25.000 de euro despăgubire pentru 8 luni de arest preventiv între achitarea în primă instanță  și hotărârea din apel.

În hotărârea Camerei de astăzi, 6 octombrie 2020, în cauza I.S. v. Elveția (cererea nr. 60202/15) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 5 (dreptul la libertate și securitate) din Convenția europeană a drepturilor omului.

În cauză, I.S. s-a plâns de prelungirea detenției sale preventive (între 16 aprilie și 2 decembrie 2015) în ciuda achitării sale în primă instanță.

Curtea a constatat în special că detenția preventivă a lui I.S. în urma achitării sale în primă instanță nu se încadrează în excepțiile prevăzute la articolul 5 § 1 din convenție. În atingerea scopului Articolului 5 § 1 (c) 2 din Convenție, detenția s-a încheiat cu achitarea persoanei de către prima instanță. În consecință, legislația internă ar trebui să prevadă măsuri mai puțin invazive decât privarea de libertate pentru a garanta prezența unei persoane în procedura de apel. În sfârșit, o îngrijorare generală cu privire la faptul că solicitantul ar putea să comită alte infracțiuni în timpul procedurii de apel care era în curs de desfășurare, nu putea fi considerată un motiv suficient de concret și specific pentru a intra sub incidența articolului 5 § 1 litera (b).

Fapte principale:

Solicitantul, I.S., este cetățean turc, născut în 1973 și locuiește în Baden (Elveția). La 4 august 2014, partenerul lui I.S. a depus o plângere penală împotriva sa. În aceeași zi I.S a fost plasat în procedura preliminară, în detenție, pentru suspiciunea comiterii mai multor de infracțiuni, inclusiv mai multe acuzații de viol.

Ulterior, în Decembrie 2014 procurorul a formulat acuzația, iar I.S. a fost plasat în detenție preventivă. La 16 aprilie 2015, Judecătoria districtului l-a achitat în unanimitate pe I.S.

Cu toate acestea, el a fost ținut în detenție preventivă în temeiul articolului 231 din Codul de procedură penală. A doua zi, Curtea Cantonală a dispus prelungirea detenției sale preventive până la soluționarea apelului formulat de către procuror, împotriva achitării.

La 12 mai 2015 I.S. a depus o primă cerere de eliberare, care a fost respinsă. Curtea Supremă Federală a reținut, în special, că pentru I.S., riscul unei pedeapse grele privative de libertate constituite un stimulent semnificativ la fugă. În plus, a menționat că I.S. luase măsuri de precauție pentru a putea călători în Turcia, țară pe care o părăsise la vârsta de 17 ani, unde știa limba și încă mai avea o rețea de cunoscuți.

La 19 octombrie 2015, I.S. a depus o cerere suplimentară de eliberare, admisă de către Curtea Supremă Federală în noiembrie 2015. El a fost eliberat la data de 2 decembrie 2015.

Plângeri și procedură

Bazându-se pe articolul 5 § 1 (dreptul la libertate și securitate), I.S. s-a plâns că a fost ținut în detenție preventivă între 16 aprilie și 2 decembrie 2015, în ciuda faptului că a fost achitat de către prima instanță la 16 aprilie 2015.

Cererea a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 28 noiembrie 2015.

Decizia Curții

Articolul 5 § 1 (dreptul la libertate și securitate)

Curtea a observat că perioadele de detenție ale I.S. din 4 august 2014 până în 16 aprilie 2015 (data achitării sale în primă instanță) erau acoperite de articolul 5 § 1 (c) din Convenție. Însă, nu aceeași este situația pentru perioada de detenție între 16 aprilie și 2 decembrie 2015, în care arestarea se bazase pe articolul 231 alineatul (2) din Codul de procedură penală.

Deși era adevărat că textul articolului 5 § 1 (c) din Convenție nu conținea nicio limitare a arestării preventive la primul nivel de jurisdicție, Curtea a clarificat această problemă în 1968 în cauza Wemhoff împotriva Germaniei. Ulterior, și-a confirmat poziția într-un număr de Hotărâri ale Camerei: în temeiul articolului 5 § 1 litera (c) din Convenție detenția s-a încheiat odată cu achitarea persoanei în cauză, chiar și numai de către o instanță de fond.

Această abordare s-a aplicat și în speță. După examinarea în contradictoriu a faptelor, Curtea Districtuală din Baden și-a format în unanimitate opinia că I.S. nu poate fi condamnat pentru infracțiunile cu care fusese acuzat prin rechizitoriu. În așa circumstanțe, ca urmare a achitării în primă instanță – chiar și atunci când hotărârea a fost pronunțată doar oral și încă nu era definitivă – un ordin de detenție în temeiul articolului 5 § 1 (c) din Convenție devenea caduc.

Guvernul a susținut, în termeni generali, că arestarea preventivă dispusă după achitare în primă instanță era necesară pentru a se asigura că persoanele periculoase nu scăpau de justiția penală și să prevină comiterea altor infracțiuni, în cazul în care inculpații au fost achitați „din greșeală” în primă instanță.

În această privință, Curtea a subliniat că, în cazul de față, nu a existat o asemenea afirmație la nivelul tribunalului districtual, nici în mod expres, nici pe fond, în nicio etapă a procedurii interne. Dimpotrivă, nu a existat niciun indiciu al unei erori în administrarea justiției, mai ales că achitarea de către instanța de fond, pentru care au fost prezentate motive ample într-o hotărâre scrisă de 44 de pagini, a fost unanimă.

În plus, Curtea a considerat că legislația internă ar trebui să prevadă măsuri mai puțin invazive decât privarea de libertate pentru a garanta prezentarea unei persoane în timpul procedurii apelului. În cazul de față, confiscarea actelor de identitate ale I.S. și a altor documente oficiale, ar fi putut constitui o măsură alternativă suficientă pentru a asigura prezența acestuia în etapa apelului.

Guvernul a mai susținut că o persoană periculoasă care a fost achitată „din greșeală” de către prima instanță ar putea să comită o nouă infracțiune în timp ce procedura apelului era în desfășurare.

Instanța a constatat  că este de la sine înțeles că, dacă ar exista motive specifice pentru a suspecta o astfel de eventualitate, nimic nu ar împiedica autoritățile judiciare să dispună, în privința acelei persoane, detenție suplimentară pe baza articolului 5 § 1 (c) din Convenție.

Însă, Curtea nu este convinsă că I.S  ar fi putut comite alte infracțiuni în timpul procedurii de apel doar prin prisma îngrijorării generale, exprimate de către guvern. În această privință, și-a reiterat concluziile din cauza S., V. și A. împotriva Danemarcei și a subliniat că îngrijorarea de a nu comite o infracțiune în viitorul iminent nu ar putea fi considerată suficient de concretă și specifică pentru a cădea sub incidența articolului 5 § 1 litera (b), cel puțin cât timp nu s-a demonstrat că nu au fost respectate anumite măsuri specifice dispuse.

Satisfacție echitabilă (articolul 41)

Curtea a hotărât că Elveția trebuie să plătească reclamantului 25.000 de euro (EUR) cu titlu de daune morale și 7.000 EUR pentru costuri și cheltuieli.

Hotărârea poate fi citită aici în versiunea în limba franceză.

Comments

comentarii