Cauza condamnării este lipsa de acces la probele secrete clasificate furnizate de SRI.

Autoritățile române au încălcat Convenția, prin impunerea unor restricții semnificative asupra drepturilor solicitanților, în procesul expulzării lor,

În hotărârea CEDO în cauza Muhammad și Muhammad v.România (cererea nr 80982/12),  Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu paisprezece voturi pentru și trei voturi contra, a decis că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7 (care se referă la garanțiile procesuale în cazul expulzării străinilor) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cazul se referă la procedura în urma căreia, reclamanții, care sunt cetățeni pakistanezi și care au reședința legală în România, au fost declarați indezirabili și au fost expulzați de pe teritoriul național.

Curtea a menționat că reclamanții au primit doar informații foarte generale despre calificarea juridică a faptelor reținute împotriva lor, fără ca vreunul dintre comportamentele lor concrete, susceptibile de a pune în pericol securitatea națională să fie reflectate în dosar. La fel, nu le-au fost furnizate informații cu privire la momentele cheie ale procedurii și nici posibilitatea de a avea acces la probele clasificate ale dosarului prin intermediul unui avocat care să fie autorizat să consulte  documente clasificate.

Având în vedere procedurile în ansamblu lor și luând în considerare marja de apreciere de care dispun statele în această materie, Curtea consideră că restricțiile suferite de reclamanți în exercitarea drepturilor care derivă din articolul 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost compensate în procedura internă pentru a păstra însăși substanța acestor drepturi.

Faptele principale

Cei doi reclamanți, Adeel Muhammad și Ramzan Muhammad sunt doi cetățeni pakistanezi, născuți în 1993 și respectiv 1982 și care locuiesc, primul  în Tehsil Karor (Pakistan) și doilea în Dubai (Emiratele Arabe Unite).

Adeel Muhammad a intrat în România în septembrie 2012, după obținerea vizei de student.

Beneficiind de o bursă, acesta urma studiile Facultății de Economie a Universității Lucian Blaga din Sibiu. Ramzan Muhammad a intrat în România la 17 februarie 2009, cu o viză de lungă ședere pentru studii. A urmat un prim an pregătitor înainte de a se înmatricula în cadrul aceleleași  universități, cu o bursă. Soția acestuia i s-a alăturat în România, în aprilie 2012.

La 4 decembrie 2012, Serviciul Român de Informații (SRI), a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București să sesizeze instanța competentă pentru evaluarea declarării acestora ca persoane indezirabile pe teritoriul national.

În susținerea cererii au fost depuse documente secrete clasificate. La 4 decembrie 2012, parchetul a sesizat Secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, cu o solicitare de declarare ca persoane indezirabile pe teritoriul României a celor doi solicitanți,  indicând că, conform informațiilor furnizate de SRI, existau indicii serioase că părțile intenționau să desfășoare activități care subminau securitatea națională. Parchetul a înaintat documentele secrete clasificate comunicate de către SRI către curtea de apel.

La 4 decembrie 2012, secția de poliție Sibiu le-a înmânat celor doi solicitanți, citațiile pentru a se prezenta în fața Curții de Apel București, a doua zi.

Prin hotărârea din 5 decembrie 2012, completul investit s-a desesizat pe motivul că judecătorul nu deținea autorizația necesară pentru accesarea documentelor secrete clasificate.

Cauza a fost repartizată unui complet care deținea certificatul pentru accesarea documentelor clasificate emis de către Oficiul Registrului Național de Informații Secrete (ORNISS).

Prezenți la ședința de judecată desfășurată în aceeași zi, solicitanții au fost asistați de un traducător urdu, declarând că, deoarece actele făceau referire doar la texte de lege, nu au înțeles motivele convocării lor.

Curtea de apel le-a răspuns că actele din dosar erau documente secrete clasificate. Parchetul a solicitat declararea celor doi ca persoane indezirabile pe motivul că, din informațiile secrete atașate la dosar, reise că cele două persoane au desfășurat activități susceptibile să submineze securitatea națională.

Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Curtea de Apel i-a declarat pe cei doi reclamanți indezirabili pe teritoriul national, pentru o perioadă de cincisprezece ani și a dispus plasarea lor în detenție administrativă până la data expulzării lor.

În 6 decembrie 2012, SRI a emis un comunicat de presă prin care a detaliat că celor doi li se imputa că ar avea legături cu grupul islamic Al-Qaïda. Comunicatul de presă a fost preluat de mai multe publicații care menționau numele celor doi și cursurile universitare pe care aceștia le urmau.

Solicitanții au formulat recurs împotriva hotărârii, înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul a fost respins. În motivarea deciziei din recurs, ICCJ a menționat că din probele administrate în fața  curții de apel rezultă că solicitanții intenționau să desfășoare activități susceptibile de a amenința securitatea națională. Totodată, se menționează că potrivit dispozițiilor legale, atunci când hotărârea prin care se interzice dreptul de ședere pe teritoriul statului este pronunțată pentru motive de securitate națională, hotărârea nu se motivează în fapt prin indicarea datelor și a  informațiilor care au dus la luarea hotărârii. Înalta Curte a dedus că cei în cauză au fost capabili, cu ajutorul interpretului, să înțeleagă motivul pentru care fuseseră supuși procedurii de expulzare.

Solicitanții au părăsit teritoriul României pe 27 decembrie 2012.

Plângeri și procedură

Bazându-se pe dispozițiile articolului 1 § 1 din Protocolul nr. 7 (garanții procesuale în cazul expulzării străinilor) și ale articolului 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) din Convenție, reclamanții s-au plâns că nu au beneficiat de garanții procesuale adecvate și că nu au putut să se apere eficient în procedură. În special, au indicat că nu au fost deloc informați în timpul procedurii asupra faptelor concrete de care au fost acuzați, neavând acces la documentele din dosar.

Cererea a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 19 decembrie 2012.

Pe 26 februarie 2019, Camera a renunțat la jurisdicție în favoarea Marii Camere. A avut loc o audiere la data de 25 septembrie 2019.

Decizia Curții din data de 15 octombrie 2020

Articolul 1 din Protocolul nr. 7

În primul rând, Curtea trebuie să stabilească în ce circumstanțe restricționarea dreptului reclamanților de a fi informați cu privire la elementele care stau la baza deciziei de expulzare sunt compatibile cu articolul 1 din Protocolul nr. 7. În al doilea rând, Curtea trebuie să examineze dacă aceste restricții asupra drepturilor procesuale ale reclamanților au fost compensate de garanții legale și suficiente.

În ceea ce privește justificarea limitărilor impuse drepturilor procesuale ale reclamanților, Curtea constată că instanțele naționale, aplicând dispozițiile legale relevante, au susținut de la bun început că solicitanții nu puteau avea acces la dosar deoarece documentele erau „Secret clasificat”. Curtea observă că legislația internă nu prevede posibilitatea instanțelor naționale de a verifica dacă protecția securității naționale impune sau nu, într-un caz dat, nedivulgarea dosarului. Nici nu pare că instanțele naționale ar fi procedat la o examinare a necesității restricționării drepturilor procesuale ale reclamanților prin nedivulgarea documentelor confidențiale.  Nu au explicat motivele concrete care se opuneau divulgării probelor și informațiilor clasificate secrete.

În cele din urmă, în opinia Curții, comunicatul de presă emis de SRI a doua zi după pronunțarea hotărârii curții de apel, inclusiv a informațiilor factuale detaliate, contrazice teza conform căreia a fost necesară privarea  persoanelor interesate de orice informații concrete cu privire la motivele de fapt invocate în sprijinul expulzării acestor.

În ceea ce privește elementele compensatorii ale acestor restricții, Curtea constată că, la audierea din 5 decembrie 2012 ce a avut loc în fața curții de apel și când părțile interesate au fost notificate și asistate de un interpret, actul de sesizare a instanței făcea trimitere doar la numărul articolelor din lege  referitoare la conduita imputată reclamanților, fără ca această conduită să fie descrisă.

Potrivit Curții, o simplă enumerare a numărului de articole de lege nu poate constitui  o informație suficientă asupra faptelor pretinse. Curtea concluzionează că în cursul procedurii anterioare, în fața curții de apel, nu le-a fost furnizată reclamanților, nicio informație cu privire la motivele de fapt ale ordinului de expulzare. Curtea a menționat apoi că, a doua zi după pronunțarea hotărârii instanței apel și în timp ce procedura de apel era în curs, SRI a emis un comunicat de presă prezentând anumite fapte imputate reclamanților.

Presupunând că informațiile conținute în acel comunicat de presă ar fi fost suficiente pemtru ca reclamanții să își pregătească apărarea, Curtea consideră că acel comunicat de presă nu poate fi considerat o sursă validă de informație. De fapt, nu pare că acel document ar fi fost depus la dosarul cauzei aflat la Înalta Curte de Casație și Justiție. Nici nu s-a stabilit dacă parchetul a luat în considerare faptele menționate în acest comunicat de presă, care constituie baza acuzației sale și nici că Înalta Curte ar fi confirmat reclamanților că aceste fapte au întemeiat acuzațiile împotriva lor.

În fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanții și-au formulat apărarea raportat la faptele descrise în comunicatul de presă. Cu toate acestea, nici din dosar și nici din motivarea hotărârii definitive emise de către Înalta Curte nu reiese că s-ar fi bazat pe comunicatul de presă al SRI. Nu în ultimul rând, un comunicat de presă nu poate constitui un mijloc adecvat pentru a furniza, părților participante la o  procedură, informațiile de care au nevoie atunci când își pledează cauza.

Rezultă că nici la nivelul procedurii derulate în fața Înaltei Curți reclamanții nu au fost informați asupra a ceea ce li se imputa de o manieră care să le permită să-și exercite drepturile procedurale care derivă din articolul 1 din Protocolul nr. 7. Importantele restricții în ce privește comunicarea de informații concrete necesită garanții compensatorii solide.

Referitor la informarea solicitanților cu privire la desfășurarea procedurilor și asupra drepturilor procesuale, Curtea constată că părțile interesate au fost convocate în seara de 4 decembrie 2012 pentru a se prezenta a doua zi la ora 9 în fața Curții de Apel București. Niciun document sau informație referitoare la cursul sau obiectul procedurii nu a fost atașat la citație. Ulterior, Curtea de Apel s-a asigurat ca reclamanții să beneficieze de asistența unui interpret și le-a comunicat solicitanților că documentele din dosar erau confidențiale și că doar judecătorul autorizat avea acces la ele. Curtea de Apel a informat astfel solicitanții, asupra restricției referitoare la dreptul lor de acces la documentele din dosar, precum și asupra garanției pentru compensarea acestui defect, și anume accesul judecătorului autorizat la respectivele documente.

Curtea a observat că, curtea de apel nu a considerat necesar să se asigure dacă reclamanții au fost bine informați cu privire la desfășurarea procedurii și cu privire la existența garanțiilor în dreptul intern destinate să compenseze efectele restricției asupra drepturilor lor procesuale. Deci instanța nu a verificat dacă reclamanții erau conștienți că pot fi reprezentați de un avocat și nu le-a furnizat nicio informație referitoare la avocații care dețin un certificat ORNISS și care sunt autorizați să aibă acces la documentele clasificate din dosar.

În opinia Curții, o astfel de lacună informațională a avut ca efect distrugerea garanțiilor procesuale la care cei interesați aveau dreptul.

Curtea observă apoi, că în timpul procedurii în calea de atac, Înalta Curte nu a informat din oficiu părțile interesate asupra garanțiilor procesuale existente în dreptul intern, astfel încât ,, acest element compensatoriu nu a acționat pentru a estompa restricția asupra drepturilor procedurale ale celor interesați”.

În ceea ce privește reprezentarea reclamanților pe parcursul procedurii, Curtea constată că avocații aleși nu puteau avea acces la documentele clasificate din dosar, neavând certificat ORNISS. În plus, termenele prevăzute de lege pentru obținerea unui un astfel de certificat depășeau  termenele stabilite pentru desfășurarea procedurii. O cerere de amânare nu ar fi permis, în principiu, avocaților să obțină un astfel de certificat pentru a se folosi de acesta în procedura de recurs. Prin urmare, Curtea consideră că prezența avocaților în fața Înaltei Curți, fără nicio posibilitate de a cunoaște acuzațiile aduse cliențiilor lor, nu era aptă să le asigure o apărare eficientă. Rezultă că reprezentarea solicitanților nu a fost suficient de eficientă pentru a compensa în mod semnificativ restricțiile impuse acestora în exercitarea drepturilor lor procesuale.

În ceea ce privește controlul judiciar independent al deciziei de expulzare, Curtea observă că procedura prevăzută de legislația română pentru declararea unei persoane ca indezirabilă este una judiciară. Curtea de Apel și Înalta Curte, instanțe competente în materie, s-au bucurat de independența necesară în sensul jurisprudenței Curții. Procedurile au avut loc înaintea unor instanțe superioare, Înalta Curte reprezentând cea mai înaltă autoritate judiciară. Curtea remarcă faptul că acestea sunt garanții importante care trebuie luate în considerare la evaluarea factorilor care ar fi putut atenua efectele restricțiilor asupra drepturilor procesuale ale solicitanților.

În fața acestor jurisdicții, având în vedere informațiile foarte limitate și generale puse la dispoziția lor, solicitanții nu își puteau întemeia apărarea decât pe ipoteze sau aspecte generale ale vieții lor studențești sau ale situației lor financiare, fără a putea contesta concret comportamentul despre care s-ar fi spus că pune în pericol securitatea naţională. Potrivit Curții, cu atât mai mult, amploarea controlului cu privire la fondul expulzării ar fi trebuit să fie mai în profunzime.

În cazul de față, parchetul a înregistrat dosarul în fața Curții de Apel pe baza unui  “înscris” în care, potrivit Guvernului, a detaliat activitățile imputate solicitanților și a menționat datele și informațiile concrete colectate de SRI.

Cu toate acestea, nu este clar dacă instanțele naționale au avut acces efectiv la toate informațiile secrete clasificate sau au avut acces numai la acest „înscris”. În plus, la momentul la care  reclamanții și-au exprimat îndoielile referitoare la existența documentelor la dosar, în fața Înaltei Curți, instanța de recurs nu le-a oferit niciun fel de clarificări.

În plus, Înalta Curte a refuzat să administreze unica probă solicitată de cei doi interesați în vederea combaterii afirmațiilor conform cărora ei ar fi finanțat activități teroriste. Prin urmare, nimic din dosar nu sugerează că instanțele naționale ar fi făcut o verificare cu privire la credibilitatea și realitatea informațiilor transmise de către acuzare.

Curtea acceptă că, examinarea cauzei de către o autoritate judiciară independentă este o garanție de mare greutate pentru a contrabalansa restricția asupra drepturilor procesuale ale reclamanților.

Cu toate acestea, o astfel de garanție nu este suficientă pentru a compensa această restricție dacă natura și intensitatea controlului exercitat de către autoritățile independente nu este evidențiat, chiar sumar, în motivele deciziilor luate de acestea.

În orice caz, în prezenta cauză, nu reiese din deciziile pronunțate de către instanțele naționale că acestea și-au exercitat în mod eficient și suficient autoritatea de care dispun.

Curtea concluzionează că reclamanții au suferit restricții semnificative în exercitarea dreptului lor de a fi  informați cu privire la elementele de fapt care au stat la baza deciziei de expulzare și a dreptului de acces la conținutul documentelor și a informațiilor pe care autoritatea și-a bazat decizia. Nu rezultă că necesitatea acestei restricții a fost examinată și justificată în mod corespunzător de către o autoritate independentă.

Curtea a menționat că reclamanții au primit doar informații foarte generale despre calificarea juridică a faptelor imputate, fără ca vreun comportament concret, susceptibil să pună în pericol securitatea națională, să fie reflectat în dosar.

La fel, nu le-au fost furnizate informații cu privire la momentele  cheie ale cursului  procedurii și nici cu privire la posibilitatea de a avea acces, la probele clasificate ale cauzei, prin intermediul unui avocat care deținea un certificat ORNISS.

Având în vedere procedurile în ansamblu și luând în considerare marja de apreciere disponibilă statelor în materie, Curtea consideră că restricțiile suferite de reclamanți în exercitarea drepturilor care derivă din articolul 1 din Protocolul nr. 7 nu au fost compensate în procedura internă pentru a păstra însăși substanța acestor drepturi.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 7.

Satisfacție echitabilă (articolul 41)

Curtea declară că România trebuie să plătească fiecărui reclamant 10.000 de euro (EUR) cu titlu de daune morale.

Opiniile separate

Judecătorii Nußberger, Lemmens și Koskelo și-au exprimat o opinie comună; judecatorul Pinto de Albuquerque și-a exprimat opinia concurentă, la care s-a alăturat judecătorul Elósegui;

Judecătorul Serghides și-a exprimat opinia concurentă; Judecătorul Elósegui și-a exprimat opinia concordantă; Judecătorii Yudkivska, Motoc și Paczolay și-au exprimat opinia divergentă comună.

Rezumat tradus de avocat Adina Lincă.

 

Comments

comentarii