsta nu a fost vorba despre aşa ceva. Aici a fost vorba despre un copil de 18 ani căruia mai mulţi poliţişti i-au organizat un “flagrant”, ocazie cu care i-au băgat o sumă de bani în buzunar. Sau, mai concret spus, căruia i-au băgat o sumă de bani în buzunar atunci când era încătuşat cu mâinile la spate şi cu burta pe asfalt. Sau, şi mai concret spus, căruia i-au spus “lasă că ţi-i dau eu pentru că o să ai nevoie de ei” după ce acesta le-a relatat că nu a luat niciun ban.

Continuarea e prea bună (sau prea rea), dar pentru că nu am timpul necesar să o expun aşa cum ar merita aici, o să o rezum: au efectuat o „percheziţie corporală” în urma căreia au “constatat” că avea suma de bani asupra lui, l-au dus la secţia de poliţie unde l-au ţinut timp de 7 ore, l-au constrâns pe el şi pe prietenul lui (martor în cauză) să „sufle” tot ce poliţiştii voiau să audă (bineînţeles că fără avocat, fără înregistrarea audio/audiovideo a declaraţiei etc.), l-au reţinut (declaraţia dată cu ocazia reţinerii fiind copy-paste după declaraţia dată fără avocat), au colectat toate înregistrările şi toate mesajele pe care le-au găsit în telefonul lui (bineînţeles că fără mandat) şi, după ce băiatul s-a reîntors de la arest, i-au pus în vedere că ar fi bine să stea cuminte şi să nu-i treacă prin cap să se apere cumva. Şi nu, nu e o poveste din anii ’50, ci e o poveste de acum câţiva ani, care a avut loc în centrul unui mare oraş universitar din România.

Întâmplarea face că băiatul mai avea asupra lui un telefon, pe care poliţiştii nu l-au ridicat pentru că nu au considerat că pot găsi pe el mesaje sau înregistrări relevante. Întâmplarea face că băiatul a avut inspiraţia să înregistreze întâlnirea pe care a avut-o anterior “flagrantului” şi, implicit, “flagrantul”. Întâmplarea face că băiatul a simţit că e ceva dubios. Întâmplarea face că am reuşit să probez ceva ce în alte condiţii n-ar fi fost crezut niciodată.

Revin la grămada de întrebări. Oare câţi dintre oamenii care mi-au relatat diverse şi presupuse forme ale unor situaţii de genul aveau dreptate? Dacă 0,01% din ei aveau dreptate, atunci e extrem de grav. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă băiatul nu era inspirat sau dacă poliţiştii ar fi ridicat şi acest al doilea telefon? Nu ştiu şi îmi e extrem de groază să mă gândesc la răspuns. Ieri a fost un copil de 18 ani şi o sumă modică de bani, într-un dosar care nu avea vreo miză. Mâine poate să fie X (şi aici puteţi să înlocuiţi voi cu cine vreţi) şi droguri, o mită, o armă etc.

Nu scriu asta ca să mă bat cu cărămida în piept. Scriu asta pentru că, uneori, un dosar care nu anunţă absolut nimic la început ajunge să te facă să te opreşti şi să îţi pui întrebări. Sunt în momentul în care m-am oprit şi am întrebări pentru că e realmente terifiant să te gândeşti că sancţionarea abuzului poate să depindă de noroc sau de inspiraţia de moment. Oricui ar aparţine, fie că ne raportăm la instituţii de forţă sau la idioţi care îşi bat iubitele, sancţionarea abuzului nu ar trebui să depindă de noroc.

Nu vreau să accept nici măcar ipoteza că un astfel de caz este excepţional. Vreau să cred că el este unic şi că aşa ceva nu se întâmplă nimănui, niciodată. Şi dacă acest exemplu nu e unic, atunci e datoria noastră (avocaţi, procurori, judecători, poliţişti dar şi oameni din afara sistemului de justiţie) să nu ne prefacem că nu le vedem.”, a scris avocatul Bulea.