Hotărâre importantă a CJUE în cazul fugarilor. Speță similară cu cea a unui afacerist clujean

CJUE: Statele membre nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare fără acordul statului emitent. Hotărârea a fost pronunțată ca urmare a întrebărilor formulate de Curtea de Apel București în cazul unui român condamnat în țară și prins în Italia, unde e executat pedeapsa la domiciliu. La fel s-a întâmplat în cazul afaceristului clujean Ioan Bene, care fusese condamnat de instanțele din Cluj la 3 ani și 8 luni închisoare, dar a fugit în Italia unde a executat pedeapsa înafara gratiilor și s-a întors apoi în Cluj, unde își continuă afacerile liniștit.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat o hotărâre de principiu privind modul de aplicare a Mandatului European de Arestare (MEA), întărind cooperarea judiciară între statele membre. Instanța supremă a Uniunii a stabilit că autoritățile judiciare naționale nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare și nici nu pot decide preluarea executării pedepsei fără acordul expres al statului care a emis mandatul.

”O autoritate judiciară nu poate să refuze executarea unui mandat european de arestare și să preia ea însăși executarea pedepsei fără consimțământul statului care a emis acest mandat . Fără acest consimțământ, statul emitent poate să mențină mandatul european de arestare și să execute el însuși pedeapsa pe propriul teritoriu.”,  se arată în comunicatul CJUE.

Decizia CJUE are implicații majore pentru România, unde numeroase persoane condamnate definitiv au fugit în alte state membre pentru a evita încarcerarea. Până acum, unele instanțe străine analizau posibilitatea ca pedepsele să fie executate în țara unde fugarul se stabilise, invocând motive umanitare sau integrarea acestuia în societatea respectivă.

CJUE a clarificat că o asemenea interpretare contravine spiritului și literei Deciziei-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare. Doar statul emitent, adică cel în care a fost pronunțată hotărârea definitivă, are competența de a decide asupra executării pedepsei.

Implicații pentru fugarii din România

Hotărârea vizează în special cazurile persoanelor condamnate definitiv în România, care au plecat în state precum Italia, Spania, Marea Britanie (în perioada pre-Brexit) sau Germania, încercând să evite pedeapsa. Practica de a invoca obstacole în executarea MEA și de a solicita executarea pedepsei în altă țară membră devine astfel imposibilă fără acordul autorităților române.

În plus, CJUE a subliniat că recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești este piatra de temelie a cooperării judiciare în Uniunea Europeană, iar orice abatere subminează încrederea între sistemele judiciare naționale.

Cazul care a dus la hotărârea CJUE

”La 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel București (România), care este instanța de trimitere, a emis un mandat european de arestare împotriva lui C.J. în vederea executării unei pedepse cu închisoarea aplicate acestuia printr‑o sentință penală din 27 iunie 2017 pronunțată de Secția a II‑a penală din cadrul său. Această sentință penală a rămas definitivă în urma pronunțării unei decizii penale a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (România) din 10 noiembrie 2020 (denumită în continuare „hotărârea de condamnare”).

22      La 29 decembrie 2020, C.J. a fost arestat în Italia.

23      La 31 decembrie 2020, Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției, Italia) a informat instanța de trimitere cu privire la respectiva arestare. La cererea acestui minister, mandatul european de arestare emis împotriva lui C.J. a fost transmis către Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia), care este autoritatea judiciară de executare.

24      La 14 ianuarie 2021, la cererea autorităților italiene, autoritatea judiciară emitentă le‑a transmis acestora din urmă hotărârea de condamnare. Cu această ocazie, instanța de trimitere și‑a exprimat dezacordul cu privire la recunoașterea acestei hotărâri și la preluarea, în Italia, a executării pedepsei aplicate lui C.J.

25      La solicitarea autorităților judiciare italiene, această instanță a precizat, la 20 ianuarie 2021, că, în cazul în care se refuză executarea mandatului european de arestare emis împotriva lui C.J. în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, ea nu își dă acordul pentru recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii menționate și pentru preluarea de către Republica Italiană a executării pedepsei aplicate acestuia și că va solicita ulterior o asemenea recunoaștere și o astfel de preluare în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909.

26      Prin hotărârea din 6 mai 2021, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma) a refuzat predarea lui C.J., a recunoscut hotărârea de condamnare și a dispus executarea acesteia în Italia (denumită în continuare „decizia de recunoaștere și de executare”). Această instanță a apreciat că se impunea executarea hotărârii menționate în Italia pentru a crește șansele reintegrării sociale a lui C.J., care avea reședința legală și efectivă în Italia.

27      Deducând perioadele de detenție deja efectuate de C.J., cuprinse între 17 septembrie și 16 decembrie 2019 și între 29 decembrie 2020 și data pronunțării deciziei de recunoaștere și de executare, instanța menționată a considerat că pedeapsa totală rămasă de executat de către acesta era de 3 ani 6 luni și 21 de zile.

28      La 20 mai 2021, decizia de recunoaștere și de executare a fost comunicată instanței de trimitere.

29      Ulterior a fost transmis autorităților române un certificat emis la 11 iunie 2021 de Parchetul din Roma – Biroul executări penale, din care reieșea că C.J. făcea obiectul unui mandat de executare, emis la 20 mai 2021, sub forma unui „arest la domiciliu, cu suspendare concomitentă”, și că pedeapsa care mai rămânea de executat de către acesta era de 3 ani și 11 luni de închisoare, începerea executării pedepsei respective fiind stabilită la 29 decembrie 2020, iar sfârșitul acesteia la 28 noiembrie 2024.

30      Printr‑o adresă din 28 iunie 2021 către Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției), precum și către Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma), autoritățile judiciare române și‑au reiterat poziția menționată la punctul 24 din prezenta hotărâre și au precizat că, atât timp cât nu vor fi informate cu privire la începerea executării pedepsei cu închisoarea a lui C.J., își vor păstra dreptul de a pune în executare hotărârea de condamnare. Ele au arătat de asemenea că mandatul național de executare a pedepsei cu închisoarea aplicate lui C.J. și mandatul european de arestare emis împotriva acestuia nu au fost anulate și erau în continuare valabile.

31      La 15 octombrie 2021, Biroul executări penale din cadrul Curții de Apel București – Secția a II‑a penală a formulat o contestație la executarea hotărârii de condamnare în fața instanței de trimitere.

32      Pentru a hotărî cu privire la această contestație, instanța menționată trebuie să se pronunțe cu privire la validitatea mandatului național de executare a pedepsei cu închisoarea aplicate lui C.J. și a mandatului european de arestare emis împotriva acestuia.

33      În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispozițiile articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că, în situația în care instanța de executare a unui mandat european de [arestare] intenționează să aplice articolul 4 [punctul] 6 din Decizia‑cadru 2002/584 pentru recunoașterea hotărârii de condamnare, are obligația de a solicita hotărârea și certificatul emis în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909, precum și de a obține consimțământul statului de condamnare în temeiul articolului 4 [alineatul] 2 din Decizia‑cadru 2008/909?

2)      Dispozițiile articolului 4 [punctul] 6 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu articolul 25 și cu articolul 4 [alineatul] (2) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și recunoașterea hotărârii de condamnare fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere [atrag] pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei, conform articolului 22 [alineatul] (1) din Decizia‑cadru 2008/909?

3)      Articolul 8 [alineatul] (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul căreia a fost emis un mandat european de arestare refuzat în temeiul articolului 4 [punctul] 6 [din această decizie‑cadru], cu recunoașterea hotărârii, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere, își pierde caracterul executoriu?

4)      Dispozițiile articolului 4 [punctul] 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și de recunoaștere a hotărârii de condamnare în temeiul articolului 4 [punctul] 6 din [această decizie‑cadru], dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare (stat membru [al Uniunii Europene]) și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere, reprezintă o hotărâre de «condamnare pentru aceleași fapte de o țară terță»?

În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare,

5)      Dispozițiile articolului 4 [punctul] 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și de recunoaștere a hotărârii de condamnare în temeiul articolului 4 [punctul] 6 din [această decizie‑cadru], cu suspendarea executării pedepsei potrivit legii statului de executare, reprezintă o «sentință în curs de executare» în cazul în care supravegherea condamnatului încă nu a început?”, se arată în motivarea hotărârii, care poate fi consultată mai jos.

Comments

comentarii