Într-o decizie publicată recent în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională aduce lămuriri despre executarea silită a cheltuielilor judiciare avansate de Stat și contestarea lor.

În Decizia nr.524/2021, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorii constituționali arată:

”Curtea a reţinut că instanţa de judecată nu este ţinută de cuantumul cheltuielilor judiciare şi de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 272-276 din Codul de procedură penală şi, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor şi la modul în care ele se impun a fi suportate de către părţile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunţă doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult, împotriva hotărârii pronunţate potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 din Codul de procedură penală, inclusiv inculpatul nemulţumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 din Codul de procedură penală putând fi recalculate de către instanţa de control judiciar.

De asemenea, prin Decizia nr. 73 din 2 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 martie 2012, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 443 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a constatat că “sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanţele judecătoreşti şi care sunt suportate de părţi ori de stat în condiţiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condiţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, (…) iar destinaţia acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal”.

În acest context, Curtea reţine că, în prezent, dispoziţiile art. 578 din Codul de procedură penală prevăd că “dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală”, iar “în situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului, executarea cheltuielilor judiciare se face de organul arătat la alin. (1) “.

De asemenea, potrivit art. 49 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, “obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”, iar, potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, “sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat şi se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanţelor Publice comunică lunar Ministerului Justiţiei informaţiile privind sumele virate în acest cont. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a căror rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor fiscale”.

Aşa fiind, Curtea constată că executarea silită a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii”.

Având în vedere cele anterior expuse, Curtea apreciază că trebuie realizată o distincţie între posibilitatea contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, şi posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului, pe de altă parte.

Astfel, în cazul contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situaţia contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. Curtea subliniază că accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală.”

Comments

comentarii