Avocatul Robert Roșu a acordat un amplu interviu ziarului Gândul, în care a vorbit despre perioada petrecută în penitenciar, despre suportul colegilor avocați, despre încrederea în justiție și altele. Redăm pasaje din interviu:
Cum a fost aproape un an în penitenciar?
Mai întâi, a fost șocul inițial al veștii că am fost condamnat la 5 ani de detenție. Vestea a fost ca un trăsnet, nu numai pentru mine, ci pentru toată familia mea, pentru colegii mei și prietenii care mă cunosc. Am trăit sentimentul unei mari nedreptăți și apoi cel al unei mari neputințe.
Am avut senzația că am fost azvârlit în romanul lui Kafka și căutam explicații pe care nici acum nu le-am găsit, pentru că ele nu există. Logic, juridic, uman, nu există argumente pentru condamnarea mea…
Apoi, acolo, în penitenciar, intervine instinctul de conservare. Eu am ales să privesc la tot ce se întâmpla în jurul meu ca un observator, ca un spectator, și nu ca participant direct. Aveam sentimentul, uneori, că mă uit la un film al lui Pintilie sau al lui Porumboiu. Detașarea voluntară a fost prima reacție mentală pe care am avut-o atunci, în prima noapte, când mi-am pus puținele bagaje, alături de alți ”noi veniți”, pe un cărucior metalic și am început să îl împingem prin zăpadă, spre celular. Trebuia să învăț să rămân în picioare, orice ar fi. Să găsesc puterea de a rezista în mediul penitenciar de maximă siguranță. Trebuia să fac asta, mai ales pentru familie, în fața căreia, la vizite, nu voiam să transpară trauma.
Dar cea mai mare dificultate, suferință, a fost în urma unei decizii pe care am luat-o. Mai precis, mi-am impus să nu accept această nedreptate, și asta potențează chinul interior. Există acolo oameni care, știindu-se vinovați, acceptă altfel pedeapsa și trăiesc cu speranța că într-o zi vor reveni în societate. Se spune că justiția penală urmărește, între altele, să îl conducă pe individ la conștiința culpabilității sale.
V-ați gândit vreun moment la grațiere?
Eu știam că nu am greșit, că nu pot recunoaște nicio formă de vinovăție. De altfel, procurorul de caz, David-Deca, mi-a spus la prima discuție pe care am avut-o, în decembrie 2015, că știe că sunt nevinovat, dar ca mă va chinui dacă nu spun ce dorește dumnealui.
Câți oameni nevinovați ați văzut până acum care să accepte o pedeapsă pentru ce nu au făcut? Și copilul mic, certat fără motiv, se răzvrătește. Din acest motiv, nici nu am acceptat ca familia sau colegii mei să facă vreun demers pentru o grațiere. Grațierea înseamnă clemență, iar eu nu aveam de ce să fiu iertat.
(…)
Când ați plecat de acasă spre penitenciar ce ați spus fetițelor?
Nora și Smaranda nu erau acasă. Mai bine. Nu am vorbit atunci cu ele. 17 decembrie 2020 a fost o zi diferită. Mi-am dus fetele la școală și le-am îmbrățișat mai mult decât de obicei la despărțire, pentru că știam că e ziua pronunțării. Nu mă așteptam la condamnare. Sincer. Eram un om achitat, instanța de fond stabilise că nu am săvârșit nicio faptă penală, nu era nicio probă nouă.
Dar… aveam ceva dubii prin raportare la atitudinea din ultimele ședințe de judecată ale completului. Având peste 20 de ani de experiență ca avocat pledant, nu aveam voie ca tocmai eu să mă îmbăt cu apă rece. Totuși, am sperat că se va termina cu bine procesul. Aveam să mai aștept dreptatea încă un an, și în temniță.
Nu mai aveați încredere în justiție?
Am crezut întotdeauna în justiție și am spus-o și în ultimul cuvânt, la recursul în casație, că și dacă trecuse aproape un an de pedeapsă executată, nu încetasem să sper că se face dreptate. Știți cum spunea Octavian Paler, că trebuie să mergem până la capăt în orice speranță.
Pe de altă parte, în sistemul de justiție apăruseră breșe mari în ultimii ani. Sunt cazurile de la Ploiești, Oradea, Brașov… multe, despre care s-a scris peste tot în media și pe care cred că Justiția trebuie să și le asume pentru ca ele să nu se mai repete și niciun om nevinovat să nu mai fie târât în astfel de experiențe nemeritate.
În cazul meu, a fost pentru prima dată când un avocat a ajuns să fie condamnat penal pentru susținerea unor opinii cu caracter juridic, pentru activități desfășurate în calitate de avocat (prezentarea de memorii, redactarea de notificări, susținerea de pledoarii etc.). Și, poate, prima dată când au fost trimiși oameni după gratii, pentru ca au respectat hotărâri judecătorești irevocabile.
(…)
Cât a contat suportul colegilor avocați și a asociațiilor profesionale, chiar și a celor din străinătate? Au fost multe proteste, luări de poziție publice, asumate, sprijinul a fost continuu și total.
Recunosc că am fost uimit, plăcut surprins și extrem de mândru, în același timp, că sunt avocat și că marea majoritate a confraților avocați a înțeles exact în ce a constat această condamnare și cât de periculos este pentru breaslă precedentul creat. Au existat, de asemenea, luări de poziție importante ale unor avocați din Europa și interpelări ale autorităților române și din partea unor foruri internaționale precum American Bar Association, Uniunea Internațională a Avocaților, Consiliul barourilor și al societăților de drept din Europa sau Federația Barourilor Europene.
În același timp, oamenii din alte profesii juridice, chiar și procurori sau judecători, mi-au transmis mesaje de solidaritate. Colegii de la Țucă, Zbârcea au fost extraordinari, avocații care m-au apărat au fost oameni de un profesionalism ireproșabil. Tuturor colegilor le sunt profund recunoscător. Și mai sunt și prietenii mei, care nu m-au lăsat la greu și chiar și o parte din presă, dintre cei care cunoșteau dosarul în amănunt și care nu au pregetat să scrie despre acest abuz. În esență, după condamnarea mea, a fost o reacție a unei părți a societății care a înțeles că o pedeapsă pentru un delict de opinie afectează iremediabil Justiția în ansamblul ei.
Toate aceste acțiuni au avut un singur obiectiv: acela de a statua, în mod ferm, că identificarea avocaților cu clienții lor și, prin extensie, cu infracțiunile de care aceștia sunt acuzați, precum și condamnarea avocaților pentru „delicte de opinie”, pentru raționamentele juridice pe care le-au avut în vedere în susținerea intereselor clientului și pentru demersuri făcute în cadrul normal al profesiei încalcă principiile statului de drept și exercițiul liber al profesiei de avocat. De altfel, acestea sunt garanții pentru practicarea avocaturii ce fac parte din principiile fundamentale ale ONU, sunt standarde recunoscute național și internațional privind libertatea de exercitare a profesiei de avocat și care trebuie respectate în orice stat de drept.
Eu sunt profund recunoscător tuturor celor care au acționat în numele acestor principii, pentru că nu a fost vorba strict despre cazul avocatului Robert Roșu, ci de cazul oricărui avocat, oricărui cetățean condamnat pe nedrept. Sunt extrem de recunoscător pentru sutele de mesaje de încurajare pe care le-am primit, inclusiv din partea unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care au empatizat cu situația mea și, o spun cu toată sinceritatea, aceste mesaje m-au făcut să merg mai departe, datorită lor am putut să-mi păstrez încrederea și speranța, chiar și atunci când totul părea pierdut.
Interviu complet AICI
