Cauză penală trimisă la rejudecare de CA Cluj prin aplicarea deciziei CJUE din cauza c-282/20 ZX

O cauză penală, în care trei inculpați sunt acuzați că închiriau apartamente și furau din ele, a fost trimisă la rejudecare primei instanțe de către magistrații Curții de Apel Cluj, care au aplicat decizia CJUE din cauza c-282/20 ZX cu privire la claritatea acuzațiilor.

Extras din motivarea Curții:

”Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate ajunge la următoarele constatări:

Pentru a se pronunţa o soluţie judicioasă în această cauză, trebuie ca instanţa de rejudecare să efectueze o corectă încadrare în drept a faptelor comise de inculpaţi.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din 20.11.2018 cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată şi furt şi formă continuată, ambele făcând parte din grupa faptelor îndreptate împotriva patrimoniului.

Elementele probatorii pe care acuzarea trebuia să le dovedească prin referire la elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune erau inducerea în eroare cu scopul de a produce un prejudiciu victimelor, cu indicarea concretă a valorii pagubei cauzate părţilor civile.

În cazul infracţiunii de furt, inculpatul sustrage pe nedrept un bun din posesia sau detenţia altuia în scopul însuşirii. Deposedarea posesorului şi imposedarea inculpatului produce astfel victimelor un prejudiciu constând în valoarea bunului, în lipsa lui de folosinţă, imposibilitatea exercitării atributelor drepturilor de proprietate.

Verificând conţinutul rechizitoriului rezultă că procurorul nu a indicat în cuprinsul acestuia care este valoarea pagubelor cauzate fiecărei părţi civile prin săvârşirea celor 4 acte materiale de înşelăciune.

Aşa cum se arată şi în practica judiciară” relevant pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune este rezultatul acţiunii şi anume inducerea în eroare a victimei şi obţinerea de către inculpat a unei dispoziţii de ordin patrimonial păgubitoare pentru persoana vătămată. Infracţiunea se comite numai cu intenţie care trebuie să fie caracterizată prin scopul urmărit de către inculpat, adică obţinerea unui folos material injust pentru sine ori pentru altul.”

Verificând secţiunea „în drept” a rechizitoriului, rezultă că procurorul a menţionat doar paguba cauzată victimelor prin comiterea de către inculpaţi a infracţiunii de furt, lipsind orice referire la prejudiciul rezultat în urma săvârşirii faptei de înşelăciune ( în formă continuată).

Practica judiciară este unanimă când reţine că „la infracţiunea de înşelăciune este necesar să se constate că o persoană a fost indusa în eroare, cu scopul de a se obţine un folos material, precum şi producerea unei pagube în patrimoniul persoanei înşelate. Prin urmare, din moment ce acţiunile inculpatului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unui prejudiciu acesta este momentul când se consumă infracţiunea de înşelăciune şi nicidecum la data inducerii în eroare”.

Curtea reţine astfel că prin nemenţionarea în rechizitoriu a prejudiciului cauzat prin comiterea infracţiunii de înşelăciune (4 acte materiale) de către inculpaţi, cu toate că s-a solicitat condamnarea acestora de către parchet şi pentru această faptă, acestora li s-a adus o atingere privitoare dreptului lor de a li se comunica informaţii detaliate cu privire la claritatea acuzaţiilor conform Deciziei CJUE pronunţată în cauza C-282/20 ZX din 21.10.2021.

Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale române trebuie să procedeze la interpretarea codului de procedură penală în conformitate cu dispozitivul şi considerentele redate de CJUE în cauza C-282/20 ZX din 21.10.2021, astfel că procurorul care a redactat rechizitoriul şi cel de şedinţă cu ocazia rejudecării cauzei vor trebui să remedieze neclarităţile şi lacunele actului de sesizare în cadrul şedinţei de judecată, prin aceasta fiind protejat în mod activ şi real, dreptul la apărare al persoanelor acuzate.

Mai mult, art. 6 alin. 3 din Directiva 2012/13/UE al Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislaţii naţionale care să nu-i permită acuzatului să i se comunice informaţii detaliate cu privire la învinuiri.

Instanţele române au obligaţia de a face aplicarea prioritară a dreptului unional în conformitate cu cauza CJUE C-282/20 ZX din 21.10.2021, sens în care din moment ce inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru două infracţiuni cauzatoare de prejudicii, să li se aducă la cunoştinţă informaţii detaliate cu privire la fiecare învinuire ( latura obiectivă şi subiectivă), valoarea pagubelor cauzate părţilor civile şi corecta încadrare în drept a presupusei activităţi ilicite derulate de către aceştia.

Astfel intenţia, ca element al infracţiunii de înşelăciune presupune atitudinea subiectivă cu care se poate reproşa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine deoarece persoana acuzată şi-a folosit capacitatea de înţelegere şi prevedere a faptelor în scopul unui rezultat fraudulos. În cazul intenţiei, atingerea rezultatului fraudulos este chiar sursa actului de conduită. Criteriile de evaluare a vinovăţiei decurg, aşadar, din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de aceasta.

Motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care inculpatul a acţionat.

Infracţiunea de înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului astfel încât diminuarea averii victimei trebuie să fie anticipată de către inculpat, iar conduita acestuia adaptată acestui scop. Cercetarea judecătorească trebuie să clarifice toate aceste aspecte.

Şi în privinţa infracţiunii de furt, practica judiciară este unanimă când a stabilit că „ scoaterea unui bun din sfera posesiei sau a detenţiei altuia fără drept şi faptul de a dispune de acel bun constituie infracţiunea de furt, indiferent de destinaţia dată bunului sustras.”

Mai mult „acţiunea de luare trebuie să aibă ca urmare imediată scoaterea bunului din sfera de stăpânire faptică a posesorului sau detentorului lipsindu-l de posibilitatea de a mai dispune de acesta, fapta consumându-se prin simpla schimbare a situaţiei de fapt a bunului, deci prin trecerea acestuia, din locul unde a fost depus de persoana vătămată, asupra inculpatului, ori într-un loc ştiut numai de el în vederea însuşirii la momentul potrivit”.

Pentru o corectă încadrare în drept a faptelor comise de inculpaţi trebuie verificate în oglindă elementele constitutive ale celor două infracţiuni deduse judecăţii.

Procurorul redactor al motivelor de apel susţine că în speţă ar putea fi întrunite şi latura subiectivă şi obiectivă a abuzului de încredere şi nicidecum a infracţiunii de furt.

Astfel, spre deosebire de infracţiunea de furt unde inculpatul ia un bun din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul aceluia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, operând atât o deposedare, cât şi o imposedare, în cazul infracţiunii de înşelăciune persoana vătămată pierde proprietatea, posesia sau detenţia bunului prin transmiterea acestuia către infractor în urma manoperelor dolosive efectuate de acesta; aşadar, persoana vătămată este mai întâi indusă în eroare, iar apoi efectuează actul de dispoziţie cu caracter patrimonial care îi produce un prejudiciu.

Practica judiciară este constantă atunci când învederează că „ nerestituirea unui bun predat ca urmare a inducerii în eroare va constitui doar infracţiunea de înşelăciune, iar nu cea de abuz de încredere, întrucât în cazul celei din urmă predarea bunului presupune încrederea acordată licit, iar nu cea obţinută în mod fraudulos; infracţiunea de înşelăciune este deja consumată la momentul refuzului de restituire”.

De asemenea, tot în practica judiciară s-a învederat că „ fapta unei persoane de a-şi însuşi din portbagajul unui autoturism lăsat fără forme legale în incinta unui service auto: accesorii şi scule, inducând în eroare persoana încadrată în muncă la acea unitate, căreia i-a spus că a fost trimis în acest scop de proprietarul autovehiculului constituie, doar infracţiunea de înşelăciune.”

Tot practica judiciară a învederat că „autoturismul care a fost luat de către inculpat de la posesor cu consimţământul acestuia, deşi consimţământul a fost viciat prin vicleşug, nu echivalează cu lipsa lui.

Vicleşugul constă în prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase pentru obţinerea acordului proprietarului, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art 244 alin 1 C.pen, text în care a fost schimbată încadrarea juridică din infracţiunea de furt prev. de art 228 alin 1 C.pen”.

Având în vedere că în prezenta speţă Judecătoria nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească, această pricină nu poate fi soluţionată în fond, direct de către Curtea de Apel, deoarece s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie recunoscut în favoarea inculpaţilor.

Realizarea în apel a întregii cercetări judecătoreşti ar răpi inculpaţilor un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme ei nu ar mai avea la dispoziţie nicio cale de atac, decizia Curţii fiind definitivă, iar cercetarea judecătorească de la instanţa de fond lipseste în totalitate, neputându-se exercita controlul judiciar.

Instanţa de apel nu ar putea substitui integral cercetarea judecătorească care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpaţilor, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.

Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua de control judiciar. În prima instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, astfel că în speţă primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare, de aceea – pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie – conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei EDO, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.

Din verificarea actelor dosarului, rezultă că la primul termen de judecată cu procedura completă din 12.11.2020 magistratul fondului a luat declaraţia inculpaţilor care au învederat la unison că uzează de procedura simplificată de soluţionare a cauzei, fără să detalieze starea de fapt prezentată în rechizitoriu în privinţa niciuneia dintre cele două învinuiri.

Pentru a dispune din oficiu la acelaşi termen schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor deduse judecăţii pentru ambii inculpaţi, din înşelăciune şi furt în formă continuată în patru infracţiuni de înşelăciune şi 4 infracţiuni de abuz de încredere în concurs, Curtea apreciază că trebuiau audiate şi persoanele vătămate şi abia după acest moment procesual se putea hotărî în acest sens.”

Comments

comentarii

Urmărește CLUJUST pe Google News

Lasă un răspuns