Motivare Decizie RIL – Instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare când sunt mai mulți debitori

Decizia 20/2021 a completului pentru soluționarea recursului în interesul legii de la ÎCCJ a fost publicată recent în Monitorul Oficial. Prin acest RIL s-a stabilit competența teritorială în cazul contestației la executare când sunt mai mulți debitori.

Completul pentru soluționarea RIL a decis: ”În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”

Extras din motivarea deciziei: ”Faptul că, în temeiul principiului disponibilităţii, creditorul are dreptul să ceară executarea silită în acelaşi timp a mai multor debitori prin aceeaşi cerere de executare silită nu trebuie pus sub semnul egalităţii cu existenţa unei coparticipări procesuale pasive în faza execuţională a procesului civil. Aceasta, pentru că creditorul este obligat să iniţieze, în mod separat, o procedură de executare distinctă pentru fiecare dintre debitorii săi, prin procedură de executare înţelegându-se modalitatea concretă de realizare a creanţei, iar nu formarea obligatorie a unor dosare execuţionale separate, întrucât, deşi fizic mai mulţi debitori pot figura ca părţi în cadrul aceluiaşi dosar de executare, din punct de vedere juridic prezenţa fiecăruia dă naştere unor demersuri execuţionale distincte şi separate, în considerarea caracterului propriu al patrimoniului fiecăruia. Executarea silită îşi păstrează şi în aceste situaţii caracterul unipatrimonial, actele de urmărire fiind efectuate prin raportare la patrimoniul fiecărui debitor, constituirea unui singur dosar de executare fiind doar o opţiune a creditorului, care poate stabili cadrul procesual execuţional, drept componentă a principiului disponibilităţii, prin raportare la limitele stabilite prin titlul executoriu.

Aşadar, situaţia pluralităţii de debitori, pentru care un creditor porneşte executarea silită în temeiul unui singur titlu împotriva mai multor debitori, nu se confundă cu coparticiparea procesuală pasivă care, de regulă, este exclusă în cadrul celei de-a doua faze a procesului civil. Caracterul individual al executării silite se diferenţiază, spre exemplu, de procedura insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care are un caracter colectiv şi concursual, deoarece în cadrul ei se urmăreşte satisfacerea tuturor creanţelor creditorilor debitorului aflat în stare de insolvenţă în cadrul aceluiaşi dosar, în vreme ce executarea silită individuală urmează a se face separat pentru fiecare debitor în parte.

Chiar dacă este real faptul că în cuprinsul Codului de procedură civilă nu se regăseşte o dispoziţie normativă care să statueze expres că odată ce instanţa de judecată a încuviinţat executarea silită aceasta devine competentă să soluţioneze contestaţiile la executare, în condiţiile în care există cel puţin doi debitori care au domiciliul sau sediul, după caz, în raza de competenţă a unor instanţe diferite, iar art. 651 din acelaşi cod cuprinde o normă de competenţă pentru soluţionarea acestor tipuri de cereri, numai această interpretare a textelor de lege incidente dă eficienţă principiului unicităţii instanţei de executare.

Acest principiu presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare.

Un alt argument în acest sens îl reprezintă faptul că, de regulă, nu există două instanţe de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere şi altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în mod expres acest lucru [a se vedea în acest sens alin. (2) al art. 714 din Codul de procedură civilă]. Mai mult, chiar primul alineat al acestui articol utilizează forma de singular când se referă la instanţa de executare.

O situaţie de pluralitate de instanţe de executare putea exista, anterior apariţiei Legii nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), în cazul aplicării dispoziţiilor art. 818 (în prezent, devenit art. 819) din Codul de procedură civilă, relative la încuviinţarea urmăririi imobiliare. Astfel, dacă pe parcursul executării silite mobiliare, încuviinţate de o instanţă de executare (judecătoria în circumscripţia căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea, în afara cazurilor în care legea dispunea altfel), se descoperea că debitorul deţinea un imobil în circumscripţia altei curţi de apel, executorul iniţial, sesizat de creditor inclusiv cu o cerere de urmărire imobiliară, trebuia să solicite de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se afla imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, prevederile art. 644 şi 665 aplicându-se corespunzător. În acest fel, prevederea legală din materia încuviinţării urmăririi imobiliare şi dispoziţia din alin. (2) al fostului art. 651 (în prezent, devenit art. 652) din Codul de procedură civilă permiteau prorogarea competenţei teritoriale a executorului, însă nu permiteau şi prorogarea competenţei instanţei de executare iniţiale.

De asemenea, tot în reglementarea anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, alin. (2) al art. 713 (în prezent, devenit art. 714) prevedea că, în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se afla în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se găsea instanţa de executare, contestaţia se putea introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi avea domiciliul sau sediul debitorul.

Actuala reglementare însă nu mai permite situaţia excepţională a pluralităţii de instanţe de executare, modificarea prevederilor art. 650, 651, 713 şi 818 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 138/2014, eliminând relaţia de condiţionare dintre competenţa teritorială a instanţei de executare şi sediul biroului executorului judecătoresc, respectiv cerinţa unei noi încuviinţări a executării silite de către instanţa în circumscripţia căreia se află bunul imobil urmărit silit, fiind înlăturată şi posibilitatea ca în caz de poprire contestaţia la executare să poată fi introdusă şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, dacă acestea se situau în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se afla instanţa de executare.

Nu în ultimul rând, un argument suplimentar îl reprezintă faptul că se elimină riscul de a se ajunge în situaţia în care, cu privire la acelaşi raport juridic, să fie pronunţate soluţii contrare de către instanţe diferite. Astfel, dacă unul dintre debitori formulează contestaţie la executare înregistrată pe rolul instanţei care a încuviinţat executarea silită, iar codebitorul din titlul executoriu înregistrează contestaţia pe rolul unei alte instanţe, în considerarea faptului că la data sesizării organului de executare avea domiciliul sau, după caz, sediul în circumscripţia acestei din urmă judecătorii, se poate ajunge la ipoteza în care cele două instanţe să pronunţe hotărâri diferite referitor la acelaşi aspect: o instanţă poate să reţină, de exemplu, că este întrunit caracterul cert al creanţei, în timp ce o altă instanţă să considere că aceeaşi creanţă nu întruneşte acest caracter, ceea ce nu este de dorit.

În consecinţă, atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.”

Comments

comentarii