Procurorul general: Termenul de intrare în legalitate din Legea construcțiilor nu este imperativ!

Procurorul general Gabriela Scutea a formulat poziție la un Recurs în interesul legii referitor la un articol din Legea 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții. Potrivit acesteia, termenul de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de contravenție nu este imperativ. Redăm mai jos punctul de vedere al PG:

Prin recursul în interesul legii declarat, Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Alba Iulia solicită pronunţarea unei decizii de unificare a jurisprudenţei, în problema de drept vizând „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, respectiv dacă în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei, prevederile art. 28 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul imperativ sau de recomandare?”

Potrivit  actului  de  sesizare, în urma analizei jurisprudenţei s-a constatat că instanțele nu  au avut un  punct de vedere unitar, fiind conturate două opinii jurisprudenţiale, astfel:

I. Într-o opinie jurisprudenţială, s-a considerat că termenul de  intrare în legalitate stabilit în procesul verbal de constatare a contravenţiei nu este un termen  imperativ pentru contravenient, ci un termen de recomandare, ceea ce înseamnă că  partea se poate adresa autorităţii pentru intrarea în legalitate până la data sesizării  instanţei în condiţiile art. 32 alin. (l) din Legea nr. 50/1991.

Argumente în susţinerea acestei opinii:

Autoritatea este ţinută să elibereze autorizaţia pentru intrarea în legalitate, dacă sunt îndeplinite toate cerinţele  tehnice şi de urbanism ale construcţiei edificate  fară autorizaţie, iar refuzul de a elibera actele necesare intrării în legalitate, pentru  singurul motiv că termenul prevăzut în cadrul măsurii complementare din procesul  verbal a fost depăşit, nu este justificat.

Atât măsura desfiinţării lucrărilor, cât şi măsura încadrării lor în prevederile  autorizaţiei  de  construire,  reprezintă  modalităţi  de  intrare  în  legalitate  prin  conformarea situaţiei de fapt la prescripţiile normelor juridice. Intrarea în legalitate este posibilă şi prin consfinţirea, post  factum, de către autoritate a situaţiei de fapt, prin emiterea autorizaţiei de construire care confirmă compatibilitatea situaţiei de  fapt cu normele juridice obligatorii.

S-a  mai  reţinut  că  termenul  ar  putea fi  apreciat  ca  fiind  un  termen  de recomandare -atâta timp cât au fost îndeplinite de contravenient toate demersurile rezonabile pentru obţinerea autorizaţiei în termenul acordat, iar contravenientului nu îi poate fi imputată nicio culpă, măsura desfiinţăr ii construcţiei nu poate fi aplicată  chiar  dacă  autorizaţia  nu  a  fost  obţinută  în  termen  şi  nici  eliberarea autorizaţiei pentru intrarea în legalitate nu trebuie refuzată chiar dacă documentaţia necesară a fost depusă peste termen. Astfel, modalitatea de intrare  în legalitate nu depinde doar de conduita contravenientului, ci şi de autorităţile locale, acestea din urmă având atribuţia de a emite autorizaţia de construire poate fi întârziat de conduita autorităţilor, se poate concluziona că termenul prevăzut de art. 28 din Legea nr. 50/1991 are caracter de recomandare.

Atâta  timp  cât  pentru „intrarea în legalitate”prevăzută în  procesul  verbal  de contravenţie, legiuitorul nu a prevăzut obligaţia de a stabili un termen, motivul formal al respingerii de către autoritate a documentaţiei reclamantului, bazat pe depăşirea termenului prevăzut în procesul verbal de contravenţie este unul nelegal.

Decizia  menţinerii  construcţiilor  realizate  fără  autorizaţie  de  construire, concepută de către legiuitor ca o favoare, nu a fost prevăzută sub sancţiunea vreunui termen care să fie stabilit în procesul verbal de constatare a contravenţiei, câtă vreme termenul este indicat doar la art. 28 alin. (1), nu şi în alin. (2) a art. 28 din Legea nr.50/1991.

II. Într-o altă opinie jurisprudenţială,  s-a  apreciat că termenul de intrare în legalitate stabilit în procesul verbal de constatare a contravenţiei este un termen imperativ,  având  unic  scop  intrarea  în  legalitate  a  construcţiei edificate fără autorizaţie.

Argumente în susţinerea acestei opinii:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991, termenul stabilit în procesul verbal de constatare a contravenţiei acordat în vederea intrării în legalitate  are  ca  finalitate  asigurarea  disciplinei în construcţii. În consecinţă, acest termen este obligatoriu, atât pentru parte, cât şi pentru autoritate, iar nerespectarea acestuia atrage o sancţiune specifică, respectiv desfiinţarea construcţiei.

Procesul verbal de contravenţie se bucură de prezumţia de legalitate şi de temeinicie, devine titlu executoriu la expirarea termenului de atac sau la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de respingere a plângerii.

Aşa fiind, are caracter obligatoriu termenul de intrare în legalitate stabilit  în cadrul procesului verbal de contravenţie, iar refuzul autorităţii locale de emitere a certificatului de urbanism pentru intrarea în legalitate după împlinirea termenului prevăzut în procesul verbal de contravenţie este justificat.

Dispoziţii legale supuse interpretării:

Art. 28 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, prevede că:

„(1) O dată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, intr-un  termen  stabilit în  procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

(2) Decizia menţinerii sau a desfiinţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire  sau  cu  nerespectarea  prevederilor  acesteia  se  va  lua  de  către  autoritatea administraţiei  publice  competente,  pe  baza  planurilor  urbanistice  şi  a  regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă. Pentru lucrări ce se execută la clădirile prevăzute la art. 3 lit. b) este necesar avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.

(3) Măsura desfiinţării construcţiilor se aplică şi în situaţia în care, la expirarea termenului  de  intrare  în  legalitate  stabilit  în  procesul-verbal de constatare a contravenţiei, contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesară”.

Potrivit  art.  32  alin.  (1)  din  Legea  nr.  50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor  de  construcţii,  republicată, în  cazul  în  care  persoanele  sancţionate contravenţional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin  procesul  verbal de constatare a contravenţiei, potrivit prevederilor art. 38 alin. (1), organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanţele judecătoreşti pentru a dispune, după caz:

a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;

b) desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal.

Art. 32 alin. (2) prevede că: „În cazul admiterii cererii, instanţa va stabili termenele limită deexecutare a măsurilor prevăzute la alin.(1)”.

Pe fondul problemei, apreciez că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii, pentru următoarele motive:

Chestiunea de drept a cărei interpretare se solicită vizează situaţia în care contravenientul nu şi-a  îndeplinit  obligaţiile  în  sensul demarării  procedurii administrative în scopul intrării în legalitate în termenul pus în vedere de agentul constatator sau nu finalizează această procedură până la expirarea termenului, iar autoritatea locală refuză eliberarea actelor necesare intrării în legalitate şi obţinerea autorizaţiei de construire şi promovează acţiune pentru desfiinţarea construcţiilor.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 50/1991):

„Art. 28. -(1) O dată cu aplicarea amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a) şi b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum şi, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei sau de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

(2) Decizia menţinerii sau a desfiinţării construcţiilor realizate fără autorizaţie de construire   sau   cu nerespectarea  prevederilor  acesteia  se  va  lua  de  către  autoritatea administraţiei  publice  competente,  pe  baza  planurilor  urbanistice  şi  a  regulamentelor aferente, avizate şi aprobate în condiţiile legii, sau, după caz, de instanţă. Pentru lucrări ce se execută la clădirile prevăzute la art. 3 lit. b) este necesar avizul Ministerului Culturii. (…)

(3) Măsura desfiinţării construcţiilor se aplică şi în situaţia în care, la expirarea termenului  de  intrare  în  legalitate  stabilit  în  procesul-verbal  de  constatare a contravenţiei, contravenientul nua obţinut autorizaţia necesară”.

Atât măsura desfiinţării lucrărilor, cât şi măsura încadrării lor în prevederile autorizaţiei  de  construire  reprezintă  modalităţi  de  intrare  în  legalitate  prin conformarea situaţiei de fapt la prescripţiile normelor juridice; intrarea în legalitate este posibilă şi prin consfinţirea, post factum, de către autoritatea administrativă a situaţiei  de  fapt,  prin  emiterea  autorizaţiei  de  construire  care  confirm compatibilitatea situaţiei de fapt cu normele juridice obligatorii.

Din reglementările în vigoare se observă că modalitatea de intrare în legalitate nu depinde, în mod exclusiv, de conduita ori de voinţa contravenientului, întrucât emiterea autorizaţiei de construire este atributul autorităţii locale.

Curtea Constituțională a reţinut în jurisprudența sa,că ”prin  textele  de  lege criticate se instituie obligaţia obţinerii autorizaţiei de construcţie, al cărei scop este prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare, sancţiunea nerespectării acestei obligaţii -desfiinţarea construcţiei-nefiind contrară prevederilor constituţionale menţionate”.

În considerarea faptului că protecţia interesului public și implicit prevenirea consecințelor negative  se  asigură  prin  condiţionarea  emiterii  autorizaţiei  de construire de întrunirea cumulativă a unor cerinţe obiective, stabilite prin actele normative aplicabile, precum şi având în vedere că momentul obţinerii autorizaţiei de  construire  poate  fi  întârziat de conduita autorităţilor, se poate concluziona că termenul prevăzut de art. 28 din Legea nr. 50/1991 nu poate avea caracter imperativ.

Dispoziţiile legale incidente trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte, iar măsura desfiinţării trebuie aplicată doar atunci când persoana sancţionată nu respectă cele stabilite prin procesul- verbal de contravenţie şi nu efectuează demersuri de intrare în legalitate.

Întrucât  acest  termen  nu  depinde  exclusiv  de  comportamentul  diligent  al persoanei sancționate,  iar  toate  demersurile  efectuate ulterior, în scopul intrării în legalitate, comportă de cele mai multe ori termene  îndelungate  care  pot  exceed perioadei  prevăzute  de  lege,  câtă  vreme  legea  lasă  la  latitudinea  organului constatator marja de apreciere cu privire la stabilirea în concret a termenului, nu se poate aprecia că acesta este un termen imperativ.

Din cuprinsul dispozițiilor art.32  alin.(1)  ale  Legii  nr.50/1991 rezultă că verificarea legalității primează și este posibilă verificarea legalității și ulterior acestui termen.

Prin decizia de recurs în interesul legii nr. 13/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit expres, că autorizația de construire poate fi emisă nu numai înainte de realizarea construcției, dar și ulterior, în procedura intrării în legalitate, prevăzută de  art.28  din  Legea  nr.50/1991 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991.

În paragraful 90 al acestei decizii, instanţa supremă a precizat că intrarea în legalitate se realizează prin obţinerea tuturor autorizaţiilor prevăzute de legea specială.

De altfel, din interpretarea coroborată a prevederilor art.32 alin.(1) din Legea nr.50/1991 și art.59  alin.(2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr50/1991privind autorizarea executării lucrărilor de construcții Aprobate prin Ordinul nr.839 din 12 octombrie 2009 al ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei, rezultă că desființarea construcțiilor realizate nelegal se impune a fi adoptată doar în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru intrarea în legalitate, rezultând  că verificarea legalităţii primează şi că este posibilă verificarea legalităţii şi ulterior termenului stabilit, acesta având caracter de recomandare.

Potrivit  art.28  din  Legea  nr.50/1991,  în  același timp cu aplicarea  amenzii pentru contravențiile prevăzute la art.26  alin.(1)  lit.a) și b) se dispune oprirea executării lucrărilor, precum și, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizației sau de desființare a lucrărilor executate fără autorizație ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, într-un termen stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției.

Decizia menținerii sau a desființării construcțiilor realizate fără autorizație de construire  sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administrației publice competente, pe baza planurilor urbanistice și a regulamentelor aferente, avizate și aprobate în condițiile legii, sau, după caz, de instanță.

Mai  mult,  decizia de menținere a construcțiilor realizate fără autorizație de construire, a fost concepută de legiuitor ca o măsură de favoare a persoanei vizate,  nefiind prevăzută sub sancțiunea vreunui termen care să fie stabilit în cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenției, câtă vreme termenul este indicat doar la art. 28 alin.(1),nu și la alin.(2) al aceluiași articol din Legea nr.50/1991.

Cu alte cuvinte, din interpretarea textelor de lege, rezultă că pentru măsura „de intrare în legalitate”, legiuitorul nu a prevăzut obligația stabilirii vreunui termen imperativ.

Măsura desființării construcțiilor se aplică și în situația în care, la expirarea termenului   de   intrare   în   legalitate   stabilit   în   procesul-verbal   de   constatare   a contravenției, contravenientul nu a obținut autorizația necesară.

Din dispozițiile art.32  din  Legea  nr.50/1991 reiese că, în cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, potrivit  prevederilor  art.28 alin.(1), organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune, după caz:

a)Încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației;

b)Desființarea construcțiilor realizate nelegal.

Din   cuprinsul  acestor  prevederi  legale  nu  rezultă  însă  că  autoritatea administrativă ar fi îndreptățită să refuze eliberarea certificatului de urbanism ori a autorizaţiei de construire, chiar și după expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenției.

Dimpotrivă, conform art.6 alin.(1) și (2) din Legea nr.50/1991: „(1)Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autoritățile prevăzute la art.4:

a) fac cunoscute solicitantului informațiile privindregimul juridic, ecomomic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii;

b) stabilesc cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului;

c)stabilesc lista cuprinzând avizele/acordurile necesare în vederea autorizării;

d)încunoștiințează  investitorul/solicitantul   cu   privire la  obligația  de  a contacta  autoritatea  competentă  pentru  protecția  mediului,  în  scopul  obținerii punctului de vedere și, după caz, al actului administrative al  acesteia, necesare  în vederea autorizării.

(2)Certificatul de urbanism se emite de autoritățile prevăzute la art.4, abilitate să autorizeze lucrările de construcții, și se eliberează solicitantului în termen de cel mult 30 zile de la data înregistrării cererii, menționându-se în mod obligatoriu scopul emiterii acesteia”.

Dispozițiile  art.7  alin.(1)  din  aceiași  lege,  prevăd  că:

„Autorizația  de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază și a celor aferente organizării construcțiilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentației pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții, care cuprinde, în copie, următoarele documente:

a) certificatul de urbanism;

b) dovada, în copie  legalizată,  a  titlului  asupra  imobilului,  teren  și/sau construcții și, după caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi și extrasul de carte funciară de actualizat la zi, în cazul în care legea nu dispune altfel;

c) documentația tehnică – D.T.;

d) avizele și acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, punctul de vedere  al  autorității  competente  pentru  protecția  mediului  și,  după  caz,  actul administrative al acesteia”.

Legea nr. 50/1991 nu reglementează expres, prin niciuna din dispoziţiile sale, posibilitatea emiterii unei autorizaţii pentru intrarea în legalitate prin care să poată fi „salvate” de la desfiinţare lucrările realizate fără autorizaţie ori cu încălcarea acesteia.

Referirea expresă la autorizaţia pentru intrarea în legalitate se regăsea doar în  Normele  Metodologice  de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobată prin Ordinul Ministrului Dezvoltării şi Locuinţei nr. 839/2009 în cuprinsul art. 59 alin. (3).

Conform  acestui  text, în situaţia în care construcţia realizată fără autorizaţie de construire întruneşte condiţiile urbanistice de integrare în cadrul construit preexistent, autoritatea administraţiei publice locale competente poate proceda la emiterea unei autorizaţii de construire în vederea intrării în legalitate, în coroborare cu luarea măsurilor legale care se impun, numai în baza concluziilor unui referat de expertiză tehnică pentru cerinţa esenţială de calitate “rezistenţă mecanică şi stabilitate” privind starea structurii de rezistenţă în stadiul fizic în care se află construcţia, precum şi pentru cerinţa esenţială de calitate “securitatea la incendiu”, numai după emiterea Acordului de mediu, în condiţiile legii.

Începând  cu  data  de  9  ianuarie  2020,  alin.  (3)al  art.  59 din  Norme  care reglementa expres condițiile de emitere a autorizației de construire pentru intrarea în legalitate a fost abrogate.

În  acord  cu noul conținut al art. 59, inclusiv  titlul acestui  articol a  fost modificat din “Intrarea în legalitate” în „Lucrări de construcții executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia”.

Modificarea legislativă a fost necesară în condițiile în care intrarea în legalitate a unei construcții se definitivează doar la momentul recepției la terminarea lucrărilor, când se verifică oricum respectarea cerinței esențiale de calitate „rezistență mecanică și stabilitate” și „securitatea la incendiu” odată cu celelalte aspecte stabilite prin autorizația de construire,  iar acordul  de  mediu se obține, fiind  indicat  în  certificatul de urbanism, prealabil autorizației pentru intrarea în legalitate.

Așadar, îndeplinirea cerinței pentru emiterea autorizației în vederea intrării în legalitate se verifică exclusiv în raport de prevederile documentațiilor de urbanism deja aprobate, și doar dacă acestea nu sunt îndeplinite, autoritatea locală poate refuza în mod întemeiat emiterea acestei autorizații. Analiza    pe  care  o  face  autoritatea competentă trebuie să funcționeze prin eliminare,  respectiv aceasta ar trebui să poată refuza eliberarea autorizației de construire pentru intrarea în legalitate doar atunci când încadrarea construcţiei realizate în cadrul urbanistic preexistent este absolut imposibilă și când autoritatea indică punctual sub ce aspecte lucrările nu se încadrează în planurile  urbanistice aprobate, astfel încât să fie garantat principiul ocrotirii dreptului de proprietate în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, care în acest caz se traduce prin prevalența obiectivului de salvgardare  a  construcției în  raport  cu  măsura  contraproductivă  a  desființării acesteia.

Autoritatea administrative nu  ar  putea  refuza  emiterea  autorizaţiilor necesare intrării în legalitate doar pentru motivul că la data la care acestea au fost solicitate ori, când cererea a fost examinată, termenul stabilit prin procesul-verbal de sancţionare, prevăzut de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 rep. era expirat.

Atunci când refuzul este nemotivat ori nejustificat, el nu reprezintă altceva decât un act emis cu exces de putere, prin încălcarea drepturilor şilibertăţilor cetăţenilor, în speță, a  dreptului  de proprietate, care poate fi cenzurat de către instanţa  de  contencios  administrativ  la  cererea  contravenientului  formulată  în conformitate cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 50/1991.

Este adevărat că  astfel de conduite prin care se eludează practic legea ar trebui descurajate şi sancţionate, însă, atât timp cât lucrările îndeplinesc cerinţele de urbanism, de mediu, de calitate şi siguranţă în construcţii stabilite de normele  în vigoare, interesul public nefiind afectat, blocarea definitivă a intrării  în legalitate nu este o soluţie constructivă.

Pe de altă parte, pot exista situaţii în care, deşi persoanele sancţionate  au efectuat demersuri pentru intrarea în legalitate, autorităţile publice nuau respectat termenul de soluţionare a petiţiilor prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 27/2002, respectiv  de  eliberare  a  avizelor/autorizaţiilor, activitatea administraţiei nefiind  la adăpost de orice critici.

În consecinţă nu pot fi sancţionaţi cetăţenii cu pierderea unui drept pentru neexercitarea lui în termen, în condiţiile în care chiar autorităţile nu au avut o conduită diligentă din punctul de vedere al operativității rezolvării lucrărilor.

Depunerea cererii şi a documentaţiei de autorizare cu depăşirea termenului indicat  în  procesul-verbal de contravenție nu poate  atrage  respingerea de  plano a autorizării, cu singura motivare a depăşirii termenului, fiind necesară o analiză pe fond a documentaţiei.

Atât  timp  cât  au  fost  îndeplinite de către contravenient toate demersurile rezonabile pentru obţinerea autorizaţiei în termenul acordat, iar contravenientului nu îi poate fi imputată nicio culpă, măsura desfiinţării construcţiei nu poate fi aplicată. Intrarea în legalitate s-a dorit a fi un act de clemență din partea legiuitorului pentru rezolvarea problemei construcțiilor neconforme, având ca scop securitatea circuitului civil.

În cadrul  normativ  actual,  singura referire expresă la instituția intrării în legalitate a rămas cea din alin. (3) al art. 28 din Legea nr. 50/1991 care prevede că, dacă prin procesul-verbal de constatare a contravenției se dispune,într-o primă fază, măsura menținerii construcțiilor realizate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea  acesteia și se acordă un termen în vederea intrării în legalitate, iar contravenientul  nu  obține autorizația necesarăîn vederea intrării în legalitate, se dispune desființarea construcțiilor.

În plus, față de mecanismul intrării în legalitate reglementat de art. 28 din Legea nr. 50/1991 în modalitatea autorizării post factum, începând cu data de 11.01.20205 a fost introdus în cuprinsul Legii nr. 50/1991 un mecanism suplimentar de  intrare  în legalitate prin adăugarea unei noi teze în art. 37 alin. (6), însă nu sub forma emiterii unei autorizații de construire post factum, ci sub forma intabulării directe a acestor construcții fără autorizație și fără recepție, în baza unui certificat de atestare/a unei adeverințe privind edificarea construcției și a unei documentații cadastrale.

Astfel, „[…] În cazul construcțiilor pentru care execuția lucrărilor s-a  realizat fără autorizație de construire, iar împlinirea termenului de prescripție prevăzut la art. 31 nu mai  permite  aplicarea  sancțiunilor, certificatul de atestare/adeverința privind edificarea construcției va fi emis/emisă în baza unei expertize tehnice cu privire la respectarea cerințelor fundamentale  aplicabile  privind  calitatea  în  construcții,  inclusiv  cu  încadrarea  în reglementările de urbanism aprobate, care să confirme situația actuală a construcțiilor și respectarea dispozițiilor în materie și a unei documentații cadastrale.

În situația în care în expertiza tehnică se constată neîndeplinirea tuturor cerințelor fundamentale și a celor relative la  încadrarea  în  reglementările  de  urbanism,  nu  se  eliberează  certificatul  de atestare/adeverința privind edificarea construcției.”

Textul  art.  37  alin.  (6)  din  Legea  nr.  50/1991,  astfel  cum  a  fost  modificat,  trebuie  corelat cu textul omolog al art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare care prevede că pentru intabulare este necesar un certificat de  atestare  care  să  confirme  că  edificarea  construcțiilor  s-a  efectuat  conform autorizației de construire și să  existe un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Rezultă din aceste dispoziții că în cazul nerespectării normelor privind autorizația  de  construire,  după  modificările  legislative  intervenite  la  începutul anului 2020, intrarea în legalitate se poate realiza în funcție de situația în care se regăsește constructorul la momentul constatării: în  timpul  perioadei  de  aplicare  a sancțiunii contravenționale, respectiv după împlinirea  termenului  de prescripție a acesteia.

Astfel, intrarea în legalitate prin intabularea directă a construcției realizate fără autorizație și recepție poate avea loc ulterior împlinirii termenului de prescripție a  răspunderii  contravenționale, în  timp   ce,   anterior  împlinirii   termenului   de prescripție a răspunderii contravenționale sau penale, intrarea în legalitate se poate realiza prin  autorizarea post  factum dispusă de autoritatea competentă odată cu dispunerea sancțiunii contravenționale sau penale principale.

În  concluzie, în considerarea faptului că protecția interesului public se asigură  prin  condiționarea  emiterii  autorizației  de  construire   de   întrunirea cumulativă a unor cerințe obiective, stabilite prin actele normative aplicabile, precum și având în vedere că momentul obținerii autorizației de construire poate fi întârziat de conduita autorităților, termenul prevăzut de art.28 dinLegea nr.50/1991 nu poate avea caracter imperativ.

Sesizarea se poate vizualiza AICI

Comments

comentarii