Avocatul Radu Chiriță: ”nu merităm o justiţie în genunchi”

Avocatul Radu Chiriță, conferențiar universitar, avertizează că miza conflictului dintre sistemul judiciar și puterea politică depășește cu mult discuția despre salariile și pensiile magistraților. Într-un text amplu publicat în contextul dezbaterilor privind noua lege a salarizării, acesta susține că diminuarea garanțiilor financiare ale judecătorilor poate afecta independența justiției și echilibrul constituțional dintre puterile statului. „Nu merităm o justiție în genunchi”, afirmă avocatul Chiriță, care arată că independența magistratului nu reprezintă un privilegiu al profesiei, ci o garanție esențială pentru cetățenii care ajung în fața instanțelor.

”Unii or să spună: bre, da’ ce-mi pasă mie pe cine şi cum plătesc ăştia? Tot un drac, judecătorul tot judecă, fie că ia salariu mare, fie mic. Ba nu e tot un drac.

Independenţa justiţiei nu e un privilegiu de castă al judecătorului. Am mai scris asta şi o repet, că pare că tot nu pricepem. Independenţa aia e un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui bou din ţara asta care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât sau pur şi simplu om care s-o pus de-a curmezişul intereselor statului. Judecătorul, cât timp poartă roba, nu are dreptul la o justiţie independentă, are obligaţia să fie el ăla independent. Independenţa e dreptul fraierului din faţa lui.

Or, un judecător a cărui pâine atârnă, an de an, de puterea pe care o judecă a încetat de mult să mai fie independent, chiar dacă încă poartă roba. Nu trebuie să-l şi sune cineva să-i spună cum să dea soluţia. E suficient să ştie că, dacă supără pe cine nu trebuie, anul viitor i se „recalibrează” grila, i se „revizuieşte” sporul, i se mai taie o felie din pensie peste noapte. Frica funcţionează. Iar prima victimă a fricii ăleia nu e judecătorul. Sunt eu şi orice alt bou din ţară, pe care nu-l mai apără nimeni de stat, pentru că ăla care ar trebui să-l apere stă cu ochii pe fluturaşul lui şi pe ce mai zice guvernul mâine.

Statul român are nişte obligaţii constituţionale care nu sunt opţionale. Una dintre ele e echilibrul puterilor. Şi echilibrul ăsta nu e o stare de lenevie, în care fiecare stă în banca lui. E o obligaţie activă de a nu lăsa o putere să o sufoce pe alta. Predictibilitatea şi stabilitatea statutului fac parte din asta, nu sunt moft. Regulile jocului nu se schimbă în timpul partidei, mai ales când ăla care le schimbă e şi jucător, şi arbitru, şi proprietar de stadion.

În meciul deceniului dintre puterile statului, ce vedem acuma nu e o ceartă punctuală pe bani. Executivul şi legislativul joacă în acelaşi tricou, în acelaşi bloc compact, şi împing în aceeaşi direcţie: să scoată din teren a treia echipă. Pensiile o fost prima repriză. Salariile sunt a doua. Iar la pauză nu se discută despre cât costă justiţia, ci despre dacă justiţia mai are voie să fie o putere sau devine un departament.

Pentru că asta se încearcă, dacă punem cap la cap toate piesele. Nu o reformă a pensiilor şi nu o aliniere salarială. Ci transformarea puterii a treia într-o anexă administrativă. Un fel de ANAF cu robă. O direcţie în subordinea de facto a guvernului, cu oameni plătiţi pe grilă, evaluaţi de sus, ţinuţi în frică prin buget şi cuminţiţi prin imprevizibilitate. Constituţional, mai scrie acolo că sunt trei puteri. În fapt, se lucrează intens la varianta cu două puteri şi un ghişeu.

Şi ca să meargă treaba, s-o turnat doi ani de discurs populist peste o frustrare reală care era oricum acolo. „Pensii nesimţite”, „caste”, „privilegiaţi”. Repetat obsesiv, până când oricine din ţara asta ştie că magistraţii sunt o castă. Discursul ăsta o prins fix pentru că frustrarea era reală. Băgaţi acelaşi discurs despre pensiile militarilor, ale poliţiştilor sau ale securiştilor care ies la 50 de ani şi care sunt de zece ori mai mulţi, şi n-o să prindă, că acolo nu e nimeni supărat. La judecători o prins, pentru că terenul era pregătit. Faptul că terenul ăla a fost arat de judecători prin ani de aroganţe e irelevant.

Poate unii dintre ei merită ceea ce păţesc acum, o fi de discutat. Unii sigur nu merită. Ceea ce e sigur este că noi, restul nu merităm o justiţie în genunchi. O justiţie cu defecte se poate repara. Poţi să schimbi rolul CSM-ului, aşa cum zicea şi doamna Chiş. Poţi să-i scoţi pe ăia 20% care fac de râs roba. Poţi să tai din amânări, din detaşări, din aroganţă. Poţi să faci educaţie juridică, să nu mai credem toţi ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi că, dacă nu-l condamnă, judecătorul l-o „scăpat”. Astea toate se pot discuta şi se pot face. Sunt sănătoase, chiar.

Ce nu se mai repară uşor e o justiţie care a încetat să mai fie o putere. Pentru că, în ziua în care a treia putere devine un ghişeu al guvernului, nu mai există nimeni între tine şi stat. În ziua aia, când statul vrea să-ţi ia casa, copilul, libertatea sau dreptatea, te duci în faţa unui funcţionar care se gândeşte, înainte să semneze, ce-o să zică şefii lui de la Victoriei despre grila lui de anul viitor. Aia nu mai e o instanţă. E o vamă. Defectele justiţiei trebuie corectate cu justiţia rămasă la locul ei în arhitectura constituţională, nu prin închiderea prăvăliei. Nu repari o casă dărâmând zidul de rezistenţă pentru că are el o fisură. Or, exact asta se face acum: sub pretextul că peretele e crăpat (şi e crăpat pe alocuri), se umblă la structura de rezistenţă a statului de drept.

Zic unii că toate astea sunt „reformă”, că aşa curăţăm sistemul. E un discurs seducător, pentru că, da, sistemul are nevoie de curăţenie. Numa’ că, atunci când „reforma” înseamnă să readucem justiţia sub controlul de fapt al executivului, ăia nu mai sunt reformişti. Sunt conservatori, tati. Vor înapoi la cum o fost. Iar „cum o fost” nu e o ţară de basm. „Cum o fost” era atunci când se ascultau preventiv judecătorii cu zecile, când unii mergeau la servicii să-şi facă studii de securitate, când candidaţi erau acuzaţi penal cât să piardă alegerile şi apoi achitaţi în linişte, fără ca cineva să răspundă vreodată la vreo întrebare.

Aia e cealaltă variantă pe care ţi-o vinde restauraţia asta agresivă. Nu o justiţie mai bună. O justiţie ascultătoare. Şi între o justiţie cu defecte şi o justiţie ascultătoare, eu o aleg, fără ezitare, pe prima. Defectele le pot critica, le pot da în judecată, pot scrie despre ele, pot pierde procese şi mă pot enerva pe blog. Cu o justiţie ascultătoare nu mai am ce discuta, pentru că nu mai am cu cine.

Nu spun că justiţia e bine cum e. Nu spun că nu sunt judecători care n-ar trebui să fie acolo. Nu spun că nu e nimic de corectat, din contră, e foarte mult. Spun doar atât: ceea ce se petrece acum, pensiile plus legea asta de salarizare luate împreună, nu e o corecţie a defectelor. E o tentativă, după mine destul de limpede, de a muta România de la trei puteri la două, transformând a treia într-un fel de ANAF sau de vamă în subordinea de facto a guvernului. Iar asta e mult mai periculos decât o justiţie cu defecte. Defectele le-am dus cumva în spate până acum şi le-am mai dus. O justiţie care nu mai e o putere o ducem mult mai greu, pentru că, în ziua în care nu mai e, ne trezim noi, restu’, fix ăia care azi exultam pe holurile instanţelor că „le-or dat-o”, singuri în faţa statului. Şi atunci n-o să mai aibă cine să ne dea nouă dreptate, oricât de tare am bate cu pumnul în masă.”, a scris avocatul Radu Chiriță pe blogul lui.

Comments

comentarii